Folosim cookie-uri pentru a personaliza conținutul și anunțurile, pentru a oferi funcții de rețele sociale și pentru a analiza traficul. De asemenea, le oferim partenerilor de rețele sociale, de publicitate și de analize informații cu privire la modul în care folosiți site-ul nostru. Aceștia le pot combina cu alte informații oferite de dvs. sau culese în urma folosirii serviciilor lor. În cazul în care alegeți să continuați să utilizați website-ul nostru, sunteți de acord cu utilizarea modulelor noastre cookie.

Cristian Păun: Wageled growth a apreciat moneda euro

Într-un interviu acordat RL, profesorul universitar de la ASE Cristian Păun explică factorii de apreciere a monedei europene. Vineri, 21 februarie, euro a depăşit pentru prima dată în istorie pragul psihologic de 4,80 lei. Cifric, creşterea nu e semnificativă.

Share

Florin Budescu 0 comentarii

Actualizat: 28.02.2020 - 10:45

Cum comentaţi aprecierea monedei euro peste pragul psihologic de 4,8 lei?
Creşterea nu este semnificativă (n.r.: la finalul sesiunii de tranzacţionare de pe piaţa valutară, de vineri, 21 februarie, un euro era 4.8026, ceea ce reprezintă cu 0,0192% mai mult decât la finalul precedentei sesiuni de tranzacţionare, de joi, 20 februarie).

Dacă este să privim pe termen mai lung - ce se întâmplă de la o lună la alta, ori de la o zi la alta, mai ales cu cursul de schimb (care este un preţ cu foarte mare volatilitate în piaţă), depinde de multe lucruri.

Volatilitatea aceasta zilnică este nesemnificativă şi nu poate oferi o imagine corectă asupra cauzelor şi efectelor. În schimb, tedinţele pe termen lung sunt importante.

Care sunt tendinţele pe termen lung?
Tendinţa pe termen lung, din punctul meu de vedere, legată de cursul de schimb leu - euro, leu - dolar sau chiar şi la un coş valutar, este aceea de depreciere a leului şi e natural să fie aşa. Nu este nimic surprinzător, nu e nimic paradoxal în faptul că leul se depreciază.

De ce se depreciază?
Avem de-a face cu una dintre cele mai inflaţioniste ţări, prin comparaţie cu Zona Euro. În manualul de Economie spune că, atunci când inflaţia ta este cu două-trei puncte procentuale peste inflaţia ţării cu a cărei monedă te compari sau este, în general, peste, moneda ta se depreciază.

Este simplu, aceasta se numeşte paritatea puterii de cumpărare (n.r.: PPP, purchasing power parity). Demonstraţia este foarte simplă: cursul de schimb e preţul unui hamburger de la McDonald's, din Bucureşti, supra preţul unui hamburger de la McDonald's, din Frankfurt, în euro. (n.r.: website-ul numbeo.com listează astfel preţuri.

La Bucureşti, un meniu McMeal este 20 de lei, deci 4,16 euro, iar la Frankfurt este 8 euro). Volatilitatea cursului de schimb variază când variază preţul de la Bucureşti vs. cel din Frankfurt. Cu cât variaţia este mai mare, deprecierea e mai mare.

Cât e inflaţia Zonei Euro?
Undeva la 1% - 1,5% (n.r.: 1,3% în ianuarie, faţă 1,4%, în decembrie 2019). Noi am avut până la peste 4% numai în ultimul an. Acum, se va tempera către finalul anului, la 3%.

Un calcul simplu spune că, dacă astăzi cursul este 4,70 – 4,80 lei/euro, dacă rata inflaţiei e de 3%, la final de an, pe tot anul 2020, iar inflaţia în Zona Euro este de 1%, cursul ar trebui să se ducă, natural, pe la 4,9 lei/euro, doar din cauza inflaţiei.

Nu se duce, pentru că există şi un obiectiv de politică monetară în spate, adică banca centrală, din diferite raţiuni, păstrează acest curs, cu ajutorul rezervei internaţionale, în nişte limite stabile, ca să nu aibă volatilitate foarte mare.

Dar cursul, încet-încet, se depreciază, pentru că nu ai cum să ai un curs în apreciere. Este un regim de flotare controlată, în care BNR urmăreşte stabilitatea cursului, cu riscul de a avea un curs artificial.

A doua cauză care este?
E normal să avem deprecierea cursului de schimb, având în vedere că, de la lună la lună, importăm mai mult decât exportăm. Noi, ca nechibzuiţii, am mărit salariile, mai ales pe cele din sectorul bugetar, sperând că se vor duce în consum, în cererea agregată, şi că, vezi, Doamne, se vor apuca unii de afaceri, ca să vândă mai mult.

Sigur, acest wageled growth, pe care noi l-am aplicat în ultimii ani, este, din punctul meu de vedere, cauza a ceea ce se întâmplă astăzi, în primul rând pe partea de inflaţie şi, în al doilea rând, pe partea de deficit, cu consecinţe directe asupra volatilităţii şi deprecierii cursului de schimb.

Practic, astăzi, vedem şi în cursul de schimb presiunea pe care deja o vedem de luni bune în materie de balanţă comercială şi de inflaţie.

De ce nu se susţine teoria wageled growth?
Teoria wageled growth are câteva incosistenţe logice şi teoretice. Crescând salariile în sectorul bugetar mult peste sectorul privat, nu se poate ca unii, în sectorul privat, să vrea să producă mai mult, ca să consume unii bugetari mai mult.

Nu vei vedea niciodată un bugetar, care este acum îndestulat cu salarii mai mari, mult mai mari decât poate plăti economia, să vină şi să spună: „Gata! Las aceste salarii seducătoare şi mă duc în mediul privat, să produc biscuiţi, că, uite, se cer biscuiţi mai mult, în piaţă!”.

De ce?
A produce biscuiţi înseamnă riscuri. La stat nu ai nici un risc. De ce să nu iei de la stat o leafă bună, fără să-ţi asumi vreun risc semnificativ, ca să te duci în piaţă, să produci biscuiţi? Deci, de ce ai aştepta, ca guvernant, mărind salariile în sectorul bugetar cu mult peste potenţialul economiei, ca economia privată să se apuce de treabă?

Şi nu s-a apucat de treabă, motiv pentru care salariaţii din sectorul bugetar s-au trezit cu salarii mai mari, cererea agregată a crescut şi importurile au crescut.

Plus că o parte dintre salariaţii din sectorul bugetar, şi anume funcţionarii publici, nu pot fi cuantificaţi cu productivitatea muncii.
Evident, cu atât mai mult această mărire de salarii trebuie să aibă în spate justificări de acest tip.

Şi a doua inconsistenţă logică?
Nu poţi să măreşti salariul minim. Al doilea mecanism prin care a funcţionat acest wageled growth a fost creşterea salariului minim. Nu poţi să creşti salariul minim, sperând că oamenii aceia, cu salariul minim, vor consuma mai mult, deci creşte cererea agregată, prin urmare producătorii vor produce mai mult.

Pentru că tocmai asta faci: creşti costurile de producţie. Crescând costurile de producţie, ca să creşti cererea agregată, te-ai trezit că, de fapt, producţia gâfâie. Consecinţa a fost din nou creşterea importurilor.

Comentarii

loading...