RL: Suntem în an centenar. Cum credeți că ar trebui să marcăm Marea Unire?
Victor Spinei: Centenarul cuprinderii românilor într-un stat unitar reprezintă indubitabil un eveniment de importanță majoră. Acestă secvență existențială din istoria noastră se cuvine a fi sărbătorită în mod festiv la scară națională drept un eveniment cu reverberații în toate sferele sociale, de la oamenii simpli la intelectualitate și politicieni, dar și în exterior. Mi-ar plăcea să văd ridicate monumente și edificii impozante, cu valoare simbolică, să se fondeze muzee și instituții culturale atractive, care să dăinuie în timp și să rememoreze venerația pentru ceea ce au realizat vrednicii noștri înaintași.
Astfel de monumente comemorative, care marchează momente sugestive din devenirea istorică a unei națiuni, se regăsesc aproape pretutindeni în Europa și pe alte meridiane ale mapamondului. Câteva dintre acestea au devenit celebre datorită măiestriei arhitecților și sculptorilor care le-au edificat: Altare della Patria din Roma, inaugurat în cinstea lui Vittore Emanuele al II-lea, primul rege al Italiei unificate, Statuia Libertății de la intrarea în portul New York-lui, Parlamentul în stil neogotic din Budapesta, metroul și statuile din Moscova, grupurile statuare de la Paris, Madrid, Londra și din alte capitale ale lumii, iar exemplele se pot bineînțeles multiplica.
Totodată, aspir să trăim într-o țară cu realizări globale de esență, să dispunem de un nivel de trai ridicat, să tindem spre o însănătoșire etică și un standard intelectual elevat, să eradicăm corupția, să stopăm exodul demografic ce se revarsă dincolo de fruntarii și ne vlăguiește energiile. Acestea mi se par, de fapt, cele mai presante și mai semnificative imperative! Cuantificarea împlinirilor predecesorilor este neîndoios insuficientă. Toată considerația pentru ele! Pentru a ne cinsti cu adevărat strămoșii, trebuie să durăm lucruri consistente pentru generațiile ce ne vor urma, să ne fixăm obiective ambițioase și lucide în toate domeniile și să depunem eforturi tenace spre a le materializa, chiar dacă rezultatele nu vor fi imediate!
Ce ar trebui să înțeleagă tinerele generații și să poarte mai departe referitor la acest moment istoric?
Dacă nu se va transmite în mod adecvat semnificația acestui eveniment, efectele vor fi minimale în rândul multor tineri. Trebuie să se facă cunoscute marile împliniri din trecut, eforturile și sacrificiile acelora care s-au angajat cu abnegație și tenacitate pentru necesitățile vitale ale nației: Unirea din 1859, Războiul de Independență și, mai ales, Marea Unire.
În decursul timpului s-au perindat pe ecranul istoriei oameni de excepție, patrioți înzestrați nu numai cu determinare și abilități diplomatice, ci și cu tăria de a renunța la propriile aspirații în favoarea celor de interes național. Totuși, simpla evocare a realizărilor din trecut nu cred că ar fi suficientă pentru susceptibilizarea tineretului în ansamblul său, care este pragmatic și interesat să-și clădească un destin adecvat și nu vibrează emoțional la rememorarea faptelor revolute, atâta timp cât trăiește într-o societate pauperă, poluată de nedreptăți, unde nu este previzibil un viitor mai bun.
O colectivitate lipsită de repere și de o perspectivă luminoasă nu va putea evita debusolarea. Din punctul meu de vedere, exodul celor circa 3.500.000 de români, plecați dincolo de hotare în căutarea unui nivel de trai decent, reprezintă unul dintre cele mai păgubitoare fenomene care se derulează în prezent. Nici în vremea terifiantelor năvăliri ale hunilor și tătarilor nu s-a înregistrat un exod atât de masiv al localnicilor. Dacă nu se vor identifica soluții eficiente pentru stoparea acestui proces, se pune în cumpănă însuși viitorul statului! Poate folosesc cuvinte mari și dramatizez viziunea sumbră, dar cred că, dacă diriguitorii țării nu conștientizează pericolele ce se profilează, ne așteaptă vremuri tulburi! În condițiile în care tineretul este frustrat de suportul speranței, cum poate să fie păstrat pe plaiurile mioritice?!
Ce credeți că este important să arătăm lumii, celor din afară, în acest an?
Dacă dorim să dobândim respectabilitatea comunității internaționale, este necesar să accedem spre seriozitate, onestitate, rigoare și să le cultivăm cu stăruință. Trebuie să impunem respect prin ceea ce facem, să convingem că putem să devenim entități onorabile pe harta lumii. Suntem europeni, ne-am format după normele europene, trebuie să ne păstrăm blazonul. Străinii vor fi îngăduitori cu noi pentru că am avut un trecut zbuciumat, că ne-a pervertit totalitarismul comunist, că nu am eradicat sărăcia, dar nu ne vor ierta incorectitudinile endemice, duplicitățile, protejarea corupților și incompetenților, vizibile mai cu seamă la vârfurile ierarhiei politice. Vreau să cred că nu aceste metehne sunt definitorii pentru românitate! Am avut și avem valori, dispunem de un amplu potențial intelectual, ce se cere respectat și fructificat. Totodată, este necesar să ne reliefăm competențele, destoinicia, meritele, atâtea câte sunt, spre a deveni cunoscute și omologate de vecinii mai apropiați sau mai îndepărtați. În acest sens, Academia Română și alte instituții oficiale își asumă anumite demersuri, în scopul promovării realizărilor mai însemnate pe plan cultural și științific.
Credeți că într-un viitor mai apropiat sau mai depărtat Basarabia se va reunifica cu România?
Cred că toți cetățenii animați de simțăminte patriotice autentice aspiră la unirea tuturor românilor în hotarele unui singur stat. Reunificarea este o problemă de ordin politic foarte complexă, cu contorsionate conexiuni internaționale, de nerezolvat în momentul de față. În ceea ce mă privește, nu-mi pot reprima sentimentul frustrant că în anii ’90, drept urmare a destrămării Uniunii Sovietice, acest deziderat se putea realiza dacă dispuneam pe ambele maluri ale Prutului de o clasă politică neșovăielnică și neaservită. S-a irosit, din păcate, un moment extrem de favorabil. Cancelarul Helmut Kohl, cel care a gestionat reunificarea Germaniei, a notificat cu un anumit prilej că, dacă nu acționa ferm și operativ, materializarea actului respectiv ar fi devenit problematică. Nici românii, dacă nu ar fi avut lideri animați de sentimente patriotice imprescriptibile și cu vocație diplomatică, nu ar fi realizat Unirea din 1859, Independența și Marea Unire.
Dincolo de neîmplinirile la care ne-am referit, nu trebuie să ne pierdem credința într-un viitor comun și să abandonăm cultivarea sentimentelor de apartenență la aceeași etnie. Orice gest de apropiere de confrații de la răsărit de Prut este binevenit.
În spiritul acestei convingeri, am demarat de curând, împreună cu profesorul Ionel Cândea, membru corespondent al Academiei Române și director al Muzeului Brăilei „Carol I“, editarea unei serii de publicații intitulate „Basarabica“, din care până în prezent au fost tipărite cinci volume reunind lucrări ale unor prestigioși savanți originari din spațiul pruto-nistrian.
Dintr-o serie complementară, denumită „Documenta Basarabiae“, conținând surse documentare esențiale pentru istoria Basarabiei, am reușit să publicăm alte două tomuri, ce reprezintă un mic aport la un program amplu de cooperări științifice.
Cred că una dintre cele mai contestate activități din perioada comunistă a fost cea de istoric. Cum se putea să faci onest această meserie atunci?
Aparatul ideologic al tuturor regimurilor totalitare s-a folosit de istorie în mod constant, deoarece măsluirea faptelor și fenomenelor țintea scopuri propagandistice. Prin presiuni, șantaj sau prin oferirea de privilegii oficinele comuniste au căutat să și-i apropie pe unii specialiști, spre a-i ralia scopurilor politice. Mulți dintre cei mai reprezentativi istorici ai branșei au fost aruncați în închisori, unii au și murit acolo, alții au fost marginalizați și nu li s-a permis să-și exercite profesia, în spiritul politicii perfide de a decapita sau aservi intelectualitatea din toate domeniile. La fel s-a procedat și cu reprezentanții cinului bisericesc, cu oamenii satului și cu alte categorii profesionale, puși în situația de a face concesii. Unii exponenți ai scrisului istoric au fost nevoiți să facă anumite compromisuri, dar, în pofida eforturilor depuse de vechii guvernanți ca să-și asocieze întreaga breaslă a istoricilor, rezultatele nu au fost pe măsura așteptărilor.
Cel mai vizat palier pentru a fi politizat ținea de istoria contemporană, unde se tratau aspecte legate de mișcarea muncitorească și de lupta de clasă și unde practic era extrem de dificil să eludezi preceptele doctrinare ale Partidului comunist, din cauza cerbiciei cenzurii. Dincolo de ingerințele defunctului regim în problemele de istorie, profesioniștii autentici au rezistat presiunilor de tot felul, elaborând lucrări de reală ținută științifică, ce își mențin valoarea cu toată scurgerea deceniilor.
Se putea pleca în străinătate, la manifestări științifice, fără să semnezi un angajament cu Securitatea?
Foarte multă lumea credea – și poate mai crede – că orice deplasare în străinătate presupunea angajamente față de serviciile de Securitate. Nu sunt în măsură să tăgăduiesc existența unor astfel de situații, cu atât mai mult cu cât au fost dezvăluiri indubitabile în acest sens. În ceea ce mă privește, mi s-au refuzat în multe rânduri solicitările de a călători cu rosturi profesionale în Occident, dar atunci când am obținut acordul de a pleca nu mi s-a condiționat avizul de vreun angajament. În schimb, la revenirea în țară se pretindea obligatoriu un raport privitor la deplasare. Un astfel de raport era solicitat și după orice întâlnire cu persoane din străinătate, indiferent dacă proveneau din lagărul socialist sau capitalist. În general, comilitonii onești nu-și complicau existența lansându-se în dezvăluiri de natură să atragă agasante investigații suplimentare. Raportul se depunea la serviciile de protocol sau de relații externe ale Academiei ori ale Universității, de unde toată lumea știa că era preluat de Securitate. În situațiile când rapoartele deșteptau suspiciuni, eram contactați în mod direct de ofițerii care răspundeau de sectorul unde lucram, pentru a furniza date suplimentare.
Într-o anumită împrejurare, nu am fost dispus să întocmesc raportul pretins, dar un ofițer m-a prevenit, politicos, dar ferm, că obligativitatea remiterii raportului este stipulată printr-un amendament la o lege, al cărui text, de altfel, mi l-a înmânat instantaneu. Prin urmare, redactarea rapoartelor privind contactele profesionale cu străinii era acoperită de legislație și nu poate fi incriminată. Incriminabile sunt însă depozițiile negative la adresa colegilor, smulse prin șantaj sau oferite prin gentilețea josnică a delatorilor dornici să provoace prejudicii celor apropiați. Faptul că angajații Securității se plimbau cu nonșalanță prin sălile institutelor și universităților – desigur pentru a se inocula temerea că suntem permanent supravegheați – devenise un lucru ce ajunsese să ni se pară aproape de firesc. Lumea îi acuză de regulă pe securiști pentru că obstrucționau libertatea cetățenilor, dar nu trebuie omis faptul că deasupra lor tronau ierarhic organele superioare de partid, față de care erau subordonați, și care au fost mult mai ferite de oprobriul public, reușind ca în perioada post-decembristă să-și mențină pozițiile în aparatul administrativ central și să dețină fotolii parlamentare și guvernamentale.
