Proiectata strategie de politica externa a Romaniei include o componenta economica, potrivit careia o atentie prevalenta trebuie acordata accentuarii prezentei produselor romanesti pe piete comparabile cu cea romaneasca. Optiunea este strict pertinenta pornind de la situatia existenta. Dar, pe cat exprima o necesitate aceasta optiune, pe atat de dificila se dovedeste o eventuala transpunere a ei in fapt concret.
De ce exprima o necesitate? Asa cum se deruleaza lucrurile in economia romaneasca, prin comparatie cu ceea ce se intampla pe plan international, exporturile romanesti risca in curand sa se blocheze daca restructurari interne, dar si reorientari de piete-tinta nu intervin. Structurile productiei interne care exista deocamdata nu prezinta potential de expansiune la export, oferind produse cu valoare adaugata mica si nu cu cautare, in cres-tere pe pietele internationale. Iar a miza totul pe investitii externe, care ar urma sa-si fixeze in Romania baze de productie pentru piete preasigurate, este nerealist.
Realitatea este ca economia romaneasca a reusit o comutare absolut remarcabila in 15 ani a grosului exporturilor de pe pietele est-europene si asiatice pe pietele vest-europene. Aceasta comutare, repetam absolut remarcabila, a fost obtinuta insa cu un pret, respectiv realizandu-se aproape exclusiv pe componenta “nemoderna” din structura exporturilor.
In trecut, cand Romania avea aparent o structura de exporturi mai moderna decat in prezent, se reusea insa plasarea componentei “moderne” doar pe pietele neexigente (tarile CAER sau tari subdezvoltate). Dupa 1990, nu s-a reusit comutarea acestei componente pe pietele vest-europene din motive de calitate si competitivitate, respectiva componenta fiind in cea mai mare parte pierduta.
Patrunderea pe pietele tarilor dezvoltate doar cu componenta “nemoderna” din exporturi a dezvaluit si accentuat conditia de economie periferica a Romaniei, generand incertitudini asupra capacitatii de mentinere macar a locului actual, chiar daca marginal, pe care a reusit sa-l obtina pe aceste piete. Asa ca, una peste alta, o revitalizare a componentei “moderne” a exporturilor – de care depinde in fond potentialul de expansiune a acestora – ar avea mai multe sanse, stabilindu-se tinte de debusee pe piete comparabile cu cea romaneasca, adica, s-o spunem deschis, pe standarde mai putin pretentioase.
Focalizarea pe piete comparabile ar putea grabi restructurarile interne necesare unei oferte mai moderne la export si ar putea compensa din impactul distrugator pe care urmeaza sa-l produca subtierea severa a prezentei lohn-ului in exporturile romanesti, ca urmare a cresterilor previzibile de salarii in Romania o data cu apartenenta la Uniunea Europeana.
De ce nu este insa atat de simpla transpunerea in viata a optiunii pentru pietele comparabile?! Un raspuns simplu si ilustrativ il ofera pierderea si nerecastigarea pietei rusesti. Prezenta produselor romanesti pe piata sovietica era inainte de 1989 asigurata politic. Cand sustinerea politica a disparut, nu s-a mai putut vinde in Rusia. Concurenti mai competitivi au luat locul exportatorilor romani pe piata ruseasca. In plus, daca este vorba de componenta “moderna”, de pilda de instalatii, masini si utilaje, sansa de a le plasa pe piete externe este conditionata determinant de prezenta in spatele exportatorului a unei banci puternice, capabile sa finanteze tranzactia prin creditarea importatorului. N-a fost cazul subfinantatelor companii romanesti si al bancilor romanesti care au avut un rang inferior. Si este greu de crezut ca acum firme romanesti vor avea sustinerea bancara necesara cand, foarte curand, in sistemul bancar din Romania capitalul autohton nu va mai fi reprezentat.
Aceleasi lucruri au patit si companiile rusesti care vindeau in trecut in Romania. Numai ca pe fluxul dinspre Rusia spre Romania se aflau si materii prime, indeosebi gaze naturale, care nu aveau nevoie de sustinere politica sau bancara pentru a-si gasi loc pe piata.
Cazul rusesc este doar unul. Dar si in celelalte multe, indeosebi in cazul tarilor arabe, lucrurile se prezinta la fel. Si in cazul tarilor arabe, sustinerile politice puternice explicau de ce inainte de 1989 aceste tari erau debusee importante pentru produsele romanesti. Acum, prevalenta au criteriile de piata. Patrunderea pe piata respecta oricum mult mai mult decat inainte aceste criterii. Si, in orice caz, deciziile politice nu reprezinta mai nimic daca nu au suport economic, relatiile propriu-zis economice neurmandu-le decat in mica masura pe cele politice daca nu exista suport economic.
In economie si comert, amagirile nu sunt bune. Din motive multiple, care depasesc cadrul analizei de fata, schimburile dintre tarile in curs de dezvoltare reprezinta doar o parte infima din schimburile mondiale. Grosul il constituie schimburile intre insesi tarile dezvoltate, iar restul, schimburile dintre tarile dezvoltate si cele in curs de dezvoltare. Sansele Romaniei, ca tara in curs de dezvoltare, de a forta schimburile cu tarile de-o teapa cu ea sunt minime. Tarile industriale dezvoltate, care domina schimburile mondiale, au avut grija, printr-un sistem de dependenta si conditionari, ca, daca o tara in curs de dezvoltare are nevoie de ceva dintr-o alta tara in curs de dezvoltare, sa trebuiasca a face tranzactia prin intermediul unei tari dezvoltate. De la Lusaka la Nairobi se zboara prin Londra!
