Filmele româneşti din aşa numitul nou val seamănă aşa de mult unele cu altele încât după ce ai vizionat un anumit număr dintre ele nu-ţi mai vine să te uiţi în continuare, pentru că ştii deja despre ce este vorba. Filmul “Marţi după Crăciun”, prezentat la Cannes, dovedeşte însă că nu este aşa, comentează autorul articolului de pe portalul de ştiri origo.hu, citat de Agerpres.
“În ultima vreme – scrie autorul articolului – am început să aştept momentul în care mă voi plictisi de filmele româneşti. Degeaba este genial aşa numitul nou val al filmului românesc, pentru că aceste filme cu caracter documentar şi necruţător de realiste se aseamănă atât de mult unele cu altele încât presupun că după un anumit număr de filme nu voi mai dori să mă uit în continuare, dat fiind că, nu-i aşa, ce emoţie se mai ascunde în vizionarea unui film la care ştii deja ce urmează”.
Atunci când a vizionat la festivalul de la Cannes filmul românesc “Marţi după Crăciun”, prezentat la secţiunea “Un certain Regard”, la jumătatea lui semnatarul articolului a crezut că vine iată momentul lehamitei. Senzaţia se datora faptului că filmul lui Radu Muntean tratează un subiect abordat de infinite ori: ce se întâmplă când, după x ani de căsătorie şi după ce cuplului i s-a născut o fetiţă dulce, bărbatul se îndrăgosteşte de o femeie mai tânără.
Atunci când şi-a dat seama că în film nu va mai fi vorba de altceva, gândul care l-a năpădit a fost acela că a văzut asta deja de suficiente ori. “M-am înşelat însă, pentru că nu am văzut asta în maniera respectivă”, notează semnatarul. Românii o fac pur şi simplu mai bine, deja de multă vreme şi continuu. Comparativ cu ce? De pildă cu aceea că personal nu poate pronunţa numele a trei actori maghiari de film, care să fie capabili să ducă astfel în spate un film, precum trioul lui Muntean (Mimi Brănescu, Mirela Oprişor şi Maria Popistaşu). “Noi, ungurii, avem actori buni, însă acest tip de existenţă complet naturală în faţa camerei de luat vederi, care se pare că este stăpânită fără probleme de orice actor român, lipseşte cu desăvârşire la unguri”, încheie autorul.
