Cum comunismul în toate formele lui vinde, Ceauşescu ajungând azi să-l rivalizeze în faimă pe mult mai bătrânul său înaintaş Dracula, nici filmele româneşti nu ies din bucla anilor 1945-1989.
Şi ar fi şi păcat ca, dacă tot avem şi noi în trecutul nostru comunist un produs de export, să nu-l exploatăm. De la puşcăriile gemând de „duşmanii poporului” până la banalele sticle de lapte pântecoase, cu cât gros, pentru procurarea cărora oamenii muncii de la oraşe şi sate stăteau la cozi interminabile de la ora primului telejurnal al serii până în zorii celei de-a doua zile, toate experienţele extreme din acea vreme au potenţial cinematografic. Iar întâlnirea lui Nae Caranfil, care se află cam pe la jumătatea filmărilor peliculei „Closer to the Moon” (cu titlul iniţial de lucru „Alice în ţara tovarăşilor”), cu presa a fost şi ea o romanţă nostalgică în amănunt regizată.
„Bucureşti, Bucureşti, cât de drag îmi eşti”
După ce ieşeai din zona aglomerată a Pieţei Victoriei, cu claxoane, maşini şi manele date la maximum, şi, ajungând pe strada Polizu, intrai pe sub arcadele uneia dintre clădirile Politehnicii, brusc aveai impresia că ai călcat greşit pe lângă drum şi că ai alunecat într-o falie spaţiu-timp. Flamuri tricolore fâlfâiau în vânticelul uşor de toamnă caldă (sau de vară indiană, cum zic americanii), înfrăţite cu steagurile roşii cu secera şi ciocanul, strada principală a aşezării în care nimeriseşi fără preaviz avea mici magazine şi firme care ar fi făcut deliciul oricărui nostalgic: Cooperativa Igiena-Frizerie, Avântul Îmbrăcămintei, Bufet Rapid-Cantina Victoria, Consignaţie, iar în fundul străzii, mai ferită de ochii lumii, o terasă unde poporul putea să-şi înece amarul în vin pelin, să facă adică amarul şi mai amar. (Un regizor care iubeşte atât de mult terasele umbroase şi care are card de fidelitate la primitoarea cârciumioară „La dud” nu putea să nu dea şansa unui debuşeu bahic personajelor sale).
Într-o piaţetă largă se află Maternitatea Filantropia, gătită de sărbătoare cu steaguri roşii, şi Banca Naţională a Republicii Populare Romîne (probabil că „â” din „a” fusese abolit ca o rămăşiţă burgheză ce se afla). O dubă pe care scria Sahia Studio Film Documentar (studioul Sahia are un rol important în film şi în filmul filmului) era parcată în faţa cantinei muncitoreşti, iar o Salvare veche aştepta probabil să ridice de pe stradă victimele luptei de clasă. O lozincă din pânză roşie, mare cât toată strada, anunţa poporul care era motivul pavoazării excesive a oraşului pe al cărui chip steagurile roşii creau o imagine la fel de deşănţată ca fardul gros pe faţa unei curve bătrâne: „Trăiască 23 August, a XVI-a aniversare a eliberării patriei noastre de sub jugul fascismului”. „Aha”, îşi spune călătorul în timp, „printr-o aritmetică simplă, 44 plus 16, înseamnă că ne aflăm în 1960. Ce s-a întâmplat în Bucureştiul anului 1960?” Despre asta ne va vorbi nu regizorul, care e secretos nevoie mare când e vorba să dea amănunte din noua sa producţie, ci filmul însuşi atunci când va apărea pe marile ecrane.
Marele jaf
Ce ştim însă este că noua creaţie a lui Nae Caranfil porneşte de la povestea adevărată a marelui jaf comunist, când un grup de tovarăşi foarte devotaţi partidului, tovarăşi ce deţinuseră chiar funcţii-cheie în nomenclatura comunistă, au jefuit la drumul mare, ca într-un film al agresorului american, o bancă – şi nu orice bancă, ci singura, şi anume Banca Naţională a Republicii Populare Romîne.
Faptele „nude” spun că pe 28 iulie 1959 o maşină a Băncii Naţionale a României a fost oprită în plină zi şi jefuită de patru bărbaţi mascaţi şi înarmaţi şi de o femeie. Ei au furat incredibila sumă de 1.686.000 de lei, reprezentând cam 250.000 de dolari. Au urmat, evident, arestări masive (căci la asta erau pricepuţi tovarăşii), mai ales în rândul celor consideraţi a fi „elemente duşmănoase”, respectiv intelectuali şi simpatizanţi liberali sau ţărănişti. Dar surpriză! Adevăraţii autori ai jafului erau tovarăşi de nădejde. Capul bandei era Alexandru Ioanid, pe adevăratul său nume Leibovici, care avusese o funcţie importantă în Miliţie, ca şef al Direcţiei Judiciare. Acesta era rudă cu ministrul de Interne al RPR, Alexandru Drăghici. Din grup mai făceau parte fratele său, Paul Ioanid, profesor universitar, cu studii la Moscova, fost şef de catedră la Academia Militară, Igor Sevianu (Herscovici, pe numele adevărat), inginer de aviaţie, fost locotenent în miliţie, soţia acestuia, Monica, Haralambie Obedeanu (Lazarovici), fost jurnalist la Scânteia şi decan al facultăţii de Jurnalism de la Academia „Ştefan Gheorghiu” şi Saşa Muşat (Glanzstein Abrasa), profesor universitar, rudă cu Emil Bodnăraş. Prinşi de organele vigilente ale statului, ei au fost amăgiţi că vor fi eliberaţi dacă îşi vor face public autocritica în faţa poporului într-un film care să reconstituie jaful.
Filmul de autodenunţare a fost realizat de regizorul Virgil Calotescu de la studioul de film Sahia (iată rolul dubei mai sus menţionate) în 1960 (fix anul în care am nimerit noi pe platou) şi s-a numit „Reconstituirea” (chiar aşa, ca să vezi la ce se expunea domnul Pintilie câţiva ani mai târziu). Evident că foştii lor fraţi de arme nu s-au ţinut de cuvânt (atâta lucru puteau să prevadă şi ei, ca foşti comunişti ce erau) şi, îndeplinindu-şi rolul „artistic” după ce pe cel istoric îl eşuaseră, bărbaţii au fost condamnaţi la moarte, iar femeia – la muncă silnică pe viaţă. Monica Sevianu a scăpat după câţiva ani din închisoare şi a emigrat în Israel.
Comunismul în engleză
Ca un adevărat ghid printr-un sit arheologic, Nae Caranfil ne‑a invitat să vedem Bucureştiul anilor ’60 creat extrem de veridic din rumeguş şi carton şi să socializăm cu artiştii, vedetele sale fiind Vera Farmiga şi Mark Strong. Sigur că aceştia erau din cale-afară de încântaţi că joacă în filme cu comunişti, lucru pe care nici Hollywoodul, cât e el de mare, nu a putut să li-l dăruiască vreodată. Vera Farmiga a declarat că, deşi onorariul ei în acest caz este mult mai mic decât box-office-ul ei şi deşi ea este cea care întreţine o familie cu doi copii, ineditul poveştii a atras-o atât de mult încât a acceptat imediat provocarea lui Nae, chiar şi aşa, la preţ redus. Bugetul filmului nu e însă chiar atât de mic, ridicându-se la 7 milioane dolari.
Întrebat de ce a ales să facă un film în engleză, regizorul a răspuns simplu că nu prea exişti dacă faci filme în altă limbă decât cea a marii cinematografii. Cât despre subiect, el a adăugat că a vrut mereu să facă un film asemănător cinematografiei în care el s-a format. Adică, a vrut să facă un film cu comunişti pentru că el, ca mulţi dintre noi, de altfel, am crescut cu filmele lui Sergiu Nicolaescu. Ar fi de dorit totuşi ca istoria să nu fie la fel de alterată în pelicula lui Nae cum era la tovarăşul Nicolaescu. Dar este foarte posibil ca acest lucru să se întâmple pentru că regizorul vrea ca rezultatul finit să nu fie un film istoric sau documentar, ci unul de ficţiune, drept urmare motto-ul peliculei va fi: „70% din acţiunea filmului este inspirată din fapte reale, restul de 75% sunt basme”.
