3 C
București
vineri, 21 ianuarie 2022
AcasăȘtirile zileiInternaționalINTERVIU. Pianista Cătălina Butcaru: e foarte important pentru mine să cânt și...

INTERVIU. Pianista Cătălina Butcaru: e foarte important pentru mine să cânt și în România

Pianista Cătălina Butcaru a fost admisă la Conservatorul din Viena, la numai 16 ani, unde a obținut diploma de solist.

Cătălina Butcaru este stabilită la Viena, iar în curând publicul din România o poate asculta alături de concertmaestrul Filarmonicii din Viena, Volkhard Steude, la Ateneul Român din București, pe 2 mai, la Sala Thalia din Sibiu, pe 3 mai, și la Filarmonica Banatul din Timișoara, pe 4 mai.

Când aţi început studiul muzicii şi care v-au fost primii îndrumători?

Cătălina Butcaru: În urma insistenţelor mele de a reproduce după ureche, pe un pian de jucărie, ceea ce ascultam în concerte, părinţii s-au gândit că ar fi o idee bună să primesc lecţii particulare de pian la vârsta de 5 ani. Doamna Suciu din Constanţa era o persoană plină de căldură, care putea să transmită mai departe dragostea de muzică. Îmi amintesc că îmi plăcea la nebunie muzica lui Ceaikovski, iar la Brahms îmi dădeau lacrimile. Moartea dumneaei, când aveam 6 ani, a fost un şoc de care îmi amintesc foarte bine. Atunci am ascultat pentru prima dată şi Recviemul de Mozart, care m-a marcat puternic.

La vârsta de 7 ani am fost înscrisă la Liceul de Muzică din Constanţa, care abia se înfiinţase şi era o mândrie la vremea respectivă pentru constănţeni. Am început să iau lecţii de pian de la doamna profesoară Victoria Niţu şi atunci am înţeles pentru prima dată conceptul de ”studiu”.  Am fost îndrumată de dumneaei cu multă seriozitate şi profesionalism şi, într-un timp foarte scurt, de doi, trei ani, aveam în repertoriu lucrări de Bach, Mozart, Brahms, Chopin şi Enescu, pe care le prezentam cu mare regularitate în audiţii şi concursuri.

În urma unuia din aceste concursuri de tineret la care am obţinut premiul întâi, i-am atras atenția doamnei profesoare Aurora Ienei, de la Conservatorul din Bucureşti, ultima elevă a Floricăi Muzicescu, care a discutat cu părinții mei și le-a recomandat venirea mea în București. Așa că, la treisprezece ani, am venit în București împreună cu bunica, o bunica energică, minunată, care până în prezent vine la Viena să petreacă timp cu strănepoții.

În București am studiat la Liceul “George Enescu” cu doamna profesoară Olga Szel, o ființă incredibil de dăruită și loială elevului și pianului.

Care sunt cele mai importante premii pe care le-ați obținut și cum v-au influenţat cariera?

C.B.: Ca o ironie a sorţii, concursul cel mai important pentru mine, care mi-a schimbat viața, nu a fost unul din cele pe care le-am câștigat. La 14 ani, curând după căderea comunismului, am participat la un concurs internațional în Olanda, care a fost și prima mea călătorie în vestul Europei.

Ca cel mai tânăr participant, am ajuns în semifinală, mult mai importantă însă, a fost experiența internațională de care am înțeles că am nevoie, în care muzica și calitatea cu care este făcută reprezintă singurul limbaj important, independent de naționalitate. Probabil atunci s-a născut dorința de a mă afla permanent într-un asemenea spațiu internațional, iar după căderea comunismului, generația mea era prima care avea mai mult decât această perspectivă; devenise o realitate posibilitatea de a te mișca într-un spațiu global, fără o ruptură definitivă de România. Era ceva incredibil!

Ați fost admisă la Academia de Muzică din Viena la numai 16 ani. Căror circumstanțe datorați această reușită?

C.B.: A fost  inițial doar o încercare, nu un scop în șine. În urma pregătirii foarte bune pe care am primit-o la Liceul G.Enescu și a concursurilor naționale de tineret câștigate, m-am simțit în formă și am dat examenul de intrare la Academia din Viena mai mult în glumă, într-o călătorie între Olanda și România. După ce am aflat că am fost admisă, am luat decizia să îmi termin liceul, așa că în următorii doi ani, deși locuiam în Viena și începusem cursurile la universitate, mă întorceam la fiecare trei luni în București să dau examene, pentru ca, în final, să-mi iau bacalaureatul.

Cum vă amintiți debutul dvs. la Londra? Ați scos în Marea Britanie și un CD care a fost lăudat de exigenţii critici muzicali de acolo. Ce ne puteți spune despre această apariție discografică?

C.B.: Am avut o activitate concertistică bogată în România, Ungaria, Austria, Italia, Germania și Franța. În urma acestor concerte s-a ivit oportunitatea de a susține câteva concerte în Londra și de a imprima un CD solo cu unul din cei mai buni producători care lucrase la BBC cu mari pianiști, ca Richter, Brendel, Lupu etc. Faptul că acest disc a fost așa o reușită se datorează și faptului că am imprimat piese care îmi stăteau la inimă, care mă preocupaseră ani de zile (de ex. Humoreska de Schumann).

Îmi amintesc foarte bine când directorul casei de discuri m-a sunat la telefon după primele cronici și mi-a spus: „Cătălina, your first review is in and it is superb“. Succesul acestui disc a atras după el, în mod evident, multe alte concerte.

Care sunt cei mai importanți muzicieni cu care ați colaborat până acum?

C.B.: Valentin Erben, violoncelistul cvartetului Alban Berg, m-a ascultat la vârsta de 19 ani într-un concert și a dorit să colaborăm. A fost primul meu “partener” propriu-zis de muzică de cameră, iar procesul de pregătire a concertelor a fost o experiență extraordinară, am învățat enorm, membrii cvartetului fiind cunoscuți pentru pregătirea foarte laborioasă. Acela a fost declicul, după care n-am mai putut trăi fără muzica de cameră, fără acest repertoriu minunat şi uriaș pentru un pianist.

Meira Farkas, pianistă de origine română, cu care păstrez legături strânse până în prezent. Mi-a deschis uşile unei lumi apuse de exegezi ca Wilhelm Kempff sau Pablo Casals, cu care a lucrat intens la rândul ei. Concepția, structura, frazele muzicale și atitudinea de a servi muzică sunt valori de bază, pe care le-am preluat, sper, și încerc să le perpetuez la rândul meu.

Dmitri Bashkirov, marele pianist și pedagog rus, a fost, ani de-a rândul, un stimul important pentru mine, în numeroa-se cursuri de măiestrie.

Maestrul Dan Grigore a avut bunăvoința să petreacă cu tânăra pianistă de 15 ani mai multe ore. Deși au fost  puține întâlniri ca număr, au avut un impact puternic asupra mea la vremea respectivă și aproape mi-au determinat întoarcerea în București din Viena, la începutul șederii mele.

Aveți vreun  model în carieră?

C.B.: Idealul meu se referă în primul rând la o anumită atitudine față de muzică. Este probabil ceea ce sper că am învăţat de la fostul meu profesor, Alexander Satz. Acesta, provenit dintr-o familie de intelectuali de cea mai înaltă clasă din Moscova, a căror casă era frecventată, printre alții, de Prokofiev, ne vorbea de “procesul muzical”. Ţelul nu era “rezultatul la care ajungi rapid”, ci acela de a te afla în permanență într-un proces intens de ascultare, în care pentru fie-care sunet, acord,  trebuie să-ți creezi o imagine muzicală. Priveai ca printr-o lupă, se dez-asambla analitic lucrarea, nu numai în sens teoretic, ci ca o formațiune organică, apoi încercai să reasamblezi totul, ca în final muzica să vorbească cât mai firesc, de la sine. E un drum lung și anevoios, dar singurul adevărat pentru mine.

Pianiști în viață care reprezintă o sursă de inspirație pentru mine sunt Grigori Sokolov și Radu Lupu. Din cei care nu mai există aș putea menționa pe Fischer, Kempff, Sofronitzki.

Ce ne puteți spune despre partenerul dumneavoastră de scenă, cel împreună cu care veți susține cele trei concerte în luna mai?

C.B.: Volkhard Steude nu este numai concertmaestru al une-ia dintre cele mai importante orchestre din lume, Filarmonica din Viena, ci și un violonist fantastic, plin de temperament, în același timp un muzician profund și un împătimit al muzicii de cameră. Ne cunoaștem de mulți ani și acest proiect, care în sfârșit se concretizează în mai, ne face mare plăcere. Pentru mine este o bucurie să-l prezint pe acest muzician de excepție publicului român, în trei orașe cu o dinamică viață muzicală.

Ce repertoriu ați ales? Ce povești va spune el melomanilor?

C.B.: Este un program variat cu piese de mare virtuozitate, cum ar fi Rapsodia Tzigane de Ra-vel, dar în același timp și foarte expresive, cum este Sonata de Strauss, care aproape atinge dimensiuni simfonice. Cele patru piese romantice de Dvořák sunt miniaturi pline de farmec, de atmosferă.  „Sonata primăverii“ de Beethoven este o lucrare, desigur, foarte cunoscută publicului meloman, încărcată de lirism, dar și de umor tipic beethovenian. În Scherzo,  Beethoven compune un decalaj între cele două instrumente, prin care caricaturizează cei doi muzicieni care nu pot cânta împreună.

Ați cântat pe mari scene ale lumii, dar ați mai avut și alte proiecte în România. Cum vă simțiți aici?

C.B.: Deși locuiesc acum de mai mulți ani în Viena decât am trăit în România, primii șaptesprezece ani au fost esențiali pentru mine. O parte din familie și încă mulți prie-teni trăiesc în România, iar cum identitatea mea este în la fel de mare măsură muzicală, este foarte important pentru mine să cânt și în România. Trebuie să îmi simt rădăcinile, să știu de unde vin și încotro mă îndrept.

Cum reușiți să împăcați cari-era de mamă cu cea de muzician activ?

C.B.: Cu umor și mult ajutor. Cu doi copii mici îți testezi în permanență limitele fizice şi emoţionale şi nu mi-am dat seama, până când nu am fost pusă în situația respectivă, că ceea ce mamele depun ca și consum de energie zi de zi este foarte asemănător performanţelor sportive. 

CV

Cătălina Butcaru reunește în palmaresul său numeroase premii la competiții naţionale şi internaţionale, cum ar fi: Concursul Steinway în Viena,  Concursul Lira de Aur, Concursul Mozart etc. În 2006 a debutat cu succes ca solistă în Londra și, doi ani mai târziu, a lansat compact-discul de debut solo, imprimat la Wigmore Hall, din capitala britanică.

Cele mai citite
Ultima oră
Pe aceeași temă