7.8 C
București
luni, 18 martie 2024
AcasăCulturăȘerban Pavlu: “Mă pregătesc pentru Coriolan, alături de Alexandru Darie”

Șerban Pavlu: “Mă pregătesc pentru Coriolan, alături de Alexandru Darie”

Interpretată de-a lungul timpului fie ca o tragedie, fie ca dezbatere intelectualistă, satiră, comedie sau, mai nou, ca exercițiu de deconstrucție politică, “cea mai complexă dintre piesele lui Shakespeare” spune o poveste din Roma anului 500, răscolită de revolte care aveau să ducă la îndepărtarea legendarului Tarquinius Superbus, cel de-al șaptelea împărat al imperiului, înainte de instaurarea Republicii.

Un text pe alocuri ironic, adică mai apropiat de structura reală a unui actor lăudat la unison de critică în ultimele luni pentru replici grave, profunde, incluse, printre altele, într-o montare la Unteatru a unui text filosofic semnat de Cormac McCarthy: The Sunset Limited. “Întrebările pe care le ridică personajele lui McCarthy sunt, probabil, cele care i-ar putea veni oricăruia dintre noi într-un moment sau altul al vieții.

Pornind de la cele previzibile: care este înțelesul vieții, dacă are rost sau nu să fim aici, dacă este un accident că ne-am născut sau dacă există o logică în asta”, spune Șerban Pavlu.

Spectacolul, în regia lui Andrei şi a Andreei Grosu, este o poveste despre viață și moarte, despre fragilitate și îndrăzneală, despre cele mai întunecate gânduri și despre cele mai gingașe încercări. E despre Dumnezeu. Sau despre absența lui. “Dacă la textul lui McCarthy adăugi și meditația cu privire la finalul vieții din Regele Moare al lui Ionesco, spectacol în care joc, alături de Victor Rebengiuc și de alții, la Teatrul Național, chiar aș putea să iau în considerare o mică depresie”, spune Șerban Pavlu, care, de fapt, mizează pe o perspectivă ironică, tragic-comică, în înțelegerea lumii. Avem, în fond, o întreagă viață la dispoziție pentru a ne obișnui cu înțelesul unui concept aparent atât de abstract, trecerea în absență, iar geniul acid al lui Ionesco surpinde parcă mai pe înțeles condiția umană în perspectiva unui deznodământ anticipat.

Relu din Umbre joacă în mai mult de zece spectacole de teatru în acest sezon, fie că sunt montări noi, fie spectacole extrem de longevive, cum ar fi “Căsătoria”, de la Teatrul Bulandra – care aniversează 15 ani, “Unchiul Vania” sau “Artă”, care e un spectacol ceva mai nou, de numai opt ani. Joacă cu același succes în registre diferite, de la comedie la dramă. Foarte comentat este și proiectul “Demnitate”, un spectacol de teatru politic pe un text semnat de actorul spaniol Ignasi Vidal, proiect care anunță recorduri de audiență, cu peste 5000 de bilete vândute în 10 reprezentații. Nu în ultimul rând, Șerban Pavlu este star de cinema. Într-o țară în care nu funcționează principiul box-office. Celor peste 40 de producții în care a apărut de la începutul carierei, li se va alătura anul acesta un film despre Regina Maria, un proiect grandios al unui regizor străin. “Despre asta, însă, nu se poate spune nimic acum. Poate doar faptul că filmările vor începe în vară”, spune Șerban Pavlu.

Rep: Dacă ar fi să vă definiți exact ca în cel mai recent succes al dvs. în teatru, The Sunset Limited de la UnTeatru, adică undeva între fragilitate și putere, între Dumnezeu și absența Lui, între iubire sau absența ei, ce ați spune? Spectacolul are cronici excelente, cât de mult v-ați identificat cu acest rol?

Șerban Pavlu: Este un text filosofic al lui Cormac McCarthy, o meditație profundă cu privire la sensul existenței. O permanentă chestionare, în diverse chei și cu diverse prilejuri, a logicii universale. Sau, așa cum spui, a lipsei de logică. Dacă la acest text adăugi și meditația cu privire la finalul vieții din Regele Moare al lui Ionesco, spectacol în care joc, alături de Victor Rebengiuc și de alții, la Național, chiar mă gândeam că aș putea lua în considerare o mică depresie. Noroc că acesta din urmă e în cheie comică, abordare pe care o găsesc mai digerabilă de fapt. Am început cu Sunset Limited și am continuat cu Regele Moare, deci a fost o perioadă grea pentru mine (râde). Interesant este că am început să privesc altfel Sunset Limited după ce am jucat Regele Moare. Personajele lui McCarthy sunt, de fapt, niște arhetipuri. Eu, cel puțin, așa le-am înțeles, și nu ca pe niște oameni de fiecare zi. Întrebările pe care le ridică ei în dialogul din acest spectacol sunt, probabil, cele care i-ar putea veni oricăruia dintre noi într-un moment sau altul al vieții, pornind de la cele previzibile, care este înțelesul vieții, dacă are rost sau nu să fim aici, dacă este un accident că ne-am născut sau dacă există ceva logică în asta. Lista e lungă. Întregul spectacol este străbătut, însă, de o întrebare, cea cu privire la rostul nostru pe Pământ în goana nebună către un hău, către moarte. Nu mă situez de o parte anume, deși, după ce treci de 40 de ani, probabil că te mai întrebi din când în când ce se va întâmpla, dacă nu cumva finalul acestei aventuri e sec, dacă nu cumva pur și simplu se stinge lumina. Dacă nu cumva dincolo e nimic. Neant. E un spectacol la care, lucrând, am încercat, trebuie să admit, o mică formă de depresie. Nu pentru că m-aș fi confundat cu personajul, dar pentru că problematica m-a atins într-un fel. Poate că e un moment al vieții. Uite, inclusiv asta e o întrebare la care am încercat să-mi răspund, dacă sunt ateu sau nu. Nu îmi dau seama. Nu cred că sunt tocmai ateu, deși nici nu-mi pot găsi argumentele pentru credință. În cazul celuilalt spectacol, Regele Moare, registrul tragic-comic mi-e mult mai aproape. De fapt, asta este perspectiva pe care o consider corectă. Cea tragic-comică. Cred că așa trebuie abordat nu numai subiectul, ci viața în general. Dacă nu există un pic de ironie, parcă nu e corect. Nu cred că are rost să ne luăm chiar foarte în serios. “Fie să trăiesc veacuri de-a rândul, chiar dacă ar fi să mă doară măselele” – spune personajul principal al lui Ionesco și sigur, intenția comică este evidentă, deși e o declarație la care îți pot da lacrimile dacă o pătrunzi puțin. Doamne, orice-ar fi, orice-ar fi, fie să mai trăiesc puțin! O să mă obișnuiesc cu dispariția celorlalți, o să-i regret, asta este, dar, până la urmă, e mai bine să-i regreți tu decât să fii regretat. Registrul acesta nu se regăsește în Sunset Limited. Însă e mai apropiat de structura mea.

Rep: Îngerul, interpretat de Richard Bovnoczki, îi dă personajului dvs, o serie de alternative de gândire pentru a evita suicidul…

Șerban Pavlu: Cred că mă regăsesc mai degrabă în personajul pe care îl joc eu. Nu știu dacă e un tip depresiv. Doar că a ajuns la capatul soluțiilor. Și la capătul explicațiilor. Sigur, credința puternică te poate salva. Dar… dacă o ai. Credința nu poate fi transmisă printr-o argumentație. Tocmai pentru că nu este o demonstrație logică.

Rep: Aveți șanse să deveniți filosof, dacă adăugăm în palmaresul acestul sezon și Rața Sălbatică a lui Ibsen, de la Teatrul Bulandra, desigur, printre cele cam 12 spectacole în care vă poate vedea publicul în acest moment în București. Cât trecut este în prezentul unui om?

Șerban Pavlu: În ceea ce mă privește, puțin. Uit repede. Uit multe. Trăiesc într-un prezent ușor prelungit în spate și atât. Un prezent cu limite fluide, să zicem. Cu trecutul n-am cine știe ce relație, cu excepția copilăriei. Dar, fiecare om își amintește într-un anumit fel perioada copilăriei. Spectacolul Rața Sălbatică nu știu dacă este despre trecut neapărat, deși poate că îl putem înțelege și așa. Există o formă de a idealiza un trecut, în ciuda felului în care viața însăși tinde te contrazică. Dacă ții cu dinții de trecut, ai putea să devii confuz. Poate că ți-ai propus să trăiești o viață cinstită, dar prezentul arată că nu ești în stare să o duci. Sau poate că te-ai obișnuit să-l vezi pe cel din fața ta ca pe cel mai mare actor din lume. Iar realitatea te contrazice până când înțelegi că ai în față, de fapt, un tâmpit. Reacțiile în fața acestor realități sunt diferite. Poți, de pildă, să te ții cu dinții de imaginea aia idealizată din trecut, să fii dependent de idealul acesta, și să forțezi fără rost niște limite. Nu duce nicăieri. Rața Sălbatică e un spectacol al generației mele, într-un sens mai larg al cuvântului. Actorii cuprinși între 40-45 de ani, să zicem.

Rep: Jucați în câteva spectacole cu două personaje. Cum, de altfel, sunt foarte multe în teatrul independent. Să începem să ne obișnuim cu asta?

Șerban Pavlu: E complicat să faci spectacole cu 20 de personaje în zona teatrului independent, în primul rând pentru că sunt scumpe. Dincolo de bani, actorii joacă oricum foarte mult, pentru că e foarte greu să reziști altfel. Așa că e complicat să suprapui programele tuturor celor zece actori. Să găsești interval de timp în care să aduci zece oameni laolaltă, care să repete împreună, să joace împreună. E o lume care o să se complice din ce în ce mai tare. Nu știu până când. Dincolo de teatrul independent, a apărut și acest fenomen al teatrului independent comercial… Eu însumi sunt destul de implicat în toate acestea. Sunt angajat la Teatrul Bulandra, am și o zonă de colaborare – cu Teatrul Național sau cu Teatrul Evreiesc, de pildă, și joc foarte mult și în zona Teatrului independent, la Godot, la UnTeatru, la CineaPro.

Rep: La CinemaPro jucați chiar într-un spectacol care care anunță câteva recorduri, printer care și acela de a fi vândut până acum 5000 de bilete în zece reprezentații, fără niciun fel de altă susținere…

Șerban Pavlu: Este vorba de drama politică “Demnitate”, text și regie Ignasi Vidal, un spectacol în două personaje, realizat de Teatrului Avangardia, care face săli pline de fiecare dată. E un spectacol independent care nu e comedie și nici măcar un text ușurel nu are. Dar, iată că a fost jucat încă de la premieră cu casa închisă, astăzi s-a făcut sold out pentru 26 februarie și se vând deja spectacolele din martie. Demnitate este un fenomen încă și mai interesant decât cele descrise până acum, pentru că, deși vine pe o filieră comercială a zonei independente, nu este un spectacol comercial în sensul mijloacelor. E un spectacol în două personaje, cu o scenografie unică, nu există muzică sau femei cu fuste scurte, lucrurile se petrec în timp real, e vorba de o discuție între doi oameni care fac parte dintr-un partid politic. Nimic comercial în toate astea. Nu spun că Demnitate este un experiment teatral – pentru că, altminteri, este destul de convențional în mijloace -, dar în niciun caz nu este făcut pe rețete vandabile. Întâmplător este un text foarte personal, scris de Vidal, care este actor de profesie. Actorii, de altfel, au început să scrie și pe la noi, prin România, gândește-te la Radu Iacoban, la Lia Bugnar, Emanuel Pârvu, Mimi Brănescu… oamenii ăștia sunt actori de fapt. Demnitate spune o poveste de prietenie și trădare în cadrul unui partid politic. Ocazie cu care sunt luate în discuție diverse aspect ale vieții politice sau însăși ideea de democrație. Vidal a scris textul în urma scurtei sale experienței ca membru al unui partid politic din Spania. Nu a operat nicio adaptare pe text pentru România și iată că lucrurile sunt foarte asemănătoare de fapt, ceea ce fascinează de fiecare dată o sală de peste 500 de oameni. Oamenii ăștia nu au niciun fel de subvenție, ei produc spectacolul, ei îl marketează, ei îl vând.  Și trăiesc din acest succes comercial. Toate celelalte spectacole produse de Avangardia sunt comedii clare, cu texte de bulevard, în general spectacole care au avut succes în Europa. Oricum, în afară, când spui teatru, oamenii se gândesc mai întâi la teatrul acesta, cel comercial, și abia apoi la teatrul de artă.

Rep: Jucați mult în film, peste 40 de roluri până acum, de la Nunta mută, Aferim sau Chareston, la marele succes HBO – Umbre. Totuși, judecând după analizele cu privire la sistemul românesc de cinematografie, pare că nu ar exista pericolul de a vă îmbogăți și nici să fiți confundat pe veci cu rolul Relu, foarte popular și foarte apreciat. Care este condiția unui star de cinema într-un sistem care nu mizează pe box-office?

Serban Pavlu: Analize sunt multe când vine vorba de cinematografie, iar aceasta, în mod particular, nu știu dacă este o simplă prejudecată. Deși la bază stă, de fapt, și o uriașă neînțelegere, o confuzie. Trebuie să ținem seama de faptul că sistemele comparate sunt complet diferite, vorbim de genuri diferite și de moduri diferite de marketing și promovare. De regulă, toate aceste elemente sunt puse în comparație cu faimosul star-sistem american. În țările în care îți poți permite să vorbești despre box-office se pune acentul pe promovarea unor actori, ca să dau un singur exemplu, iar în startegiile de marketing sunt vizate categorii foarte mari de plătitori de bilete. În cazul unei țări ca România nu există în primul rând, public care să intre în sălile de cinema. Statisticile sunt grăitoare și am să vă dau un singur exemplu: o țară ca Cehia, care are aproximativ 9 milioane de locuitori, ajunge la peste 2 milioane de intrări la un film cehesc. Asta înseamnă aproape un sfert din populație. În timp ce în România, nu mai știu câți suntem, să spunem că 20 de milioane, ei bine, aici 100.000 de intrări este un prag psihologic pe care puține filme îl depășesc. Sunt doar două tipuri de filme care au depășit pragul ăsta psihologic, începând cu filmele care au luat un mare premiu într-un mare festival internațional, la care oamenii se duc ca la pomul lăudat. Pleacă, de cele mai multe ori, dezamăgiți, pentru că nu știu de la început ce urmează să primească. Vin la un film de la Mungiu, de la Jude, un film de artă premiat într-un festival, dar se așteaptă să vadă un fel de producție de Hollywood, așa că nu-i de mirare că ies spunând, “ce dracu’, mă, ăstea’s filme?”, “de ce trebuie să văd eu, trei ore, cum fac ăia parastas în casă, de ce trebuie să văd eu cum mănâncă ăia ciorbă?”. Cam asta se întâmplă la filmele de artă. O a doua categorie frecventată sunt așa numitele filme de public, destul de amărâte și nereușite, pe rețete care merg la sigur, dar care, de fapt, nu merg aproape deloc. Mă și enervează sintagma asta, filme de public! Orice nefericit care face un film care nu țintește un festival, imediat își intitulează opera “film de public” și începe să blameze ermetismul festivalurilor, un fel de “haide, mă, mă lași cu filmele ăstea de artă, din care nimeni nu înțelege nimic!?”.  Discuța, însă, pică oricum în derizoriu, pentru că 100.000 de bilete vândute, în cazul în care sunt atâtea, nu înseamnă nimic. Nu vei acoperi niciodată costurile filmului, rămâi în continuare de finanțări. În aceste condiții, nu va conta niciodată cine joacă în film. Producătorul știe deja că dacă joacă X sau Y nu este absolut nicio diferență. Dacă joacă X vin 100.000, iar dacă joacă Y, vin două milioane de oameni. Nu există așa ceva. Oricum, situația este mai complexă. Ideea de critică – în sensul aceleia care fie îți trimite lumea la cinema, fie îți distruge un film – este înlocuită treptat de cea de animatori, putem vorbi și de absența sălilor de cinema, dar povestea lor este prea complicată ca să o reluăm. Să spunem că s-au distrus, că li s-a schimbat destinația, în orice caz s-a pierdut, o dată cu asta, mult mai mult decât locul fizic în care se proiectau filme, ci totodată și obișnuința oamenilor de a-și cumpăra bilete și a merge la film. Televiziunea, care este mai vivace și mai conectată cu piața, a reușit să-și impună staruri. Propriile staruri. Nu discutăm neapărat de calitatea lor, ci doar notorietatea de care se bucură față de mase largi de public.

Rep: Relu este, totuși, un tip remarcabil. E ușor să devii confuz…

Șerban Pavlu: Umbre a fost un episod diferit din viața mea, am simțit pentru prima dată, cu certitudine, solid, concret, că există oameni care se uită la așa ceva. Nu, n-am mâncat bătaie pe stradă încă! Dar sunt mulți oameni care mă salută ca și cum m-ar cunoaște. Știi, de fapt nu am multe în comun cu personajul. Sunt, mai degrabă, complet diferit. El e mai taciturn, mai închis. Eu sunt extrovertit, nu sunt violent. Sunt mai degrabă tipul care o încasa când era mic…

 

Cele mai citite

Astrele conspiră pentru rămânerea lui Nicușor Dan / Șansa plutește-n aer, dar lipsește un Dudu Georgescu

Se pare că toate astrele conspiră pentru rămânerea lui Nicușor Dan în fotoliul de primar general. Altfel nu se explică bătălia oarbă pentru căutarea...
Ultima oră
Pe aceeași temă