Ana Ularu: „Îmi place să experimentez, să mă joc, să învăţ”

Nu este, însă, primul premiu şi, cu siguranţă, nu va fi nici ultimul, din cariera acestei tinere actriţe. Născută într-o familie de scenografi, Ana Ularu juca la nouă ani într-o producţie franceză pentru televiziune, iar la 15 ani interpreta, alături de Ştefan Iordache, pe scena Teatrului Mic, rolul titular din spectacolul „Lolita”, montat de Cătălina Buzoianu. Acum poate fi văzută, printre altele, în spectacolul lui Silviu Purcărete de la Craiova, „Măsură pentru măsură” şi în montarea lui Dragoş Galgoţiu de la Teatrul Odeon, „Epopeea lui Ghilgameş”.

Pe Ana Ularu o ştiţi cu siguranţă din „Italiencele” lui Napoleon Helmis, din „Turkey girl” episodul, realizat de Cri­stian Mungiu în cadrul proiectului european „Lost and found”, episod care a făcut apoi parte din „Amintiri din epoca de aur”, sau din serialul TV „Cu un pas înainte”. Iar acestea sunt doar trei nume din lunga listă de filme de lung şi scurtmetraj în care a apărut Ana Ularu.

Ai debutat în film la nouă ani, în teatru, la 15. Cum s-a întâmplat?
Ana Ularu: Prin intermediul unor audiţii. În cazul primului film, cel de la nouă ani, am avut şi avantajul iniţial de a semăna foarte bine cu actorul principal, jucând-o pe fiica lui. Ulterior, cred că pasiunea mea pentru acest domeniu, dezinvoltura şi dezinhibarea vârstei şi norocul de a fi crescut pe platouri şi în culise m-au ajutat să „fur” îndeajuns de multă meserie încât să-mi duc rolul de atunci la capăt cu succes. În aşa măsură încât în anul viitor echipa, cu acelaşi actor principal şi acelaşi regizor, a revenit cu un rol triplu ca întindere pentru mine. Ştiam franceza (filmele erau coproducţii româno-franceze), nu aveam trac, adoram să stau pe platou până mult după ora de culcare a unui copil obişnuit… mă fascina acest mediu şi îl abordam cu toată seriozitatea. Cu toate că nu realizam în totalitate cât de greu e şi în ce măsură con­sumă. În ceea ce priveşte „Lolita”, acolo, iniţial, chiar nu îmi făceam vreo iluzie. La audiţii veniseră fete de toate vârstele, de la 14 ani până la absolvente de facultate, unele cu monoloage pregătite. Oricum, m-am aflat în situaţia de a da probă în faţa unei săli pe jumătate pline de candidate (continui să fiu un om cât se poate de emotiv), alături de Ştefan Iordache, pe care îl veneram (şi de care mi-era teribil de frică la vremea aceea), în faţa unor profesionişti, eu care abia intrasem de o lună la liceu. Mă bucur şi mulţumesc pentru faptul că a existat încredere în mine şi că ceea ce se manifestă nativ şi din pasiune a fost
educat într-un mod foarte frumos.

La vremea când jucai „Lolita”, te gândeai că vrei să devii actriţă? De ce nu scenograf? Sau artist plastic?
A.U.: De când mă ştiu îmi doresc să fiu actriţă şi muncesc pentru asta într-un fel sau altul. Nu am trecut prin momentele de a-mi dori să fiu doctor veterinar sau astronaut (din păcate). Aşa am ajuns să şi joc, citind frenetic scenariile şi textele alor mei, întrebând obsesiv dacă există roluri pentru vârsta mea… Pictam foarte mult, făceam sport, balet, limbi străine, dar eram conştientă că învăţ toate lucrurile astea pentru că „un actor trebuie să ştie să facă orice”. Mi-ar fi plăcut foarte mult să fiu artist plastic, dar niciodată nu am avut atât de mult talent pe cât voiam. Abia de curând a început să mă fascineze scenografia ca o metodă a mea de manifestare şi să experimentez cu asta, de câţiva ani a încolţit gândul de a da la facultatea de regie în viitorul apropiat. Simt că mai am însă mult de învăţat din meseria mea până la ramificarea asta.

Când ai intrat la facultate erai deja cunoscută. A fost acesta un impediment sau un avantaj pe parcursul studiilor? Beneficiai de un tratament diferit din partea profesorilor, a colegilor?
A.U.: A fost mai degrabă un impediment. Eu am dat la facultate ca să învăţ, considerându-mă un profan, nicidecum ca să mă expun şi să mă diferenţiez. Dar am simţit deseori că se aşteaptă de la mine, tacit, ceva. Am simţit câteva priviri reci.

Despre ce e „Periferic”?
A.U.: E povestea unei femei eliberate condiţionat, pentru 24 de ore, din puşcărie, şi a întâlnirilor cu persoanele cheie din viaţa ei. E povestea şi lupta unui om foarte determinat, singur şi ars înainte de vreme, un film foarte dinamic, deseori crud şi imprevizibil despre alegeri şi erori, fără a fi tezist.

Când va putea fi văzut de publicul român?
A.U.: Nu pot spune sigur, dar cred că în decembrie vom avea premiera în România.

Chiar dacă ai jucat în spectacole notabile („Lolita”, „Măsură pentru măsură”) rolurile în teatru sunt, totuşi, puţine. Preferi filmul sau a fost, pur şi simplu, o întâmplare?
A.U.: A fost o simplă întâmplare. Oricum, în ultima perioadă sunt mai degrabă cunoscută pentru teatru, după „Măsură…” sau „Epopeea lui Ghilgameş”. Am jucat în spectacole de-ale colegilor mei de la regie (fac parte dintr-o generaţie extrem de talentată şi mă mândresc teribil cu asta. Vine din urmă o promoţie cât se poate de „calitoa­să”), am descoperit reala meserie prin tea­tru. Nu pot spune dacă prefer o arie sau alta, pur şi simplu îmi place meseria asta şi îmi place să experimentez, să mă joc, să învăţ.

Tatăl tău locuieşte în S.U.A. Nu te-a tentat niciodată să părăseşti România? Nu e America „ţara tuturor posibilităţilor” şi pentru o actriţă tânără din România? Nu s-a găsit niciodată vreo ofertă tentantă din „afară”?
A.U.: Pot spune cu toată sinceritatea că, realmente, nu mă tentează să plec nicăieri încă. Nu cred în „toate posibilităţile” la mo­dul gratuit şi nici nu îmi doresc aşa ceva. Impulsul meu de a urma calea asta în viaţă e mult mai intim, mai serios decât o exaltare imediată. Mă simt excelent când lucrez la proiecte străine, dar nu am microbul emigrării cu orice preţ. Încă.

Ce şanse de afirmare au tinerii actori, artişti în general, atât timp cât „piaţa”e dominată de „vedete” fără talent şi fără vreo ocupaţie precisă?
A.U.: Sincer…nu ştiu. Urmează să văd, prin proprie experienţă, pe parcursul anilor. În ceea ce priveşte virusul vedetismului peste noapte…e deja un loc comun cât de scabros e fenomenul şi cum ne adâncim în treaba asta.

Crezi că tinerii artişti au şanse destu­le în România? Sunt promovaţi suficient? Tu, colegii tăi, v-aţi găsit uşor „de lucru”?
A.U.: Evident, nu suntem promovaţi suficient. Existăm efemer pentru publicul larg, atunci când filmele sau spectacolele noastre iau premii şi aplauze în străinătate, trăim din trena unui succes un anume timp…se mai găsesc oameni extraordinari care să ne acorde şanse…dar câştigăm puţin, ne zbatem mult, ne ferim din răspu­teri de mercenarism, ne bucu­răm de sălile pline, de proiectele de suflet. E greu şi dezolant uneori, dar avem şansa de a fi puternici şi convinşi de ceea ce vrem să facem.

Puţină lume ştie că tu cânţi într-o tru­pă. Ne poţi spune mai multe despre asta…
A.U.: Acum un an şi jumătate am fost cooptată de trupa „Sunday People”, care îmi plăcea foarte mult în adolescenţă. Împreună am făcut un album care se găseşte integral pe www.myspace.com/sundaypeople . E o muzică foarte „a noastră”, rock electronic puternic şi poetic. Cât de curând vom începe să lucrăm la un material nou. Sunt pasionată de muzică, mă bucur de ocazia de a mă putea exprima astfel. E minunea şi răsfăţul meu.

Repeţi acum la un nou spectacol. Despre ce e vorba? Când are premi­era?
A.U.: Acum lucrez la „Nebuna din Chaillot” în regia lui Alice Barb, la Teatrul Metropolis. Un spectacol foarte special, cu o distribuţie senzaţională. Premiera va avea loc undeva către sfârşitul lui septembrie şi vă aştept cu drag!

Fotografii realizate de Alexandra Sandu (www.alexunu.ro)
pentru Decât o Revistă (www.decatorevista.ro)