24.6 C
București
duminică, 19 septembrie 2021

Liviu Prunaru şi vioara Stradivarius din nou pe scenele din România

 

Liviu Prunaru este un artist de talie internaţională. I-a avut profesori pe Alberto Lysy (cu care a cântat pentru Papa Ioan Paul al II-lea « Dublul concert » de Bach) şi pe violonistul Yehudi Menuhin (fost elev al lui George Enescu). Este concert-maestrul celebrei orchestre Royal Concertgebouw Amsterdam, cotată drept una dintre cele mai bune din lume.

Cariera sa solistică internaţională în plină ascensiune cuprinde colaborări cu cele mai importante orchestre din lume, precum London Philarmonic Orchestra, London Symphony Orchestra, Orchestre National de Belgique, Orchestra Filarmonică din Atena ş.a. Un număr mare de premii internaţionale, participări la festivaluri şi înregistrări audio se adaugă palmaresului său. În aceste zile susţine turneul naţional ”Duelul Viorilor”, ce are loc între 23 septembrie şi 4 octombrie în 8 oraşe din România. Cântă pe vioara Stradivarius „Pachoud” construită de celebrul lutier italian în 1694. Combatantul său este Gabriel Croitoru care interpretează pe vioara Guarneri del Gesu „Catedrala”, datată 1731, instrument pe care a cântat nimeni altul decât George Enescu. Cei doi sunt acompaniaţi de pianistul Horia Mihail.

 

 În cadrul Festivalului Enescu aţi cântat cu Royal Concertgebouw la Sala Palatului, dar cu această prestigioasă orchestră străbateţi mapamondul cântând  în săli diferite. Cum a fost, în particular, această experienţă la Festivalul Enescu şi la Sala Palatului?

După cum bine ştiţi, nu este prima venire a orchestrei din Amsterdam la Bucureşti.  În ce priveşte sala, sunt de fapt două categorii de păreri de care trebuie să ţinem cont: ale celor care sunt pe scenă şi ale celor care sunt în sală. Se pare că cei din sală încep să fie din ce în ce mai mulţumiţi. În ce ne priveşte pe noi, cei de pe scenă, am să vă spun adevărul curat şi gol. Ne este foarte, foarte greu, deoarece nu există contact între partide, sunetul este atât de sec încât, atunci când l-ai terminat, nu se mai prelungeşte nici măcar o sutime de secundă. Moare în acel moment şi este foarte greu să avem o  trecere între teme şi o îmbinare între partide, o continuitate în sunet. Pe acestea trebuie să le facem în acea secundă, artificial. Trebuie să îl prelungim în mod spontan şi uniform astfel încât să nu se creeze pauze nefireşti între frazele muzicale. Nu este uşor. Şi am simţit-o din nou de data aceasta. Altfel, sala este foarte primitoare, foarte frumoasă.  Dar pe noi ne interesează cel mai mult publicul.

Şi cum a fost publicul de data aceasta?

Eu ştiu cum este publicul românesc şi am cea mai mare consideraţie şi respect pentru cei  care, iată, că după 20 de zile de concerte, la ritm de 4 concerte pe zi, au venit şi la orchestra din Amsterdam. Nu a mai fost loc nici să arunci un ac. Am avut prieteni care au venit de la Craiova, s-au aşezat pe jos, iar la pauză şi  acel loc de pe jos era ocupat. Chiar vorbeam cu primul pupitru de la vioara a II-a, care are vedere direct spre sală. Mie îmi este mai greu să mă uit spre pulic în vreme ce cânt, dar ei văd perfect ce se întâmplă, şi-mi spuneau, nu pentru prima dată, că sunt pur şi simplu impresionaţi. Nu atât de liniştea, calmul şi de interesul cu care se ascultă concertul, ci de participarea efectivă a publicului la concertul nostru. Îi văd cum trăiesc, cum respiră, cum închid ochii, cum se lasă purtaţi şi duşi de valurile muzicii. Bineînţeles, pentru mine este impresionant să aud aşa ceva. Îmi face plăcere şi mă bucur că este văzut aşa frumos publicul românesc.

Pe de altă parte, călătoriţi în toate colţurile lumii cu orchestra. Cum sunt publicurile? Care este cel mai ciudat, care este cel mai entuziast?

Am fost în primăvară în Africa de Sud, iar anul trecut am fost până în Emiratele Unite. Tocmai  am terminat un turneu în America de Sud, înainte de terminarea sezonului, iar orchestra a făcut fără mine,  în septembrie, un alt turneu în toată Europa. Oameni interesaţi şi cu pasiune  pentru muzică  sunt peste tot. Explozia este mai mare sau mai mică, dar este o explozie, pentru că oamenii se bucură. De exemplu în Elveţia oamenii sunt foarte reţinuţi. Chiar de multe ori ne gândim:” mai cântăm sau plecăm?” Dar la sfârşit vin la noi atât de entuziasmaţi.. Deci nu trebuie neapărat judecat după intensitatea sau lungimea aplauzelor de la sfârşit. Cert este că de fiecare dată, pe unde trecem, se lasă o amprentă a acestei orchestre şi lumea este încântată. Oamenii pleacă impresionaţi de la aceste concerte şi spun:”ce sunet, ce omogenitate, ce frumuseţe, ce participare, ce construcţie aveţi”. Nu mai spun de individualităţi, de exemplu, la partidele de suflători, unde toţi sunt solişti. Avem de-a face cu vârfuri în această lume.

 În România, fără nicio zi de pauză aţi început Duelul Viorilor. Ce v-a determinat să acceptaţi şi această a treia confruntare?

Pentru noi este deja o dată în calendar, care rămâne fixă. Deci nu am acceptat a treia provocare. Este ceva  normal şi foarte firesc. Personal abia aştept, an de an, să vină septembrie sau octombrie, când este Duelul, să mergem pe noi drumuri şi să trăim noi aventuri.

Cum a evoluat, în aceşti doi ani ,relaţia dumneavoastră cu colegii de duel, cu combatantul celălalt, Gabriel Croitoru, şi cu arbitrul Horia Mihail? Dar şi cu publicul?

 Era deja foarte bună chiar din start. Dacă nu eram foarte apropiaţi din cauza distanţei, duelul nu a făcut decât să înnoade şi să strângă legăturile care deja existau. Este vorba nu numai despre momentele petrecute pe scenă, ci şi celelalte. Sunt extrem de plăcute, le trăiesc din plin. De cum l-am văzut pe Horia, înaintea recitalului de la Braşov, am început să râdem şi să ne distrăm şi să ne povestim ce s-a mai întâmplat de-a lungul anului, deoarece de un an nu ne-am văzut. Dar, pentru mine, parcă a fost ieri şi îmi amintesc perfect fiecare oraş, fiecare călătorie şi maşina cu care am fost anul trecut.

Circulaţi în  multe locuri, cântaţi în săli foarte importante ale lumii, care au nişte condiţii foarte bune. În România acest traseu cuprinde şi săli mai  modeste. Cât sunteţi de deranjat, de afectat,  de acest lucru?

Într-adevăr mergem prin toată lumea şi, de obicei, când mergem cu Concertgebouw, săli sub 2.000 de locuri nu se acceptă, pe motive financiare. Pe mine, când intru pe o scenă, mai puţin mă interesează câte locuri sunt, cât de bine sună. Bineînţeles că vrei să ai condiţii optime, dar pentru  mine acestea se traduc nu prin mărimea sălii, ci prin calitatea publicului, căldura şi relaţia care se formează în acel moment. Mie îmi place să cânt şi pentru două sau trei persoane. Aceasta este plăcerea mea şi nu cred că este influenţată de mărimea sau de capacitatea unei săli.

Nu prea se întâmplă la Duelul Viorilor…Ce-aţi simţit când aţi aflat că este turneul aproape „sold out” cu mult înainte de a începe ediţia a treia?

Este o mare bucurie să constatăm publicul este foarte interesat de acest Duel al Viorilor. Cu anii am învăţat să nu mai aştept nimic de-a gata. Chiar mă gândeam, că după două ediţii, poate că spectatorii s-au plictisit deja şi ca nu vor mai veni la a treia, mai ales că a început în timpul Festivalui Enescu când lumea este până peste cap, plină de muzică. Iată însă că s-a vândut şi de data aceasta, lucru care ne determină să fim şi mai entuziaşti. Noi vom da absolut tot ce avem. Eu studiez cât pot de mult ca să ofer concerte şi mai elaborate şi mai frumoase şi mai înălţătoare.

Spuneaţi undeva că fiecare concert este, de fapt, o bătălie. Pe acest duel al viorilor insă, îl percepeţi mai combativ decât pe celălalte, dat fiindcă trebuie să demonstraţi ceva?

Nu, duelul este, în primul rând, cu noi înşine, cu persoana noastră, deoarece cu cât cânt mai mult, cu atât descopăr mai multe despre mine şi despre acea psihologie internă a cântatului la vioară, a transmiterii sentimentelor şi a  gândurilor pe care le am atunci când interpretez. Controlul mişcărilor şi controlul gândurilor sunt cele mai importante. Se întâmplă câteodată să-mi zboare gândurile în altă parte şi  e greu  să îmi revin. Atunci mă bazez mereu pe automatismul mâinii care, după zeci şi sute de ore de studiu, ştie ce are de făcut. De aceea am obiceiul  să studiez la fiecare concert şi la fiecare ieşire pe scenă. Mi-am impus să nu mă mai uit prin sală, deoarece este de ajuns să văd o persoană sau două cunoscute, pe care nu le-am văzut timp de 20 de ani şi atunci mintea mea lucrează şi un pic ies din atmosferă. Avem timp la sfârşit să vorbim şi să depănăm amintiri. Pe scenă încerc să-mi creez  un fel de sferă în jurul meu, dar nu ca să mă izoleze de restul lumii. Nu. Din contră. O sferă, care să mă pună pe mine în întregime, împreună, cu mine însumi, şi prin aceasta să pot realiza o legătură mai directă cu publicul. În unele   concerte e greu de făcut această conexiune, iar la altele se întâmplă într-o secundă. E un mister pe care nu ştiu dacă voi putea vreodată să-l explic. Dar este magic. Fiecare ieşire pe scenă este magică.

 Vioara dumneavoastră, Stradivarius, este una mai percutantă, cu sunet mai ascuţit decât cea a lui Gabriel Croitoru, Guarneri?

 Mă gândeam că aşa le defineam, în anii trecuţi.  La început aşa aveam impresia. Dar acum câteva zile, cântând la Amsterdam ”Ein Heldenleben” (Viaţă de erou) de Strauss, am primit un compliment foarte, foarte frumos. Cineva din sală, o fostă concert-maestră în America,  în Atlantan, după ce m-a felicitat, m-a întrebat ce vioară am. Şi i-am spus: un Stradivarius. Iar ea mi-a răspuns: ”Foarte ciudat. Eu am crezut că ai un Guarneri”.  Am intrebat-o de ce şi din nou mi-a răspuns: „Pentru că atunci când ai cântat pe coarda sol, a fost atât de adânc şi de călduros sunetul!”. Acesta este unul dintre cele mai frumoase complimente pe care le-am primit.

Înseamnă că tehnica dumneavoastră a făcut-o să sune altfel…

Probabil că m-am împrietenit şi mai mult cu vioara şi încep deja să transfer cunoştinţele pe care le aveam, de pe cântatul Guarneri, timp de 16 ani ,pe Stradivarius .

În curând, pe 9 octombrie, la Sala Radio, veţi fi într-o dublă postură: de solist şi de dirijor. Aţi mai dirijat?

Vreau să spulber acest mit. Nu sunt dirijor.  Apar, bineînţeles, pe afiş ca dirijor şi solist, deoarece vreau să studiez eu însumi, toată săptămâna, cu orchestra şi să nu trecem prin prisma unui dirijor. Am vrut, ca de data aceasta, să fie contactul direct şi să lucrez personal cu fiecare din violonişti şi din corzile orchestrei, ca să avem un contact şi mai apropiat. Noi am cântat la Academia Menuhin 20 de ani fără dirijor, iar eu fiind de multe ori acolo lider al acestei orchestre, îmi revenea mie rolul de a o conduce. Am experimentat acest lucru şi în România. Acum mai mulţi ani, am făcut la Braşov câteva concerte fără să trecem prin dirijor. Am zis: „Ce aţi zice, dacă aş veni eu odată şi am repeta doar noi, împreună, între noi”. Şi toată lumea a fost în extaz. Ca să dezvălui, un pic, din ce se va întâmpla, am intenţia, la Bucureşti, să ridic toată orchestra în picioare şi să cântam sub forma unei camerate, în formă de semicerc, pe scenă. La fel am facut la Braşov. Au fost proteste în prima zi. Toată lumea întreba de ce. Le-am cerut să aibă încredere. Dar când vorbeam despre acel concert, ani de zile după, mi-au zis: „Este una din cele mai frumoase amintiri pe care le avem  în toată existenţa orchestrei. Nu ştim de ce. Poate pentru că atunci când ne-ai pus în picioare, noi ne-am simţit ca nişte solişti toţi, ne-am simţit importanţi odată”.  De obicei, când eşti în orchestră, stai jos şi eşti doar o voce acolo. Dar în momentul acela  responsabilitatea  s-a divizat în egală măsură între toţi membrii orchestrei şi fiecare a simţit că partea pe care o face şi pe care o cântă este importantă. Iată că vreau să refac acea formulă.

Cum reuşiţi să împăcaţi atât de multe posturi, acum aţi venit ca şi concert-maestru la Concertgebouw, la Duelul Viorilor vă veţi  afirma ca solist, apoi veţi merge la Sala Radio să faceţi toată această regie…

Da, aveam, la un moment dat, o criză de identitate. Mă gândeam :„Dar tu, ce eşti, de fapt?” Şi am început să mă rezum la simpla idee că încep să mă consider, din ce în ce mai mult, un muzician, fără să mi se suie la cap absolut nimic, ba din contră, cu cât învăţ mai mult din aceste posturi, cu atât îmi dau seama cât de infimi suntem şi cât de umili trebuie să fim în faţa imensităţii muzicii şi, de fapt, a responsabilităţii care ne revine atunci când apărem pe scenă.

 

 

Ultima oră
Pe aceeași temă