Folosim cookie-uri pentru a personaliza conținutul și anunțurile, pentru a oferi funcții de rețele sociale și pentru a analiza traficul. De asemenea, le oferim partenerilor de rețele sociale, de publicitate și de analize informații cu privire la modul în care folosiți site-ul nostru. Aceștia le pot combina cu alte informații oferite de dvs. sau culese în urma folosirii serviciilor lor. În cazul în care alegeți să continuați să utilizați website-ul nostru, sunteți de acord cu utilizarea modulelor noastre cookie.

„Moartea domnului Lăzărescu“

România – un film cu lumini, umbre și color, pe pelicula de celuloid

Fanteziile omului modern, frustrările, speranțele, bucuria, adevărul și minciuna, ura și angoasele ancestrale, trăirile interioare, geniul și nemărginirea sufletului și a minții au prins viață la sfârșitul secolului al XIX-lea. Unde?

Share

Ionuț Crivăț 0 comentarii

Actualizat: 16.02.2019 - 15:53

Pe o peliculă de celuloid și au intrat în istoria umanității ca fiind cea de-a șaptea artă, Cinematografia.

Oficial, ochiul magic a început să clipească la Paris, în cafeneaua „Grand Café“ de pe Boulevard des Capucines, când are loc prima proiecţie publică a unui film – „Stropitorul stropit“ – realizată de fraţii Louis și Auguste Lumière.

Filmul românesc nu putea lipsi de pe Planeta Cinema atunci când s-a strigat pentru prima dată „Motor, toată lumea afară din platou, se filmează!“ la „Războiul de Independență“. De atunci au trecut mai bine de o sută de ani de film românesc.

Oamenii au fost inițial speriați, dar și intrigați de modul cum prindeau viață personajele pe o pânză, neîncrezători în viitorul unei astfel de scamatorii. Iată că scamatoria dăinuie și -astăzi, probabil cea mai revoluționară și mai profitabilă afacere, armă propagandistică, dar și izvor nesecat de cultură și umanitate. Oficial, ochiul magic a început să clipească pe 28 decembrie 1895, la cafeneaua „Grand Café“ de pe Boulevard des Capucines din Paris, când are loc prima proiecţie publică a unui film, realizată de fraţii Louis și Auguste Lumière, deși ideea imaginilor, fotogramelor în mișcare se născuse cu ceva timp în urmă, în atelierele fotografilor. De aici n-a mai fost decât un pas până la explozia fenomenului. „Marele Mut“ a prins glas în „Cântărețul de jazz“, din 1927, apoi filmul color și transformarea acestei arte într-o adevărată industrie.

Istoria cinematografiei românești începe în 1897, când e filmată parada regală a lui Carol I, de fapt primul film „tras“ în România. Intrarea deplină în producția cinematografică se face în 1911-1912, cu „Independența României“, film ce îl are ca regizor, se pare, pe Grigore Brezeanu, și este interpretat de mari actori ai Naționalului bucureștean. A fost prima producție româ-nească de anvergură. Producție puțin mai firavă în anii ce au urmat, cei interbelici și după, dar în care s-au remarcat regizori de valoare precum Paul Călinescu sau Jean Georgescu.

„Independența României“, primul film de anvergură din cinematografia românească

 

De la leul M.G.M. la muncitorul și colhoznica Mosfilm-ului

Vrem sau nu vrem, intervalul dintre 1945 și până în zorii democrației noastre a fost o perioadă a istoriei pe care nu o putem șterge și care, respectând limbajul cinematografic, nu poate fi dată la topit sau nu poate fi înregistrat altceva peste ea. S-a trăit, s-a murit, s-a iubit, s-au scris cărți monumentale, s-a strigat „Motor!“ pentru filme memorabile, cu actori și regizori minunați. Din căminele culturale înghețate ale cătunelor uitate de lume și până la Cinema Patria, sau în saloanele nomenclaturii, filmul proiectat pe o pânză a fost primit cu aceeași însuflețire. Cinematografia româ-nească de după 1945 se împarte în două perioade datate în timp.

A fost cea începută odată cu marele dezgheț cultural, care a ținut până spre sfârșitul anilor ’70 – perioadă de glorie, putem spune, cu filme bune românești, perioadă în care marile producții ale cetății hollywoodiene a filmului rulau în cinematografele noastre. Au fost filme care au rupt casa de bilete, cum se spune, prin numărul de spectatori, buget, o adevărată industrie. Filme care au scăpat de ghilotina cenzurii sau n-au fost atât de mult măcelărite, adică s-a lăsat voit câte o scenă tabu. Spre exemplu, este memorabilă și emoționantă, probabil cea mai tulburătoare din tot filmul românesc, scena din „Osânda“ (1976, regia Sergiu Nicolaescu, după romanul „Velerim și Veler Doamne“ al lui Victor Ion Popa) când personajul Manlache Preda (interpretat magistral, ca de obicei, de marele Amza Pellea) urcă o Golgotă a sa cu o cruce pe umeri. La fel și scena finală, la fel și rolul făcut în „Atunci i-am condamnat pe toți la moarte“. „Mihai Viteazul“, realizat tot de Nicolaescu și jucat de Amza, a fost cumpărat de Columbia Pictures și a rulat în Statele Unite sub titlul „Ultima cruciadă“. A reprezentat, de asemenea, material didactic la Academia de Film din Los Angeles, iar scene din el pot fi văzute și în „E.T.“-ul lui Spielberg.

Și, din păcate, avem o a doua perioadă, în care pe genericul filmelor nu mai vedeam Columbia Pictures, leul de la Metro-Gold-wyn-Maier, calul alb de la TriStar Pictures, Universal Pictures, Paramount Pictures sau Gaumont Film. În alb și negru, muncitorul și colhoznica se roteau pe ecrane în producțiile Mosfilm.

Amza Pellea în filmul „Osânda“

 

Omulețul lui Gopo face... scurtă istorie

Începând cu anul 1948, cinematografia românească a fost naționalizată, cele 408 cinematografe din țară și cele 26 case de film au trecut la stat, spre binele poporului, care a fost ținut în ignoranță de burghezi și moșieri. Astfel s-a trecut la popularizarea filmului în rândul maselor, devenite cinefile, la educarea forțată prin caravane cinematografice, unde mesajul binefacerilor noului sistem al socialismului luminos era prezent din uzine și fabrici până în căminele culturale de la sate. Acesta, mesajul, devenit patriotic din cale-afară, a culminat în perioada anilor ’60-’70-’80 cu marile epopei naționale, salvate de actori de geniu, de regizori și scenariști, cu toate concesiile și păcatele lor, precum Titus Popovici sau Sergiu Nicolaescu.

Filmul, în adevărata lui esență, reprezentare, înseamnă emoție, mișcare, mimică deosebită, cadre și decoruri extraordinare, tehnică, interpretare, cascadorie, figurație, costume, muzică... și multe altele. Vrem altceva, doi oameni care stau la o masă și vorbesc, mergem la teatru. În anii cei mai triști și negri se reia seria producțiilor de filme ideologice, cu activiști de partid cinstiți și țărani harnici. În anul 1948, din totalul de 715 filme, 428 erau sovietice şi doar 37 americane, iar primele producții din perioada stalinistă au fost destul de puține, memorabile rămânând pentru generații de spectatori „Moara cu noroc“ – regia Victor Iliu, „Ciulinii Bărăganului“ (Gheorghe Vitanidis), „Valurile Dunării“ – regia Liviu Ciulei și, în anii ’60, „Pădurea spânzuraților“ – tot în regia lui Ciulei, care a reprezentat începutul recunoașterii internaționale a producțiilor românești. Filmul lui Ciulei „Pădurea spânzuraților“ primește premiul pentru cea mai bună regie la Festivalul de la Cannes, iar Omulețul lui Gopo, în „Scurtă istorie“ – marele premiu Palme d’Or, tot la Cannes.

Omulețul lui Gopo

 

Bani puțini, filme puține, dar bune

Zorii democrației ne găsesc cu filme puține sau spre deloc, bani puțini și – spun gurile rele – dați pe ochi frumoși. Astfel, se realizează, în medie, cam 10 filme pe an. Unele chiar memorabile, cum ar fi „Cel mai iubit dintre pământeni“ de Șerban Marinescu, după capodopera lui Marin Preda, „Balanța“ lui Lucian Pintilie, „Hotel de lux” al lui Dan Pița, „E pericoloso sporgersi“ de Nae Caranfil, „Patul conjugal“ și „Senatorul melcilor“ de Mircea Dane-liuc, „Crucea de piatră“ de Andrei Blaier, „Vulpe-vânător“ de Stere Gulea, „Terminus Paradis“ de Lucian Pintilie, „Faimosul paparazzo“ de Nicolae Mărgineanu, „Omul zilei“ de Dan Pița.

Anii 2000 vin cu noua generație de cineaști: Cristi Puiu, Cristian Mungiu, Corneliu Porumboiu, Cătălin Mitulescu, Radu Muntean, Cristian Nemescu, nume cu care intrăm și câștigăm la marile festivaluri de film de la Veneția, Cannes, Berlin. Filmele noului val sunt în cea mai mare parte dominate de teme grave, iar subiectele sunt de cele mai multe ori desprinse din actualitatea imediată sau din istoria care ne tot urmărește.

„Pădurea spânzuraților“, de Liviu Ciulei, primul film românesc premiat la Cannes

 

Vine, vine, vine... noul val în cinematografia -românească

Cum spuneam, noul mileniu aduce și noul val în cinematografie. Cătălin Mitulescu ia în 2004 Palme d’Or pentru scurtmetrajul „Trafic“. Un alt scurtmetraj, „Un cartuş de Kent şi un pachet de cafea“, semnat de Cristi Puiu, primește Ursul de Aur la Berlin. „Moartea domnului Lăzărescu“ îi aduce în 2005 lui Puiu premiul „Un Certain Regard“ la Festivalul de la Cannes, dar şi o statuetă Silver Hugo la Festivalul de la Chicago. În 2006, Corneliu Porumboiu câştigă la Cannes premiul „Caméra d’Or“ cu „A fost sau n-a fost“. Și 2007 a fost un an bogat în premii: pelicula „California Dreamin“ a lui Cristian Nemescu era recompensată cu premiul „Un Certain Regard“, iar Cristian Mungiu lua Palme d’Or la Cannes, dar şi premiul pentru cel mai bun film, acordat de European Film Awards, pentru „4 luni, trei săptămâni și două zile“, nominalizat ulterior și la Globurile de Aur.

„Polițist-adjectiv“ al lui Corneliu Porumboiu și „Medalia de onoare“, regizat de Călin Peter Netzer, primesc în anii ce urmează premii la Cannes, Salonic și Torino. În 2010, Florin Șerban cu „Eu când vreau să fluier, fluier“ vine cu al doilea Urs de Argint, iar în 2012 România ajunge din nou la Cannes: „După dealuri“, al lui Cristian Mungiu, primeşte premiul pentru cel mai bun scenariu, dar şi premiul pentru cea mai bună interpretare feminină (Cosmina Stratan și Cristina Flutur). În 2013, filmul „Poziția copilului“, în regia lui Călin Nezter, primește Ursul de Aur la Berlin, iar pelicula „Aferim!“, regizată de Radu Jude, aduce la București cel de-al treilea Urs de Argint din cinematografia românească. În 2016 am avut cinci producții prezente la Cannes, dintre care două în competiția principală: „Sieranevada“, de Cristi Puiu, și „Bacalaureat“-ul lui Cristian Mungiu, acesta din urmă plecând acasă cu premiul pentru regie. Pelicula „Nu mă atinge-mă“ („Touch me not“), a regizoarei Adina Pintilie, a câştigat în 2018 Ursul de Aur, fiind desemnată cel mai bun film din competiţia oficială a Berlinalei. Așteptăm cu interes filmele înscrise anul acesta.

Ștefan Iordache este „Cel mai iubit dintre pământeni“

 

Box-office-ul Epocii de Aur

Pe lângă încasările și numărul de spectatori pe care le înregistrau filmele românești de top realizate în perioada comunistă, cele de azi, care adună maximum 50.000 de spectatori, par un teatru de păpuși. Trebuie ținut cont, bineînțeles, de faptul că în acea perioadă sala de cinema era printre puținele evadări din cotidianul cenușiu, nu exista televiziune prin cablu, internet, nu erau mall-urile de azi. Aparate video aveau foarte puțini, la fel și televizoare color. Bineînțeles, mulți români, fie ei și cinefili, nu aveau nici măcat curent electric. Așa că e explicabil. Asta pe lângă faptul că unele filme românești erau chiar foarte bune și rivalizau cu marile producții americane, franceze sau italiene.

Uniunea Autorilor și Realizatorilor de Film din România a realizat, în urmă cu ceva vreme, o listă cu cele mai vizionate filme românești. De departe, cel mai vizionat film românesc este „Nea Mărin miliardar“, în regia lui Sergiu Nicolaescu, care a avut premiera în februarie 1979 și a adunat în sălile de cinema 14.643.840 de spectatori. La asta se mai adaugă încă vreo 15 milioane care l-au văzut pe micile ecrane. Este urmat de „Păcală“ al lui Geo Saizescu, premiera în martie 1974, cu 14.633.013 spectatori.

Pe locul 3 avem tot o producție marca Sergiu Nicolaescu, „Mihai Viteazul“, premiera în 1971, cu 13.321.377 de spectatori. Este urmat la mică distanță de „Dacii“ (1967), tot cu Nicolaescu regizor, cu 13.104.510 spectatori, de „Neamul Șoimăreștilor“, al lui Mircea Drăgan (premiera în 1965), cu 13.046.101 spectatori, „Tudor“, regia Lucian Bratu (noiembrie 1963), cu 11.411.828 spectatori, „Columna“, regia Mircea Drăgan (1968), cu 10.505.376 spectatori, „Haiducii“, primul film al seriei memorabile, în regia lui Dinu Cocea, cu 8.850.537 spectatori.

Urmează „Ștefan cel Mare“, regia Mircea Drăgan (1975), cu peste 7 milioane de spectatori, și din nou Sergiu Nicolaescu, cu „Nemuritorii“, „Cu mâinile curate“, „Revanșa“, „Un comisar acuză“, fiecare cu 6-7 milioane de spectatori. În acest top, în care numărul de spectatori nu scade sub 5 milioane, mai regăsim pelicule celebre, precum „Petrolul, aurul și ardelenii“ (1978), regia Dan Pița; „Drumul oaselor“, al lui -Doru Năstase (1980); „Secretul lui Bachus“, regizat de Geo Saizescu (1984); „B.D.“--urile lui Mircea Drăgan (1971) sau „Liceenii“ lui Nicolae- -Corjos.

În acele vremuri circula și un banc pe seama lui Sergiu Nicolaescu:
– Ce film ai mai văzut?
– A, unul al lui Sergiu.
– Adică?
– Un film regizat de Nico-laescu. Regia, montajul, scenariul, muzica, decoruri, dublură, cascador, figurație, rolul principal: Sergiu Nicolaescu. În rolul lui Sergiu Nicolaescu... Jean Constantin!

 

100 de ani în 100 de filme românești

Un proiect grandios închinat filmului românesc, care încă nu s-a încheiat, a pornit ca un maraton anul trecut, Anul Centenarului, prin 100 de orașe, cu 100 de filme. 100 de ani de cinematografie românească, o idee venită din partea lui Andrei Giurgea și Igor Cobileanski, și care a avut ca scop promovarea filmului românesc din toate timpurile. Acest frumos periplu va dura până în luna aprilie a acestui an, dar și cu prelungire până în 2020. Au fost derulate deja 67 de „episoade“ ale acestei povești minunate, care a ajuns și în Basarabia; urmează Ucraina și Banatul sârbesc.

O listă de filme românești alese cu grijă, nu filme datate ideologic, filme care se pot vedea oricând, filme bune, un țintar de Bujor T. Râpeanu, Cristian Mungiu și Irina Margareta Nistor. „Centenarul și Filmul Românesc reprezintă o ocazie de a face o călătorie în trecutul mai îndepărtat sau mai apropiat, al unei istorii în imagini, de a vedea și -revedea cineaști importanți și de a-i radiografia cu drag, încercând să readucem -publicul în sălile de cinema“, mărturisea doamna Irina Margareta Nistor, Ambasador Cinema în cadrul acestui proiect extraordinar.

 

Comentarii

loading...