Abia daca mai exista vreo companie sau o ramura industriala care sa nu ceara ajutorul statului pentru a supravietui crizei economice. Dar salvarea companiilor neperformante are o consecinta negativa: impiedicarea iesirii rapide din recesiune, scrie ziarul austriac Die Presse, preluat de Agerpres.
Atunci cand Austria, in numele interesului comun, se pregateste sa sustina creditul pentru grupul editorial Oesterreich, cand landul Asutria Superioara isi asuma garantarea creantelor producatorului de motociclete KTM sau cand guvernul german se gandeste ca dupa Opel sa sara si in ajutorul lantului de distributie Quelle cu greu se poate trece cu vederea un lucru si anume cea mai mare pradare a vistieriei statului care a avut loc vreodata de catre asa-numita "economie privata".
Chiar si uniunea industriasilor, care de obicei se agata doar cu mare neplacere de "fusta" statului, cauta de cateva luni disperata sa obtina ajutor din banii publici, iar asta cu succes. "Tata" statul pune la dispozitie circa zece miliarde de euro pentru salvarea companiilor private, distributia banilor urmand un principiu banal: in timp ce micile companii incapabile de supravietuire umplu din ce in ce mai mult statisticile referitoare la falimente, politicienii mentin in viata marile concerne. Cu cat compania falimentara este mai mare cu atat sunt mai mari sansele de salvare din partea statului.
Folosirea mijloacelor publice este justificata prin nevoia de salvare a mii de locuri de munca, in acest fel fiind sprijinit si consumul privat si franat regresul economic, spun unii, mai ales din randul expertilor economici care vin cu argumente in numele justitiei sociale. Acest tip de politica a pietei este insa orice altceva, numai justa nu. Efectele secundare ale injectiilor financiare din partea statului sunt trecute cu vederea, desi numai infofensive nu sunt, potrivit Die Presse.
Este de ajuns sa observam cum angajatii si proprietarii companiilor (inca) sanatoase sunt nevoiti sa priveasca cum statul subventioneaza din impozitele lor concurenta neperformanta, pentru a o salva de la faliment. Atunci cand companiile nu mai au voie sa dea faliment, in ciuda managementului defectuos, pe motiv ca politicienii se tem vizavi de realegerea lor in perspectiva unei cresteri temporare a somajului, un pilon central al economiei de piata este demolat si anume autoreglementarea, urmarile pentru interesul comun fiind grave, asa cum opineaza economistul Timoty Kehoe. Atunci cand guvernele salveaza prea multe societati falimentare, iesirea rapida din recesiune a intregii economii este ingreunata.
Kehoe, originar din SUA, a studiat toate crizele de la marea depresie incoace si a constatat cum, dupa fiecare regres economic urma ori o ascensiune rapida, cu rate de crestere puternice ori o lunga faza de stagnare sau depresie. Pornirea intr-o directie sau alta depinde de cum administreaza guvernele criza, spunea Kehoe, care a tinut in iunie o expunere pe aceasta tema, la Viena. In cazul in care companiile neperformante sunt lasate sa falimenteze se ajunge in scurta vreme la cresteri enorme ale productivitatii iar forta de munca concediata este absorbita de firmele in crestere, spunea el, adaugand ca metoda cea mai sigura de a transforma o recesiune in depresie este aceea a unei salvari colective a unor intregi ramuri industriale. Martor al acestei teorii este Japonia, unde de ani de zile statul salveaza banci si conglomerate industriale falimentare. Somajul este relativ scazut, insa datoria de stat a Japoniei a crescut din anii "90 incoace de la 74 la suta la 180 la suta din randamentul economic, tara aflandu-se din cauza interventiei masive a statului intr-o stagnare persistenta.
Finlanda si Chile au urmat alte cai. In nordul Europei (Finlanda) bancile afectate de criza au fost luate in brate de stat, in timp ce, in paralel, guvernul social-democrat anunta masuri drastice de economisire. Subventiile au fost reduse, beneficiile sociale au fost usor micsorate iar economia transformata intr-un bastion high-tech. In Chile, statul a nationalizat temporar bancile slabe, a lichidat bancile insolvente si a privatizat partile inca viabile pe parcursul a trei ani de zile. Ambele tari au acum, dupa o criza dureroasa dar de scurta durata, rate de crestere enorme.
Actualmente, insa, se merge mai degraba pe urma japonezilor, fiind ajutati cei care nu intreprind nimic. In timp ce producatorul de automobile Ford se tine picioare si fara ajutoare de la stat, datorita reducerilor dure pe care le-a operat, SUA si Canada rasplatesc General Motors, care se codeste de ani de zile sa faca reforme, cu subventii de 40 de miliarde de dolari. Acelasi lucru este valabil si in cazul Opel, subsidiara a GM. Concurenta platitoare de taxe asteapta urgent o curatare a pietei, insa politicul salveaza cu bani publici un ofertant pentru ale carui modele abia daca mai exista cerere inclusiv in vremurile bune. In acest fel sunt subventionate supracapacitati enorme, fiind posibila producerea a 80 de milioane de automobile pe an la nivel global, desi cererea este de doar 60 de milioane, in scadere.
Acelasi joc se poate observa si in industria otelului, motiv pentru care seful companiei Voestalpine, Wolfgang Eder, spunea cu voce tare ceea ce oricine din interiorul ramurii stie si anume ca este nevoie de inchidere de fabrici in Europa, doar in acest fel putand fi epurate supracapacitatile si supravietui ofertantii sanatosi. Locurile de munca ale acestora din urma ar trebui sa fie la fel de valoroase pentru politicieni ca acelea ale companiilor care se lupta cu supravietuirea.
