Administraţia americană pentru informaţii în domeniul energiei a publicat zilele trecute prima estimare la nivel global a rezervelor de hidrocarburi de şist recuperabile cu ajutorul tehnologiilor actuale.
Potrivit raportului, România ar dispune de rezerve de gaz de şist nedovedite de aproximativ 1.500 miliarde metri cubi, în condiţiile în care consumul anual este în acest moment de 14 miliarde anual, şi de rezerve de petrol de şist de 300 milioane de barili, în condiţiile în care rezervele convenţionale de petrol sunt estimate la 600 milioane de barili. Estimarea EIA nu ia în calcul rezervele din Marea Neagră.
Faţă de precedenta estimare, din 2011, a Departamentului Energiei al SUA, can-tităţile de hidrocarburi de şist recuperabile au crescut spectaculos nu pentru că ar fi fost descoperite zăcăminte noi, ci pentru că definiţia a ceea ce înseamnă „recuperabil“ s-a modificat ca urmare a dezvoltării în ritm accelerat a tehnologiilor de exploatare – forajul orizontal şi mult hulita fracturare hidraulică –, devenite mai eficiente, dar şi mai sigure.
În Statele Unite, revoluţia hidrocarburilor de şist a făcut ca 30% din consumul intern de petrol şi 40% din cel de gaze naturale să fie asigurate din aceste resurse la un preţ al energiei de două ori mai mic decât cel practicat în Uniunea Europeană. Acest fenomen, care a produs schimbări semnificative în economia globală şi este pe cale să genereze nu doar o revoluţie energetică şi industrială, dar şi una politică, a fost înţeles de responsabilii europeni, care după o serie de tergiversări de natură politică şi după un eşec de proporţii al aşa-ziselor scheme verzi au dat undă verde gazelor de şist la summitul de la sfâr-şitul lunii mai, iar Comisia Europeană s-a angajat prin vocea preşedintelui Barroso ca până la sfârşitul anului să elaboreze cadrul de reglementări care să permită „exploatarea în sigu-ranţă a gazelor de şist în Europa“.
Orbirea politică a guvernării USL
Orice observator informat al tabloului energetic european din ultimii ani ar fi putut să prevadă aceste evoluţii. De când cu cotele de energie regenerabilă impuse de sus, preţurile la energie în Europa Occidentală au crescut în ritm constant. Dezastrul de la Fukushima, care i-a impulsionat pe germani să anunţe că renunţă la energia nucleară, nu a făcut decât să sporească de-pen-denţa Germaniei de gazul ru-sesc, iar criza economică a îngropat schemele verzi şi goana după regenerabile şi a dus la o creştere fără precedent a pro-duc-ţiei bazate pe cărbune. Cum emisiile de CO2 ale centralelor pe gaz sunt de cel puţin două ori mai mici decât ale celor pe cărbune, americanii au început să treacă pe gaze naturale încă din 2009, când administraţia Obama ameninţa cu o legislaţie draconică de reducere a emisiilor de carbon, astfel că, în 2012, Uniunea Europeană a produs mai mult dioxid de carbon decât Statele Unite. Creşterea cererii de gaz în Europa a fost exploatată de ruşii de la Gazprom, care au încercat să construiască o plasă de conducte (Nord Stream 1 şi 2, South Stream) prin care să ţină Europa prizonieră în reţeaua gazelor ruseşti. Americanii au insistat ani la rând asupra nevoii de diversificare a aprovizionării, fie prin construcţia unor conducte care să ocolească Rusia, precum Nabucco, fie prin con-strucţia de terminale de gaz na–tural lichefiat care să aducă ga–zul pe mare din Irak sau Qatar.
Explozia revoluţiei gazelor de şist din Statele Unite a schimbat radical raportul de forţe pe harta economică şi un guvern responsabil şi vizionar ar fi trebuit să prevadă potenţialul pe care îl reprezintă această resursă. Potrivit raportului EIA, România este pe locul al treilea în Uniunea Europeană, după Polonia şi Franţa, în privinţa rezervelor de gaz de şist. Dacă rezervele con–ven–ţionale erau estimate la începutul acestui an la puţin peste 110 miliarde de metri cubi, adică mai puţin de zece ani de exploatare la un consum constant, rezervele recuperabile de gaz de şist sunt de aproape 1.500 de miliarde. Franţa, sub presiunea lobby-ului energiei nucleare, a impus un moratoriu asupra gazelor de şist, iar forajele exploratorii realizate de Exxon-Mobil până acum în Polonia au dat rezultate dezamăgitoare nu pentru că gazul nu ar fi acolo, ci pentru că natura solului este diferită de cea din America, iar teh–nologia de exploatare nu este încă eficientă. Raportul EIA nu evaluează profitabilitatea rezervelor estimate, ci doar caracterul lor recuperabil, dar există indicii că solul României este ceva mai prietenos şi mai puţin problematic decât cel polonez. Să nu fi văzut nici un guvern român această mină de aur?
Ce rost are moratoriul USL?
Dacă aceste informaţii vor fi confirmate, măcar parţial, atunci, cu rezervele din Marea Neagră, România are şanse să aspire cel puţin la independenţă energetică. Raportul EIA notează că în martie 2012 guvernul a acordat Chevron patru licenţe de explorare totalizând 9.000 kmp în Dobrogea şi Moldova, dar şi că în mai 2012 acelaşi guvern (de fapt, altul) a impus un moratoriu asupra gazelor de şist. Acel moratoriu nu a fost ridicat decât un an mai târziu, şi numai parţial la începutul lunii mai, când Cabinetul Ponta a dat liber numai la operaţiunile de explorare, nu şi la cele de exploatare.
Raportul EIA conţine hărţi geologice detaliate şi analize ale tipurilor de soluri din perimetrele evaluate, semn că americanii au depus eforturi ştiinţifice exploratorii semnificative pentru a analiza potenţialul acestor perimetre. Harta gazelor de şist în România analizează în detaliu harta geologică a Moldovei, Munteniei, Olteniei şi Dobrogei, dar nu şi pe cea a Transilvaniei, zona cu cele mai mari rezerve de gaze naturale convenţionale ale României, semn că, pe de o parte, americanii au avut acces la date suplimentare decât cele colectate prin satelit (altfel ar fi cartografiat şi Transilvania) şi că nu au avut acces la cea mai promiţătoare regiune. Despre Transilvania, raportul EIA se mulţumeşte să afirme că Romgaz ar fi anunţat că ar fi găsit rezerve de gaze de şist în cinci din cele 20 de puţuri de explorare. Există trei perimetre acordate ungurilor de la MOL în nord-vestul ţării (Voivozi, Adea şi Curtici), dar niciunul în Podişul Transilvaniei, care pare să rămână domeniul Romgaz.
Dar dacă americanii au apucat să facă studii geologice amă-nun-ţite, dacă Romgaz a săpat deja zeci de puţuri de explorare a gazelor de şist, ce rost mai aveau moratoriul de anul trecut, precum şi întreaga mascaradă din luna mai cu deblocarea „explorării, nu şi a exploatării“? E ca şi cum guvernul României ar trage în mod deliberat de timp pentru a amâna cât mai mult posibil exploatarea uneia dintre cele mai valoroase şi mai „curate“ resurse energetice a ţării. Cine beneficiază cu adevărat de aceste amânări am mai scris – Gazprom şi Rusia –, dar dacă cineva îşi face asemenea calcule s-ar putea să greşească.
Sterling, din nou
În afară de Chevron şi MOL, raportul EIA mai notează un perimetru de 5.800 kmp pătraţi situat în Oltenia, a cărui licenţă a fost acordată unui consorţiu format de canadienii de la Sterling Resources şi TransAtlantic Petroleum. Sterling s-a aflat în mijlocul unui scandal de proporţii, când s-a descoperit că Agenţia Naţională a Resurselor Minerale, sub conducerea lui Gelu Mărăcineanu, i-a acordat în mandatul Tăriceanu drepturi de exploatare asupra a două perimetre din Marea Neagră în condiţii dezavantajoase pentru România. Au existat speculaţii privind implicarea lui Dinu Patriciu în afacerea Sterling, care ar fi explicat generozitatea ANRM. Fostul premier Emil Boc, care a reziliat contractul cu Sterling, l-a acuzat pe Tăriceanu că ar fi prejudiciat interesele României în favoarea unor grupuri de interese şi a câştigat procesul de calomnie pe care i l-a intentat Tăriceanu în urma acestor acuzaţii.
Ceea ce ridică o altă întrebare. Pe mâinile cui dă România exploatarea gazelor şi petrolului de şist? Singurele ţări care exploatează comercial aceste resurse, care au şi tehnologia şi expe-rienţa necesare sunt Statele Unite şi Canada. De aceea, de exemplu, polonezii lucrează cu Exxon şi Conocco-Phillips iar Ucraina a semnat recent un con-tract de exploatare de zece mili–arde de dolari cu o multi-naţională precum Shell. Nici măcar companii mai mari din Germania sau Franţa nu sunt acceptabile, pentru că acestea abia desluşesc abecedarul tehnologiei exploatării hidrocarburilor de şist. Cu alte cuvinte, dacă vrei să exploatezi aceste resurse eficient şi în siguranţă, o faci cu companii experimentate, care ştiu ce fac. MOL şi Sterling sunt astfel de companii, care nu pot spera decât cel mult la un rol de intermediar în industria gazelor de şist în România, ceea ce lasă să se întrevadă la orizont o altă operaţiune naţională de furat căciula în beneficiul unor grupuri de interese.
Calculul politic
O analiză publicată recent de revista Foreign Policy a scos în evidenţă provocările pe care le ridică ţărilor OPEC revoluţia gazelor şi petrolului de şist din Statele Unite şi în special pentru cel mai mare producător mondial, Arabia Saudită. Potrivit studiului, la nivelul actual al cheltuielilor bugetare, Arabia Saudită are nevoie de un preţ al petrolului situat în jur de 160 de dolari pe baril, în condiţiile în care preţul global este de 120 de dolari pentru a ieşi pe zero, adică fără profit, fără investiţii fără nimic, iar Iranul de un preţ de 220 de dolari. Dacă Statele Unite îşi vor câştiga independenţa energetică în viitorii câţiva ani, atunci raţiunea de a fi a cartelului va dispărea, cu consecinţe economice şi politice spectaculoase.
Potrivit unui studiu realizat de American Enterprise Institute, acelaşi lucru este valabil şi în Rusia. AEI îl citează pe fostul ministru de Finanţe Alexei Kudrin, potrivit căruia pentru a ieşi pe zero în 2012, Rusia avea nevoie de un preţ de 117 dolari pe baril. Ceea ce înseamnă că în acest moment Rusia este la limita supravieţuirii. Pentru a-şi întreţine clientela, Kremlinul a amânat vreme de ani de zile investiţiile în exploatări şi tehnologii noi, iar cele vechi au început să sece, ceea ce înseamnă că va continua să producă din ce în ce mai puţin şi mai scump, în condiţiile în care companiile străine întâmpină dificultăţi. Rusia dispune, potrivit raportului EIA, de cele mai mari resurse de petrol de şist şi este pe locul al nouălea la resursele de gaz de şist, dar îi lipseşte complet tehnologia pentru a le exploata. Americanii sunt pe locul al doilea la petrol de şist de pe patru la gaze şi storc tot ce se poate cu rezultate spectaculoase. O politică coerentă europeană de exploatare a resurselor de şist va pune în dificultate şi mai mare atât industria petrolieră rusă, cât şi Gazprom. Pentru această din urmă companie se anunţă vremuri deosebit de incerte, pentru că nu a reuşit nici în tentativa de a penetra pe piaţa chineză. China importă deja gaz ieftin din Turkmenistan şi potrivit raportului EIA, dispune de cele mai vaste rezerve de gaz de şist din lume, pe care nu va ezita să le valorifice.
Dacă există cineva în România care mizează aşadar pe Rusia în acest joc geopolitic al resurselor energetice ar trebui să ştie că a mizat prost.
