E mare lucru să ajungi să sărbătoreşti 100 de ani, fie ei şi ai unui teatru. Dar şi mai impresionant este când repertoriul sărbătoresc este exact cel de la prima ridicare de cortină. Pe lângă sentimentele de emoţie şi mândrie pe care le încerci în mod inevitabil, ţi se asigură astfel şi o sensibil-amuzantă călătorie în timp.
Exact la acest lucru s-au gândit Dorina Lazăr şi Alexandru Dabija, doi directori care au marcat ultimele două decenii ale Odeonului. Aşa se face că, luni seară, la sărbătorirea celor 100 de ani de la inaugurarea frumoasei clădiri de pe Calea Victoriei (ridicată pe un lot de pământ ce-i aparţinea lui Emil Lahovary de către arhitectul Grigore Cerchez), care a purtat de-a lungul timpului mai multe nume, începând cu „Teatrul Comoedia”, cum s-a numit la primul botez actualul Odeon, show-ul a constat în refacerea peste timp a primului spectacol găzduit pe această scenă în seara de 25 decembrie 1911.
Evident că această întreprindere nu a fost tocmai uşoară, iar programul nu a putut fi copiat chiar la indigo, aşa că, spre deosebire de publicul din 1911, noi nu am mai avut şansa să auzim „Marşul” din opera „Tannhaüser” de Richard Wagner, căci nu era spaţiu pe scenă şi pentru cor, ci doar „Uvertura” aceleiaşi opere interpretate de Orchestra „Universitaria” a Conservatorului bucureştean, dirijată de Alexandru Ganea.
„Prologul” lui Arghezi şi „Rapsozii” lui Victor Eftimiu
Din motive obiective, au fost sărite din program şi „comédiile” franţuzeşti „L’ami des femmes” şi „L’étrangère” de Alexandre Dumas fiul, pe care acum un secol le-au interpretat actorii parizieni ai trupei Charles Gustave Auguste Le Bargy, spre încântarea coconiţelor ambetate de amor, locul lor fiind luat de o revizitare marca Dabija a unui alt text prezentat la „lansarea la apă” a teatrului: „Rapsozii” de Victor Eftimiu. Cum între timp peste ţara şi teatrul nostru a trecut şi tăvălugul comunismului, Dabija a optat pentru montarea „Rapsozilor” în stilul montajului literar-artistic care a făcut carieră în anii „Cântării României”, spre amuzamentul total al publicului. Actorii de azi ai Teatrului Odeon, în frunte cu „juna Rodica” Mandache, îmbrăcaţi în costume negre, recitau cu patos revoluţionar textele amuzant-desuete ale lui Victor Eftimiu prin care li se aduceau laude şi omagii poeţilor Vasile Alecsandri şi Mihai Eminescu.
Ca la o simpatică serbare şcolară, unii dintre actori, aşezaţi în rândurile din spate, făceau giumbuşlucuri nostime, ca pe vremuri elevii-problemă alungaţi de „tovarăşa” în ultimul rând pentru a nu strica impresia artistică. Astfel, Pavel Bartoş, cocoţat pe un scaun, în spatele „clasei”, arunca din când în când câte un „Slavă! Glorie ţie, mărite Alecsandri!” mai mult în contratimp cu restul „corului”. Rodica Mandache lua mereu caimacul, ieşind în faţa clasei, recitând cu gesturi largi, deşi Florin Zamfirescu şi Marius Stănescu încercau în zadar să o readucă în rând. Nicoleta Lefter era eleva-model care trata cu toată seriozitatea fiecare vers în parte şi, tot aşa, aproape toţi actorii Odeonului şi-au adus contribuţia la „serbare”, motiv pentru care au fost şi răsplătiţi cu hohote de râs şi cu aplauze.
Gazda serii a fost, desigur, Dorina Lazăr, vajnica directoare a teatrului, care joacă pe această scenă din anul de graţie 1969. Ea a ţinut ca prima sută de ani ai Odeonului să fie imortalizaţi şi într-o carte. A apelat pentru acest lucru la istorici şi rezultatul acestui demers constă în volumul „Teatrul Comoedia-Odeon. Un secol de istorie”, scris de Maria-Magdalena Ioniţă, lansat şi el luni seară. Spectacolul s-a încheiat apoteotic cu recitarea de către Florin Zamfirescu a „Prologului de deschidere a noului Teatru Comoedia”, scris special pentru acel prilej festiv din 1911 de către Tudor Arghezi. „Prologul” prezintă frumos sala teatrului, cu pereţii, scena, lojele, dar şi cu tavanul care, la un semn al recitatorului, „o ia din loc”. Într-adevăr, tavanul glisant al Sălii Majestic a Teatrului Odeon a început să se mişte, spectatorii aflându-se pentru câteva clipe sub cerul liber, aşa cum priveau spectacolele în timpul verii iubitorii de teatru de acum 100 de ani.
Invitaţi de „renume mondial”
Toată lumea bună a teatrului românesc – şi nu numai – s-a aflat în păr la „ziua” Odeonului: directori de teatru (Ducu Darie, Ion Caramitru, demisionarul Mircea Diaconu, Lucian Sabados ş.a.m.d.), regizori (Dinu Cernescu, Visarionii mari şi mici şi mulţi alţii), actori, actriţe, de la Tamara Buciuceanu şi Ion Lucian până la cei foarte tineri, scenografi, critici, ba chiar şi vedete străine, dacă este să o amintim aici pe celebra Jacqueline Bisset, devenită o mare prietenă a României încă din această vară, când a fost premiată la TIFF.
Fie că au lucrat sau nu de-a lungul vremii la Giuleşti, rebotezat apoi de Vlad Mugur „Odeon”, după modelul faimosului teatru parizian, toţi artiştii prezenţi au ţinut să închine un pahar de şampanie în cinstea prestigioasei instituţii conduse cu mână forte de Dorina Lazăr, alintată cu drag de oamenii de teatru „doamna dirigintă”. Marele absent al serii a fost, după cum a remarcat Dorina Lazăr, actorul Radu Beligan, care era în turneu prin ţară. „Ne pare rău că nu a putut veni, cu atât mai mult cu cât a fost cândva coproprietar al sălii de jos, dar nu-i nimic. Va veni sigur când vom sărbători 200 de ani!”, a încheiat în notă optimistă seara mult-iubita „doamnă dirigintă”.
