Folosim cookie-uri pentru a personaliza conținutul și anunțurile, pentru a oferi funcții de rețele sociale și pentru a analiza traficul. De asemenea, le oferim partenerilor de rețele sociale, de publicitate și de analize informații cu privire la modul în care folosiți site-ul nostru. Aceștia le pot combina cu alte informații oferite de dvs. sau culese în urma folosirii serviciilor lor. În cazul în care alegeți să continuați să utilizați website-ul nostru, sunteți de acord cu utilizarea modulelor noastre cookie.

Adrian Vasilescu vorbeşte despre şocurile care au dus România unde este acum

Recent, Eurostat a anunţat că rate anuale-record ale inflaţiei, în UE, au fost înregistrate luna trecută în România (3,2%), Ungaria (3%) şi Slovacia (2,9%).

Share

Florin Budescu 0 comentarii

Actualizat: 26.11.2019 - 09:16

România liberă a încercat să afle de la Adrian Vasilescu, consilierul guvernatorului BNR, care sunt dedesubturile.

Cum se explică situaţia în care se află în prezent România?
Când discutăm despre inflaţie, trebuie să plecăm de la o anumită realitate: raportul, în cele 28 de state al UE, între inflaţia optimă şi cea reală. Trăim într-o lume care a ajuns la concluzia că avem nevoie de o inflaţie de 2%. Convenabilă şi americanilor, şi japonezilor, şi chinezilor, tuturor ţărilor care fac analiza mişcării preţurilor.

De ce 2%? De ce nu mai mult, de ce nu mai puţin?
Se pleacă de la ideea că 2% este ca un pahar de vin bun negru, băut la prânz. Dar un pahar, nu mai mult de un pahar, pentru că, dacă am depăşit un pahar, lucrurile se complică.

Iar dacă nu este deloc, nu mai este resveratrol pentru economie.
Nu mai puţin de un pahar. UE se chinuie de multă vreme, mai ales Zona Euro, să ajungă la acest nivel. Nu îl obţine. În septembrie, Zona Euro ajunsese la 1%, adică jumătate de pahar. Prognoza a fost cumplită însă, pentru că, pentru luna următoare, octombrie, era vorba despre 0,7%, adică şi mai puţin de jumătate de pahar, şi s-a adeverit.

Şi, când spunem că România are cea mai mare inflaţie din UE, trebuie să plecăm de la ideea că nu ne comparăm cu 2%, ci cu mai puţin de 2% şi cu strădania teribilă a băncilor centrale din lume şi a BCE de a ajunge la 2%. Inclusiv, se aruncă bani din elicopter pentru ca să se ajungă la 2%.

Aceasta voiam să vă întreb: de ce se chinuie atât BCE, dacă poate să arunce pe piaţă euro, până se ajunge la 2%?
Repet: se aruncă bani din elicopter, şi tot nu se duce inflaţia la 2%! Cine citeşte ar putea spune: domnule, ăsta spune că e rău că preţurile sunt mai jos? Este foarte rău, nu rău. Atunci când preţurile sunt sub 2% inflaţie, cei care spun că e bine aşa vor ajunge repede la o concluzie tristă: rămân cu banii în buzunar şi nu au ce cumpăra.

Noi, în România, înainte de 1989, am ştiut ce înseamnă această dramă. Preţurile au fost ţinute strâns, din reglementări şi mai ales din mercurial. Au fost pus mercurial în pieţe. Zahărul, uleiul şi alte produse erau date la raţie. S-a ajuns că populaţia a trecut graniţa istorică din decembrie 1989 cu 300 de miliarde de lei în buzunare, bani pe care nu a putut să-i cheltuiască.

„Cu supraacciza la carburanţi, a venit primul şoc al autorităţii de reglementare, care a scumpit dintr-o dată preţurile la energie electrică, termică şi la gazele naturale.”

De ce să fi produs generatorii de bunuri şi servicii în pierdere, când nu puteau să-şi creeze substanţă pentru producţia viitoare? Una este să nu ai bani. Chiar mai rău e să ai bani, dar să nu ai ce cumpăra cu ei. De aici această bătălie pentru inflaţie 2%.

Revin: care este semnificaţia a ceea ce se întâmplă în România?
Noi am plecat, din decembrie 2015, de la -0,7% inflaţie. România era penultima ţară din UE, din extrema stângă, acolo unde sunt preţuri sub zero. În ianuarie 2016, eram deja la -1,5% şi eram cu cea mai mică inflaţie din UE. În aprilie 2016, eram deja la -2,6%, tot cea mai mică inflaţie din UE, dar nu oricum, ci -2,6%.

În ianuarie 2017, era o situaţie de îndreptare. România era penultima ţară din UE cu cea mai mică inflaţie, dar era cu +0,3%. În decembrie 2017, din stânga, am trecut brusc în dreapta, la trei locuri distanţă de cea mai mare inflaţie din UE: 2,6%. În decembrie 2018, eram deja penultima ţară înainte de cea mai mare inflaţie: 3%. Iar în august 2019 aveam cea mai mare inflaţie: 4,1%.

Mai bine de două pahare de vin negru, ca să continuu metafora dv..
Sunt cifrele de la UE. Acum, să vedem cum s-au produs lucrurile. Am făcut calcule începând din ianuarie 2017. Atunci, inflaţia pe 12 luni a trecut pe plus: 0,05%. Inflaţia lunară pe ianuarie a rămas cu minus şi inflaţia pe 24 de luni, adică 12 luni precedente/12 luni anterioare, era în continuare de -1,4%. În trimestrul I, lucrurile au rămas aşa: în februarie, inflaţia pe 12 luni a fost 0,2%, iar în martie 0,18%.

T2: 0,61% în aprilie, 0,64% în mai, 0,85% în iunie. T3 2017: 0,72% în iulie, 1,15% în august, 1,77% în septembrie. Însemna că ne apropiem de ideal. Problema era să ajungem la 2%.

Da, dar trendul era deja îngrijorător.
Asta era problema şi iată că în octombrie era deja 2,62%. În noiembrie 2017, s-a înregistrat 3,23% şi în decembrie 3,32%.

O luasem razna.
Da... Ce s-a întâmplat? În octombrie 2017, a fost primul şoc al unui nou ciclu inflaţionist, care încă nu s-a încheiat, deşi acum are tendinţa de a se calma.

Ce s-a întâmplat în octombrie?
Trei lucruri: pe plan mondial, s-au scumpit fructele şi legumele. A fost un şoc petrolier şi s-a scumpit ţiţeiul. În septembrie, o acciză scoasă în ianuarie a fost repusă la loc.

Supraacciza la carburanţi.
Aici a venit primul şoc al autorităţii de reglementare, care a scumpit dintr-o dată preţurile la enegie electrică, termică şi la gazele naturale. În 2018, a fost primul şoc al cifrelor, în ianuarie, când inflaţia la 12 luni a sărit la 4,32%. Atunci au fost discuţii politice şi BNR a fost acuzată: de ce strategia de ţintire a inflaţiei ia ratele pe 12 luni şi nu pe 24 de luni (12/12)?

De ce?
Pentru că pe 12 luni inflaţia a sărit la 4,32%, iar pe 24 de luni inflaţia era de 1,78%, adică sub 2%. În februarie 2018, inflaţia la 12 luni a urcat la 4,72%, dar inflaţia pe 24 de luni, adică rata medie anuală, era de 2,1%. Aceasta se numeşte în Statistică „inflaţia medie anuală”. CA BNR le-a spus atunci (n.r.: politicienilor): „Nu vă grăbiţi să ne bombardaţi, că acum rata medie anuală este de 2,1%. Nici un stat care are această dorinţă nu ţinteşte inflaţia de 12 luni la 12 luni, ci inflaţia pe 12 luni.

Aceasta este inflaţia care contează în toată lumea, pe care o iau în calcul sindicatele la creşterile salariale şi care arată evoluţia pe un an”. „Dacă noi v-am asculta”, le-a zis atunci Banca Naţională, „şi am ţinti inflaţia pe 2,1%, atunci în anul 2019, când vor începe campaniile electorale, veţi vedea cum rata medie anuală va fi mai sus decât inflaţia pe 12 luni”.

Chiar în martie, inflaţia pe 12 luni s-a dus mai sus, la 4,95%, dar şi rata medie anuală s-a dus la 2,5%. În T2 2018, în aprilie, la 12 luni, inflaţia a fost 5,22%, iar pe 24 de luni a sărit la 2,8%. A venit luna mai, cu vârful inflaţionist: rata pe 12 luni a fost de 5,41%, cea mai mare inflaţie, iar rata pe 24 de luni a urcat şi ea, la 3,3%.

„Nu BNR a dus inflaţia la 5,41%. Au fost şocuri de creşteri de preţuri. Prima lună a trimestrului începea cu un şoc. Următoarea lună – un şoc.”

În iunie, deja s-a potolit un pic: inflaţia la 12 luni a scăzut la 5,40%, iar rata pe 12/12 a mai făcut un salt, la 3.,6%. În iulie 2018, rata la 12 luni a scăzut la 4,56%, iar rata pe 12/12 creştea din nou la 3,9%. În august, inflaţia anualizată a crescut la 5,06%, iar rata pe 12/12 s-a dus mai sus, la 4,2%.

În septembrie 2018, rata pe 12 luni a scăzut la 5,03%, iar rata pe 12/12 a sărit la 4,5%. T4 2018: 12 luni 3,23%, iar pe 12/12 4,6%. Deja se adeverise ce le-a spus BNR politicienilor. Ei voiau ceva ce nu au înţeles. În noiembrie, rata pe 12 luni a coborât la 3,1%, iar cea pe 24 de luni a rămas 4,6%. În decembrie, tot 4,6% a rămas, iar rata pe 12 luni a crescut la 3,24%.

Şi am intrat în anul de graţie 2019. Ianuarie: 12 luni – 3,32% (mică creştere), 12/12 – 4,5%. Februarie: 3,83% (12), 4,5% (12/12). Martie: 4,03% (12, din nou creştere), 4,4% (12/12). Trimestrul al doilea al acestui an: 4,11% pe 12 luni, 4,3% pe 12/12. Mai: 4,1% (12), 4,2% (12/12). Iunie: 3,84% (12), 4,1% (12/12).

Ne apropiem de T3, care vine şi cu luna octombrie, cu pragul de alegeri ş.a.m.d.. Inflaţia începe să dea semne de oboseală. Iulie: 4,12% (12), 4% (12/12). August: 3,8% (12), 3,9% (12/12). Septembrie: 3,5% (12), 3,8% (12/12). Octombrie 3,4% (12), 3,7% (12/12).

Concluzia?
Inflaţia s-a transformat în dezinflaţie. Cărţile spun că trei luni de creştere lentă a preţurilor duc la o scădere a inflaţiei. Aceasta se duce în jos acum, spre 2%. Nu cred că în noiembrie şi decembrie se va menţine 3.,4%. Prognoza BNR, dată recent, este că la finalul anului inflaţia va fi de 3,8%. Tot suntem în zona de calmare.

Şocurile inflaţioniste au trecut, dar în continuare suntem la cel mai înalt nivel din UE. Zona Euro se chinuie în continuare să ajungă mai sus, la 2% inflaţie, cu o dobândă de referinţă spre zero a BCE, iar Statele Unite fac la fel: Fed-ul duce dobânda de politică monetară spre zero, ca să ajungă cu inflaţia în sus, la 2%. Noi mergem cu inflaţia în jos, cu aceeaşi dobândă din mai 2018, de 2,5%.

Mai spun o răutate: în mai 2018, când inflaţia anuală a avut vârful de creştere la 5,41% şi dobânda de politică monetară a Băncii Naţionale era 2,5%, am auzit din Parlament o voce, care spunea aşa: „Ce fel de bancă centrală este asta, care ne ţine cu cea mai mare inflaţie şi cu cea mai mare dobândă de politică monetară din UE?”.

Dacă scădeaţi dobânda de politică monetară, ar fi crescut inflaţia. Ar fi fost o măsură prociclică.
Nu Banca Naţională a dus inflaţia la 5,41%. Au fost şocuri de creşteri de preţuri. Prima lună a trimestrului începea cu un şoc. Următoarea lună a primului trimestru – un şoc. Şi pe urmă Banca Naţională punea stăvilare, să aducă în jos inflaţia. Atunci când arunci în aer preţurile la energie electrică şi la gaze, practic, acestea sunt produse inflamante, care aprind toate preţurile.

Ce a făcut BNR?
Cărţile scriu că inflaţia se combate cu dobândă de politică monetară real-pozitivă, adică peste rata inflaţiei. Noi ar fi trebuit să ridicăm dobânda de politică monetară la cel puţin 5,50%, dacă nu chiar 6%, ca să putem să combatem inflaţia.

Nu aţi făcut-o. Ce s-ar fi întâmplat atunci?
Cu o dobândă de politică monetară de 5,5% sau de 6%, s-ar fi întâmplat două lucruri teribile: 1. am fi oprit brusc creşterea economică şi poate chiar cream recesiune; 2. Ar fi făcut explozie ratele plătite de cei care au credite.

Cream două şocuri puternice în societate şi am fi fost şi „demodaţi”, în sensul că guvernatorul a spus de curând că dobânda aceasta, ţinută sub rata inflaţiei, chiar la jumătate, o ţinem şi pentru că aşa este moda şi în America, şi în UE, cu dobânzi de politică monetară joase.

A trebuit să punem în funcţiune întregul instrumentar de politică monetară şi am reuşit să ducem inflaţia spre dezinflaţie, unde suntem acum, trend care a început încă din iunie, şi dobânda tot la 2,5% o ţinem, pentru că avem încă cea mai mare inflaţie din UE.

Comentarii

loading...