Datoria publică a Italiei este de şase ori mai mare decât cea a Greciei şi înregistrează aproape acelaşi nivel – 115% – în raport cu Produsul Intern Brut /PIB/. Dar orice comparaţie are limitele ei, iar pieţele financiare par să fi uitat acest lucru, sunt de părere analiştii de la agenţia economică Reuters Breakingviews, citaţi de ziarul Le Monde, monitorizat de Agerpres.
Economia italiană rămâne robustă, chiar dacă se confruntă cu problema majoră a unei creşteri slabe – problemă care ar trebui rezolvată de guvern prin reforme structurale, care au cam întârziat.
Cu două săptămâni în urmă, efectul de contaminare generat de criza greacă, care a lovit Portugalia şi Spania, pare să se fi extins şi la Italia. Madridul şi Lisabona au adoptat măsuri de reducere a deficitelor bugetare. Italia nu s-a grăbit să facă la fel. Deoarece deficitul ei nu reprezintă ‘decât’ 5% din PIB – mai puţin decât media în zona euro – după ce ministrul italian de finanţe, Giulio Tremonti, a refuzat în 2009 să lupte împotriva crizei economice prin relansarea bugetară.
Dar îmbătrânirea rapidă a populaţiei – peste 30% din populaţie are peste 65 de ani, un record depăşit în Europa doar de Germania – va afecta mult în anii următori creşterea economică, făcând nesigură posibilitatea de reducere rapidă a poverii datoriei. Diferenţele de ‘spread’ (dobânda suplimentară pe care emitentul se angajează să o plătească faţă de dobânda de referinţă) ale obligaţiunilor de stat italiene s-au dublat în aprilie, înainte ca planul masiv de salvare a monedei euro, adoptat la 9 mai, să mai destindă puţin atmosfera. Până la sfârşitul anului, Roma trebuie să facă faţă unor scadenţe de aproximativ 260 de miliarde de euro.
Dar Italia are o reţea industrială solidă, care, în mod paradoxal, va profita de actuala criză datorită scăderii euro. Băncile italiene au rezistat bine în faţa crizei. Totodată, italienii economisesc, ceea ce explică în parte faptul că 60% din datoria publică este deţinută de creditori naţionali, în timp ce două treimi din datoria publică greacă este în mâinile creditorilor străini.
Acest paradox italian lasă să se întrevadă necesitatea unei politici de reforme obligatorii, pentru a nu lăsa datoria şi îmbătrânirea populaţiei să înăbuşe creşterea. Planul de salvare a zonei euro oferă posibilitatea unui program de reforme îndrăzneţe. Direcţiile sunt ştiute: lupta împotriva fraudei fiscale şi a economiei subterane, reducerea subvenţiilor, adesea pe criterii politice, pentru regiunile din Sud, diminuarea intervenţiei statului. Lucru rar în Europa, Italia s-a lansat în reformarea costisitorului său sistem de pensii, dar sunt încă multe de făcut în acest domeniu.
