De curând, la HBO, a început un serial istoric dedicat uneia dintre cele mai mafiote şi mai puternice familii din istorie: infamul clan Borgia. În rolul lui Rodrigo Borgia, il capo di tutti capi, patriarhul familiei, joacă un actor devenit încă din viaţă legendă: unicul şi irepetabilul Jeremy Irons.
Cu o reconstituire fidelă a faptelor istorice, seria „Familia Borgia” (producător, scenarist şi regizor al primelor două episoade fiind Neil Jordan) reuşeşte în primul rând prin figura carismatică a lui Jeremy Irons să învie în telespectatorii de azi sentimentele contemporanilor lui Rodrigo Borgia, devenit prin mită, şantaj, maipulare şi, când nici una dintre cele de mai sus nu funcţiona, prin vechea şi eficienta crimă, papa Alexandru al VI-lea: dezgust, oroare, groază, dar şi o vinovată fascinaţie.
Omul în care s-au întrupat toate păcatele capitale, nimic din ceea ce era omenesc, murdar sau pervers, nefiindu-i străin, o adevărată unealtă a diavolului instalată în fruntea Bisericii, s-a bucurat de puterea pe care doar împăraţii romani o aveau şi a condus Europa cu o mână de fier. Comentând dubioasa sa alegere ca papă, contemporanul său Giovanni di Lorenzo de Medici, viitorul papă Leon al X-lea, spunea: „De acum ne aflăm în mâna unui lup, a celui mai rapace şi mai periculos lup pe care l-a cunoscut vreodată istoria. Şi dacă nu fugim acum ne va devora în mod inevitabil pe toţi.”
Paradoxal, Alexandru al VI-lea a fost văzut de urmaşi ca un bun administrator şi chiar ca un reformator al Bisericii. Nedând doi bani pe votul castităţii, Papa Alexandru al VI-lea a avut două amante oficiale, Vanozza dei Catanei ( despre care unii spuneau că era o fostă curtezană, alţii că era o simplă femeie din clasa de mijloc, măritată, desigur, cu un alt bărbat) şi Giulia Farnesse, o cohortă de metrese neoficiale, şi patru copii. Dacă avea cu adevărat ceva bun în el, acela era sentimentul patern. Iubindu-şi copiii cu patimă (în cazul Lucreziei, unica sa fiică, cu pervers de multă patimă, el şi fiul său Cesare fiind bănuiţi în epocă de incest), i-a făcut pe toţi pioni în războiul său cu lumea.
Scrisoarea Papei Pius al II-lea către cardinalul Rodrigo Borgia
Orgiile la care se deda încă de pe când era cardinal au făcut chiar subiectul unei scrisori în care Papa Pius al II-lea îl mustra „părinteşte”: „Dragul meu fiu, am aflat că înălţimea ta, uitând de înaltele îndatoriri şi de prestigiul funcţiei cu care ai fost investit, te-ai aflat acum patru zile, de la orele 17 la 22, în grădinile lui John de Bichis, unde erau mai multe femei din Siena dedate complet plăcerilor lumeşti. În compania ta se afla şi unul dintre colegii tăi, căruia măcar vârsta înaintată, dacă nu demnitatea funcţiei sale, ar fi trebuit să-i reamintească de adevăratele sale îndatoriri. Mi s-a adus la cunoştinţă că te-ai dedat la dansuri de tot felul ba mai mult, că nici un mod de a înfăptui păcatul trupesc nu a fost omis de luminăţia ta care ai fost chiar iniţiatorul şi conducătorul orgiei. Ruşinea mă împiedică să numesc toate acele fapte a căror simplă pomenire trebuind în fapt să fie străină de domnia ta. Am auzit că pentru a putea profita în voie de trupurile acelor femei ai avut grijă ca nici unul dintre taţii, fraţii sau rudele lor de parte bărbătească să nu fie invitaţi la petrecere. Se spune că nu se mai dezbate nici un alt subiect în Siena şi la băi decât petrecerea ta dezmăţată. Numele dumitale, fiule Rodrigo, este pe buzele tuturor. Dezgustul nostru este dincolo de cuvinte. De prisos să mai spunem că nesăbuita ta purtare a aruncat în dizgraţie sfânta noastră Biserică”, se îngrijora Sfântul Părinte pentru reputaţia cardinalului Borgia şi mai ales pentru imaginea Bisericii.
Borgia, seducătorul
Slăbiciunea pentru femei a fost întotdeauna călcâiul lui Ahile pentru Papa Alexandru al VI-lea, duşmanii săi încercând zadarnic să-l dea jos din scaunul Sfântului Petru pe motive de imoralitate. Când şi-a cumpărat cu mită grasă mitra papală (păcat numit simonie), înainte de a-i face tradiţionalul control al bărbăţiei (cutumă necesară pentru a nu se infiltra cumva vreo femeie în înaltele cercuri de la Vatican), confraţii săi cardinali comentau aproape cu invidie: „Dar mai este necesar să-i facem lui Borgia vreun cotrol? Nu dovedesc oare copiii lui că este bărbat?”, comentariu la care un alt înalt prelat a replicat cu umor: „Cel dintre noi care nu are copii să arunce primul piatra.” Acestea erau moravurile şi năravurile vremii
În scenariul scris de Neil Jordan, papei i se atribuie unele dintre cele mai inteligente maxime, ca de pildă „Domnul a murit pe cruce nu pentru că merita o astfel de soartă crudă, ci pentru a răscumpăra păcatele familiei noastre” sau „Bârfeşte lumea că sunt şi tatăl şi amantul fiicei mele? Foarte bine. Lasă-le celor mărunţi plăcerea de a-i bârfi pe cei mari. Oricum, în înaltele sfere ale puterii morala este cu totul altfel înţeleasă. Regulile care li se impun oamenilor obişnuiţi sunt aplicate exact pe dos în lumea noastră,” dar şi autojustificativua replică: „Uneori voia lui Dumnezeu este împlinită de oamenii de la care te aştepţi cel mai puţin să o facă.” Istoria a consemnat şi un „dilog” al papei pe patul de moarte, negociindu-şi sfârşitul cu Dumnezeu: „Da, vin, vin! E normal să mă chemi la Tine. Te înţeleg, dar mai aşteaptă şi Tu puţin.”
Dragostea sa pentru femei nu rămânea fără răspuns. Doamnele îi cădeau ca muştele la aşternut, contemporanii spunând că femeile erau atrase de el ca fierul de magnet, nu doar puterea, banii şi faima făcându-l plăcut doamnelor dezinhibate din Renaştere, ci şi reputatia de bărbat viril.
