Folosim cookie-uri pentru a personaliza conținutul și anunțurile, pentru a oferi funcții de rețele sociale și pentru a analiza traficul. De asemenea, le oferim partenerilor de rețele sociale, de publicitate și de analize informații cu privire la modul în care folosiți site-ul nostru. Aceștia le pot combina cu alte informații oferite de dvs. sau culese în urma folosirii serviciilor lor. În cazul în care alegeți să continuați să utilizați website-ul nostru, sunteți de acord cu utilizarea modulelor noastre cookie.

Principalii oameni politici pe care s-a sprijinit Carol I. Azi, Take Ionescu

Preocupat de elite și de rolul jucat de acestea în societate, în general, și în societatea românească în mod special, istoricul Ion Bulei a publicat mai multe cărți pe această temă.

Rl online 0 comentarii

Actualizat: 06.01.2019 - 15:21

Una dintre ele, „Un Hohenzollern în România: Carol I“, cuprinde un capitol intitulat „Oamenii de lângă mine“, ce ne-a fost pus la dispoziție spre publicare de către autor, acum în An Centenar.

„Cred în victoria aliaţilor aşa cum cred în lumina soarelui“. Așa afirma politicianul Take Ionescu în decembrie 1915, în “Discursul instinctului naţional” ţinut în Parlament. Cu toate că n-a făcut parte din grupul de colaboratori foarte apropiaţi ai lui Carol, Take Ionescu (n. 13 oct. 1858, Ploieşti - m. 21 iunie 1922, Roma) a însemnat prea mult ca să nu fie luat în seamă, fiind o remarcabilă prezenţă pe scena politică românească. Regele îi lăuda adeseori inteligenţa, considerându-l chiar ”cel mai inteligent bărbat politic din ţară”. Era vorbitor de franceză, germană şi engleză, unul dintre puţinii oameni politici români care ştiau engleză (fireşte, dacă ne gândim că soţia lui era englezoaică). Era un excelent partener de discuţie, căutat de toţi diplomaţii străini aflaţi la Bucureşti.

Înainte de a-şi trimite rapoartele acasă, cei mai mulţi dintre diplomaţi treceau pe la Take Ionescu, excelentă sursă de informaţii şi de verificare a altora. “Nu ştiu dacă fraţii dumneavoastră vă iubesc, îi spunea împăratul Wilhelm al II-lea lui Take Ionescu în ianuarie 1907, dar ministrul meu în România (era atunci Kiderlen Waechter) vă preţuieşte şi vă iubeşte mai mult ca un frate”. Pe la Take Ionescu au trecut prinţul Lichnowsky, cel care mai bine de 20 de ani a fost secretar al Legaţiei germane la Bucureşti, marchizul Pallavicini, ministrul Austro-Ungariei la Bucureşti şi apoi ambasador al aceleiaşi mari puteri la Constantinopol, contele Goluchowsky, reprezentatul austro-ungar la Bucureşti.

Au trecut, de asemenea, alţi doi reprezentanţi ai Austro-Ungariei, contele Acherenthal şi contele Czernin, apoi prinţul de Furstemberg, sir Donald Mackenzie Wallace, acesta din urmă oaspetele lui la vila de la Sinaia, prinţul von Bulow, o remarcabilă inteligenţă, şi prietenul său baronul Marshall, diplomatul german care rămăsese prea mult la Constantinopol, se pare, pentru a mai fi bun şi pentru Londra... Toţi au fost prinşi de pana lui Take Ionescu în Amintirile sale, cu îndemânarea omului inteligent, excelent cunoscător al politicii europene.

 

Purtător de cuvânt al noului la conservatori

Carol nu trece însă peste deficienţele de caracter pe care le observă la acesta. Take Ionescu era purtătorul de cuvânt al noului la conservatori, aşa cum era Ionel Brătianu la liberali.

Dar, spre deosebire de acesta, nu avea un nume de rezonanţă pe care să-l fi moştenit. Era doar fiul unui mic negustor din Ploieşti. Şi nu avea nici o „ocultă“ care să-l susţină. N-avea decât propriile sale atuuri: inteligenţa neobişnuită, talentul oratoric, ambiţia nemăsurată. Avea toate calităţile unui mare om de stat, dar şi defectele politicianului care voia să ajungă în vârf cu orice preţ. Fusese atras în Partidul Conservator de Lascăr Catargiu, care l-a preţuit încă de la început cu filială dragoste, ceea ce, apropo şi de zvonurile despre originea incertă a lui Take Ionescu, l-a făcut pe ironicul P.P. Carp, cel mai înverşunat adversar politic al lui Take Ionescu – e vestită în epocă antinomia Take şi Petrache –, să exclame în 1906: „Sunt convins că în sferele senine în care se află astăzi (L. Catargiu, n.n.) va fi auzit cu o legitimă mândrie că după moartea lui a ajuns şi el să fie tatăl lui Take Ionescu”.

La nici 33 de ani,Take Ionescu avea să fie făcut ministru. Mai întâi la Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, în marea guvernare conservatoare dintre 1891-1895, apoi la Finanţe, între 1899 și 1900, din nou la Finanţe, între 1904 și 1907, la Interne, între 1912 și 1913. Va fi vicepreşedinte al Guvernului din timpul războiului, între 1916 și 1918, la Externe, între 1920 și 1921 şi, în sfârşit, doar pentru o lună, prim-ministru, în decembrie 1921-ianuarie 1922. Străluceşte în toate aceste guvernări. Era omul fără de care nu se putea, o valoare politică de neînlocuit, atrăgându-şi duşmănia Cantacuzinilor şi a junimiştilor, şi nu numai pe a lor, printre conservatori. Dar şi-a atras şi numeroşi adepţi, pe care nu ezita să-i întreţină cu favoruri, promisiuni şi iluzii
deopotrivă.

 

Omul politic cel mai clarvăzător în criza Balcanilor

Din ambiţia de a fi lider de partid îşi va crea unul în 1908: Partidul Conservator Democrat, cu care iniţial îi spulberă în alegeri pe adversari, fie ei liberali sau conservatori, dar nu este agreat de rege la guvernare. Este un partid cu care participă totuşi la guvernare, dar alături de conservatori, în timpul războiului balcanic (de altfel, omul politic cel mai clarvăzător în criza Balcanilor). În 1913, după Pacea de la Bucureşti şi după reuşita lui de a-i împăca pe greci cu turcii, popularitatea lui va atinge apogeul.

Take Ionescu îşi va continua activitatea şi după moartea regelui Carol, ţinând treaz sentimentul războiului pentru unitatea românilor, între 1914-1919. Acum adversarul său politic direct nu va mai fi P.P. Carp, ca mai înainte, ci I.I.C. Brătianu. Ca ministru de Externe în Guvernul Averescu (1920-1921) va pune bazele politicii noastre externe pentru perioada interbelică: crearea primei alianţe regionale din Europa de după război, Mica Înţelegere.

 

Cel mai popular și influent lider conservator

De o nestăpânită energie, totdeauna gata să se îndatoreze, afectuos cu toţi, cu un surâs cald, omul plăcea şi atrăgea simpatii. Dintre toţi liderii conservatori, el a rămas cel mai popular şi cel mai influent. Parlamentele din 1899, din 1904 sunt dominate de partizanii lui, mulţi, ei înşişi valori politice. Aşa cum, de pildă, avea să fie în preajma primului război mondial Nicolae Titulescu, care-i continuă politica externă.

Take Ionescu este prototipul bărbatului politic român al vremii sale. Când marchizul Pallavicini se străduia să-l câştige pe acesta (şi pe alţii, desigur, dar anume pe el) la politica Vienei pentru unele combinaţii diplomatice nu tocmai morale, Take Ionescu l-a lăsat să-şi întindă dibaci toate cursele, pentru ca la urmă să-i spună: „Marchize, ai trăit la Bucureşti şi ne cunoşti bine. Ştii că suntem uşuratici, ne plac femeile, cărţile, luxul şi traiul uşor, dar dacă suntem plini de atâtea rele, o calitate avem totuşi pe care n-ai contat: nu suntem proşti”.

El, Take Ionescu, era cel mai în măsură să i-o spună. În 1891, Take Ionescu publica în „La Roumanie“ un articol în care definea politica externă a României drept “politica fricii”, a fricii de Rusia şi de intenţiile sale în zona Balcanilor. În 1892, C. Stere vine în România „devorat nu de ambiţii, ci de idealuri”, cu credinţa că România nu putea urma decât o politică antirusească, pentru a-l vizita pe Take Ionescu la Sinaia. Citise articolul lui. Şi Take Ionescu îi întăreşte cele scrise cu un an mai înainte.

Într-adevăr, România a dus o politică externă de frică faţă de Rusia, după ce, în 1792, marele imperiu ajunsese vecin cu spaţiul românesc. Din acel moment, Rusia şi România aveau să devină „două vieţi care se excludeau”. Şi Take Ionescu considera că Rusia este “duşmanul natural al românilor” încă de atunci. Acum însă, mult mai reticent, îi spune lui Stere: „Ce crezi dumneata că noi ne putem singuri opune mersului Rusiei în Balcani? Franţa ne-a părăsit. E acum aliata vrăjmaşului nostru de moarte, ţarul dumitale! Ne vor apăra noii noştri aliaţi, de dragul ochilor noştri? În politica internaţională, amice, nu se face filantropie”. Şi cei doi oameni politici români lasă să plutească în aer întrebarea adresată românilor din Vechiul Regat: „Pentru ce mărginiţi lupta naţională numai la Ardeal? Credeţi superioară situaţia românilor din Basarabia?...”.

Comentarii

loading...