Cel mai aprig apărător al folclorului autentic, Grigore Leşe, va colinda în a doua zi de Crăciun la Ateneul Român. El va interpreta colinde de gazdă, profesionale, de june, de fată, de peţit, de dragoste, familiale, satirice, de război şi prizonierat, cosmogonice şi tot soiul de alte „corinde“ ce vestesc naşterea Mântuitorului.
Muzicianul are pe lângă „corinde“ şi o mulţime de poveşti legate de marea sărbătoare a Crăciunului. „Eu merg la colindat şi acum. Colind de când mă ştiu“, a mărturisit Grigore Leşe. „Când eram mic, înainte de Crăciun, toată lumea postea, iar eu aşteptam cu nerăbdare Naşterea Mântuitorului pentru a merge la colindat şi a putea gusta din bunătăţi. Pe atunci aveam parte de bunătăţi numai la Paşti şi la Crăciun. În celelalte zile mâncam mălai copt pe vatră, pita era pe cartelă. Când am crescut, lucrurile s-au complicat şi mai mult. Mi s-a întâmplat de câteva ori să rămân singur în faţa ferestrei colindând… sau să notez texte precum «Du-te pasăre şi zboară/ În Rusia te coboară/ Deasupra de lagăre /Unde dorm cătanele» pe foaia de hârtie ninsă şi cu mâinile îngheţate. În toată perioada comunistă am suferit în fiecare iarnă ori de câte ori auzeam colindele noastre la radio sau televizor cu textele schimbate, transformate în cântece de viaţă nouă. Acum e şi mai rău, lucrurile s-au amestecat într-atât încât cu greu mai auzi o corindă adevărată.“
Ajunul Crăciunului în Lăpuş
Venind din Maramureş, locul unde parcă şi timpul a încremenit, fiind un pic mai blând cu oamenii, Grigore Leşe povesteşte despre cum se pregătesc creştinii cu frica lui Dumnezeu să întâmpine Naşterea Domnului.
„Ajunul Crăciunului reprezintă practic ultima zi de post. Treburile din gospodărie sunt aproape gata, bucatele făcute, casa curată, hainele de sărbătoare pregătite. Este şi ziua în care trece preotul cu icoana pentru a sfinţi casa şi masa de Ajun. Acesta trebuie să se aşeze la masă în casele cu fete de măritat ca «să le stea peţitorii», iar ele presară boabe de grâu pe locul pe care urmează să stea preotul pentru a le folosi la descântece de măritat. Tot ele pun un ac de păr sub pragul peste care trece popa, convinse fiind că dacă îl poartă în acea noapte îşi vor visa ursitul. Se mai povesteşte că în Noaptea de Ajun se deschid cerurile pentru cei buni şi credincioşi, singurii care pot vedea minunea şi asculta cântecele îngereşti. Atunci se va auzi toaca din cer, iar orice dorinţă îţi vei pune îţi va fi îndeplinită. În Lăpuş primii vestitori ai Marii Sărbători sunt copiii, care umblă începând cu data de 23 până în 24. Este prima procesiune. Ei spun «Buna ziua lui Ajun», adică lui «Ăl Jun», după ei urmează cetele de feciori, din seara de 24 până pe 26, iar corinda se împlineşte o dată cu venirea bătrânilor în zorii zilei. Prin corindat bătrânii asigură trecerea prin vârstele neamului şi ale anotimpurilor.“
Refacerea timpului primordial
„Decembrie nu înseamnă doar sfârşitul unui anumit interval de timp şi începutul unui alt interval, ci anularea trecutului şi a păcatului individual sau colectiv printr-o purificare rituală“, mai spune Grigore Leşe. „Se spune că de sărbători, de la Crăciun şi până la Bobotează, cerurile sunt deschise. Este o perioadă a împăcării cu tine şi cu cei din jur. Oamenii devin mai buni, mai evlavioşi, mai cumpătaţi şi trăiesc cu frica lui Dumnezeu. Chiar dacă este vorba de intervalul de timp cel mai important din punct de vedere al concentrării de sacralitate, nu trebuie neglijat faptul că acesta coincide cu practicarea unor ceremoniale ocazionate de moartea şi renaşterea simbolică a Noului An ce duc la refacerea timpului primordial, a timpului pur. Decembrie stă sub semnul celor doi sfinţi-moşi: Moş Andrei şi Moş Nicolae. În amintirea Sfântului Andrei, sărbătorit pe 30 noiembrie, lunii decembrie i se mai spune Andrea, Indrea şi Undrea, iar în calendarul popular apare sub denumirea de Ningău sau Neios, prevestind ninsoare şi zăpezi straşnice. La început de decembrie Sfântul Nicolae aduce daruri şi ninsori de poveste pentru că se ştie dintotdeauna că „atunci când îşi scutură Moş Nicolae barba sa cea albă şi lungă, ninge negreşit”.
Este un sfânt bătrân, ca şi anul care se apropie de sfârşit, protector al copiilor, al orfanilor şi al văduvelor, al corăbierilor şi al soldaţilor, fiind totodată aducător de bogăţie şi noroc. De nu cade zăpada într-un an şi rămâne pământul negru, se zice că a întinerit Sfântul Neculai. În colinde apare întotdeauna stând la masa împărătească lângă Dumnezeu şi se spune că atunci când se deschid cerurile în noaptea de Crăciun poate fi văzut astfel. Ziua de 6 decembrie încheie ciclul sărbătorilor dedicate lupului, iar strigoii şi spiritele malefice, ce începuseră să capete forţă din cauza îmbătrânirii anului şi a degradării timpului calendaristic, încep să bată în retragere o dată cu intrarea în drepturi a cetelor de colindători, care se organizează începând cu această zi.
Odinioară tinerele fete adunau în fiecare zi a postului câte o surcică de lemn, iar în Ajunul Crăciunului făceau cu ele un foc mare la care fierbeau crupe fără sare şi le puneau apoi pe masă pentru ca noaptea, când urma să vină umbra ursitului lor pe
cahlă, să aibă ce ospăta.
Şi despre Sfântul Ignat circulă multe poveşti, majoritatea dintre acestea motivând denumirea sărbătorii din calendarul popular: Ignatul Porcilor. Porcul, simbol străvechi al fertilităţii şi norocului, este sacrificat pe 20 decembrie. Sacrificarea sângeroasă a acestui animal asociat în antichitate divinităţilor vegetaţiei, precum şi ritualul de după înjunghiere, pârlitul, procedeu ce mimează incinerarea, spălatul şi acoperitul corpului, folosirea scării de lemn drept targă funerară, semnele făcute pe frunte, ceafă, spate, prepararea unor alimente ceremoniale şi pomana porcului, sunt reminiscenţele unei practici preistorice strămutată de la echinocţiul de primăvară la solstiţiul de iarnă. La fel ca în cazul butucului, este sacrificat de fapt, prin substituţie, zeul care moare şi renaşte anual, o dată cu timpul. Un alt substitut, de data aceasta al spiritului grâului, este colacul copt pe vatră şi transformat astfel în aliment ritual oferit colindătorilor.
Chiar dacă reminiscenţele serbărilor antice marcate de ospeţe, jertfe animaliere, rituri de purificare şi practici oraculare au ajuns până la noi, creştinii respectă întocmai restricţiile alimentare, ceremoniale şi de comportament impuse de post pentru a întâmpina cum se cuvine marele praznic al Naşterii Mântuitorului, cea mai fastuoasă şi mai iubită sărbătoare a românilor.
