Radu Penciulescu a absolvit Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică în 1956, el fiind coleg cu Lucian Pintilie, Sanda Manu, Mihai Dimiu, Valeriu Moisescu.
După absolvire (1955), el a lucrat ca regizor la Oradea, dar şi la Craiova, unde director tocmai devenise Vlad Mugur.
În 1964, Penciulescu a înfiinţat Teatrul Mic, fiind primul director al instituţiei (post din care şi-a dat demisia în 1969). În aceeaşi perioadă a fost profesor la Institutul de Teatru (unde existau două clase de regie, una a lui Penciulescu, cealaltă, a lui David Esrig).
Spectacole de referinţă
A montat spectacole de referinţă, precum “Doi pe un balansoar” (cu Leopoldina Bălănuţă şi Victor Rebengiuc),”Richard II”, “Tango”, o dramatizare după “Baltagul”, “Dansul sergentului Musgrave”, “Regele Lear”, la Teatrul Naţional Bucureşi,”Woyzeck”, la Piatra Neamţ, “Vicarul”, la Teatrul Bulandra din Capitală.
A fost atras de teatrul de idei, de teatrul-documentar, fiind considerat unul dintre regizorii cei mai cerebrali ai generaţiei sale.
În 1973, Penciulescu a plecat din ţară, stabilindu-se în Suedia, unde a ocupat postul de profesor la secţia de regie a Şcolii Superioare de Teatru din Malmö, până la pensionare.
După 1990, Radu Penciulescu a lucrat în România doar în sistem de workshop (la TNB, pe teme shakespeariene, sau la Olăneşti, pe texte din Cehov), cu o singură excepţie, “Celălalt Cioran”, un scenariu după “Caietele lui Emil Cioran”, subintitulat “atelier-lectură”, realizat de criticul George Banu, în colaborare,cu Radu Penciulescu, în anul 2002, la TNB.
Radu Penciulescu: „Să predai regia înseamnă să-i înveți pe elevi cum să ia puterea”
Site-ul de specialitate Yorick îl citează pe marele pedagog şi regizor Radu Penciulescu.
„La un moment dat, predarea regiei a încetat să mă mai intereseze. Să predai regia înseamnă să-i înveți pe elevi cum să ia puterea.
Școala e spațiul tuturor libertăților, dacă știm să le atingem. Dacă dresezi elevii, îi faci să maimuțărească un model de teatru și eșuează într-o închisoare.
Nu-mi place arta care se inspiră din artă. Întreb întotdeauna: „De unde vine asta?” Iată de ce problema nu e să descoperi stilul grec, în general, ci să-l sesizezi într-un context foarte precis. Nu se poate învăța stilul în afara unui adevăr al situației. Trebuie să învățăm să acceptăm că nu există niciodată nici prealabil, nici model.
“O idee trebuie construită!”
Cultura nu mă interesează decât în măsura în care este însușită pentru a lărgi orizontul și, mai ales, dacă e legată de un proiect concret. Într-o zi, îi duc pe elevii mei la Muzeul de Artă Modernă din Stockholm, unde privim un imens tablou alb.
Apropiindu-ne, descoperim în ce măsură acest alb este rezultatul unui incredibil număr de combinații cromatice. Atunci le amintesc unul dintre principiile mele: „Nu uitați niciodată că o idee trebuie construită! Nu e destul să o declari.”
Le cer să construiască 15-20 de sensuri în jurul unei situații, chiar dacă va trebui să alegem după aceea. De aici vine, fără îndoială, obligația de a analiza circumstanțele și de a formula întrebările: o situație trebuie explorată în toată complexitatea ei.
Mă străduiesc să-i conving pe elevi să elimine ceea ce ei consideră ca fiind act „artistic”. Important este să admiți că lucrezi cu materiale a priori neartistice. Acest principiu inițial este decisiv.”
