O teribilă întâmplare a făcut ca exact în timp ce la Teatrul Bulandra era depusă urna cu cenuşa maestrului Liviu Ciulei, un alt uriaş creator al cărui nume este strâns legat de acelaşi teatru să părăsească această lume: Alexandru Tocilescu.
Tocilescu, numit cu drag „Toca” de toată lumea teatrală, este unul dintre regizorii care au marcat definitiv ultimele decenii ale teatrului românesc. Mare parte dintre spectacolele sale au fost evenimente care au făcut valuri la vremea lor, dacă este să ne referim, într-o foarte scurtă recapitulare, doar la „Hamlet”, cu Ion Caramitru în rolul titular, pus în scenă în 1985 (unde altfel decât la Bulandra?) la care a tradus împreună cu echipa textul, aducându-l „la zi” şi făcând din Shakespeare cel mai subversiv şi mai „anticomunist” autor, „Antigona”, unde a lucrat pentru prima dată cu actriţa sa fetiş care i-a fost şi parteneră de viaţă, Crina Mureşan, „Oblomov”, în care parcă toată lumea putea lenevi, stând la căldurică, sub plapumă, în imensul pat creat de Dragoş Buhagiar, la „Elizaveta Bam” prin care îl readucea în conştiinţa românilor pe Daniil Harms, (de altfel regizorul îşi făcuse un adevărat program din a-i scoate din uitarea la care i-a condamnat Stalin pe avangardiştii ruşi), „O scrisoare pierdută”, singurul spectacol din istoria postdecembristă care după ce a luat Premiul UNITER a fost scos de pe afiş de către directorul Teatrului Naţional de atunci, Dinu Săraru, pentru că prea semăna ceea ce se petrecea pe scenă cu realitatea din politichia românească.
Din păcate nu va mai apuca să pună în scenă un alt Caragiale, „D’ ale carnavalului”, pe care urma să-l înceapă la Naţional. Tot neterminată va rămâne şi „Prietenii”, o piesă japoneză după Kobo Abe, cu care era deja în lucru la Bulandra, avându-l cap de afiş pe Vlad Ivanov pe care-l făcuse „star” în „Elizaveta Bam”.
Ultima dată când l-am văzut, la o întâlnire cu presa, acum doar două-trei săptămâni, se bucura că spectacolul său, „Sfârşit de partidă”, montat la Metropolis, se mutase „acasă”, la Bulandra, unde sunt „cei mai fiţoşi şi mai inteligenţi spectatori din ţară care chiar l-au citit pe Beckett”, spusese cu umorul său caracteristic. „Spectatorii ăştia intelectuali vin cu mari aşteptări la teatru. Ca la Beckett. Căci tot de aşteptare este vorba şi-n piesele lui. Unii îl aşteaptă pe Godot care nu mai vine, alţii, din ”Ce zile frumoase”, aşteaptă să „se sune stingerea”, în timp ce personajele din „Sfârşit de partidă” aşteaptă pur şi simplu moartea care nici ea nu mai vine. Suntem tot într-o aşteptare”, remarcase regizorul atunci.
De parcă ar fi fost ascultat de Beckett însuşi, pentru Alexandru Tocilescu, God(ot) a sunat stingerea.
