Medicul pediatru explică într-un interviu în exclusivitate pentru „România liberă“ principalele argumente pro şi contra vaccinare.
România liberă: De ce credeţi că sunt părinţi care se tem să-şi imunizeze copiii şi nu vin la medicul de familie pentru vaccinurile obligatorii?
Dr. Mihai Craiu: Este un fenomen care durează de mai multă vreme. Există un oarecare grad de îngrijorare care a pornit iniţial de la faimosul articol al lui Andrew Wakefield, în care în revista „The Lancet“ era publicată (în anul 1998 – n.r.) o posibilă asociere între vaccinarea ROR şi apariţia autismului. Acesta a fost primul val care a subminat încrederea părinţilor în actul vaccinării. Să nu uităm că atunci când noi eram copii sau când era fiul meu copil nici nu se punea problema de aşa ceva, părinţii ne duceau liniştiţi la vaccinare, fără să se gândească că vaccinurile pot face altceva decât efectele favorabile în prevenţia unor boli evident mortale, cum ar fi tetanosul, turbarea, difteria, poliomelita ş.a.m.d. În fine, a doua explicaţie este una de natură emoţională. În momentul în care informaţia circulă mult mai uşor, omul obişnuit care nu are la bază rigoarea cercetării ştiinţifice medicale reacţionează la imagini înduioşătoare cu copii cu suferinţe neurologice sau cu erupţii alergice şi îl fac să se gândească în faţa copilului propriu sănătos dacă nu cumva este posibil ca şi acesta să sufere urmări similare după vaccinare.
De aceea, lucrul cel mai important care trebuie să se întâmple este să existe o discuţie permanentă între părintele îngrijorat şi medicul lui de familie. Cred că o mai bună comunicare ar fi estompat aceste îngrijorări. Un al treilea element îl constituie grupul de persoane care au o cu totul altă agendă. Ştiu ce spun şi îmi asum afirmaţiile. Sunt anumite persoane care cu asta se ocupă, să răspândească o propagandă antivaccinală (termenul în limba anglo-saxonă este anti vaxxer, este folosit în media în mod curent) şi, în marea lor majoritate, nu au nici un fel de pregătire medicală, lecturea-ză diverse articole la modul selectiv şi folosesc ca aşa-zis „argumente“ doar ceea ce le convine şi ceea ce serveşte cauzei lor. Nu ştiu dacă este onest ce fac, mai ales pentru cei indecişi.
Pe lângă posibile fake-news-uri care stau la baza unor astfel de curente de opinie, există probabil şi frânturi de informaţii reale. Practic, ce înseamnă vaccinarea, la modul general?
Vaccinurile sunt destinate prevenţiei bolilor produse atât de virusuri, cât şi de bacterii. Din punct de vedere al modului în care ne sunt livraţi aceşti musafiri nedoriţi, există două strategii. Prima se referă la inocularea unui virus atenuat, care a trecut prin medii nefavorabile de cultură, unde a fost bombardat cu substanţe chimice care l-au făcut mai puţin potent, dar în continuare viu şi capabil să se multiplice în organism fără a ne pune viaţa în pericol. În al doilea rând, vorbim despre vaccinuri cu virusuri sau bacterii complet omorâte/inactivate, iar acestea nu au abilitatea de a se înmulţi în corpul nostru şi sigur nu ne pot produce boala. Rezumând, trebuie spus că în organismul uman se injectează de obicei subcutanat sau se administrează pe cale orală anumite vaccinuri, corpul nostru prelucrează această informaţie antigenică de aşa manieră încât celulele imune să recunoască precoce la următoarea întâlnire cu un virus sau o bacterie dorinţa acestuia de a invada organismul. Este o strategie de protecţie bazată pe experienţă.
De menţionat că există şi vaccinuri care ne livrează antigene bacteriene recombinate prin inginerie genetică (cum este faimosul HPV destinat prevenirii cancerului de col uterin, în care nu există nici un fel de microb în vaccinul respectiv, deci nu are cum să-ţi dea boala. Important de subliniat este că pentru toate vaccinurile există norme de siguranţă strict reglementate şi, înainte de a fi puse pe piaţă, producătorul este obligat să prezinte dovezi ştiinţifice privind componenţa chimică a vaccinului atât în prime faze, cât şi ulterior, după efectuarea studiilor clinice. Literatura de specialitate se bazează în general pe meta-analize, care înglobează studii ample pe categorii de cohorte şi au valoare ştiinţifică pentru concluzii cu semnificaţie statistică în clasificarea pe dovezi, ultima fiind părerea expertului, oricare ar fi acela.
Până unde ar trebui să intervină medicul şi statul pentru a limita riscurile unor boli infecto-contagioase care pot fi prevenite prin vaccinare? Avem epidemie de gripă, dar şi un număr foarte mare de cazuri de rujeolă.
Medicul, spre deosebire de părinte sau pacient, este în primul şi primul rând dator să nu facă rău – aşa am jurat cu toţii când am absolvit facultatea de medicină (primum non nocere – lb. latină) – şi, sub această deviză, lipsa intervenţiei în timpul unei epidemii de orice fel de boală şi îl las pe un părinte care nu vrea din nu ştiu ce motive să ia o decizie terapeutică pentru copilul lui, asta înseamnă să-i fac rău, chiar şi indirect. De aceea, am datoria profesională să-l informez în termeni simpli. Ulterior, ce decizie ia părintele este treaba lui. În cazul persoanelor care sunt la grupe de risc pentru complicaţii ale bolii, cum sunt pacienţii imunodeficienţi, această discuţie trebuie să fie mai hotărâtă, chiar asumată în scris, şi să fie dublată de anunţarea de către expert a medicului de familie. Aici cred că se rup lucrurile în România, fiindcă în faţa unei persoane rezistente sau care nu este un partener confortabil de dialog, doctorul excedat renunţă să insiste, dar nu este corect.
Ar trebui elaborat un protocol la nivelul comunicării medic-pacient, inclusiv un consimţământ scris?
Exact. Este nevoie ca, dacă vedem la spital un astfel de pacient care ar putea să facă complicaţii, să existe obligativitatea anunţării medicului de familie sau a comunităţii, a DSP-ului (Direcţia de Sănătate Publică – n.r.) din judeţul respectiv. Consimţământul este prevăzut în proiectul Legii vaccinării, care nu se referă la pedepse, ci la responsabilităţi. Trebuie spus că un copil, care are factori de risc pentru boala respectivă cu complicaţii posibil mortale, este încadrabil prin legea existentă la rele tratamente aplicate minorului. În momentul acesta, oamenii din România sensibili la acest subiect îşi vor spune fiecare părerea şi orice reglementare va ajuta în primul rând copiii care deja au probleme, nu cândva în viitor. Legea trebuie să oblige la garantarea calităţii vaccinurilor, la transparentizarea stocurilor de vaccin pentru evitarea lacunelor în aprovizionare. Ar trebui spus că, de când începe să se facă un vaccin până ajunge pe raftul farmaciei, trec 3 ani şi sunt peste 1.000 de etape de control de calitate, deci mai mult decât la o maşină de lux.
CV
Dr. Mihai Craiu este medic pediatru la Institutul Național pentru Sănătatea Mamei și Copilului „Alessandrescu – Rusescu“, profesor la UMF „Carol Davila“ din București, dar şi fondatorul Spitalului Virtual pentru Copii, o pagină pe reţeaua de socializare de Facebook, unde părinții primesc informații și sfaturi pentru sănătatea copiilor lor.
» Cantitatea maximă admisă de aluminiu în toate vaccinurile pe care le-ar putea primi un copil într-o ţară UE este de 4 micrograme, considerată total inofensivă pentru organism.
