Folosim cookie-uri pentru a personaliza conținutul și anunțurile, pentru a oferi funcții de rețele sociale și pentru a analiza traficul. De asemenea, le oferim partenerilor de rețele sociale, de publicitate și de analize informații cu privire la modul în care folosiți site-ul nostru. Aceștia le pot combina cu alte informații oferite de dvs. sau culese în urma folosirii serviciilor lor. În cazul în care alegeți să continuați să utilizați website-ul nostru, sunteți de acord cu utilizarea modulelor noastre cookie.

Principalii oameni politici pe care s-a sprijinit Carol I. Azi, Nicolae Filipescu

Preocupat de elite și de rolul jucat de acestea în societate, în general, și în societatea românească în mod special, istoricul Ion Bulei a publicat mai multe cărți pe această temă.

Rl online 0 comentarii

Actualizat: 27.01.2019 - 12:01

Una dintre ele, „Un Hohenzollern în România: Carol I“, cuprinde un capitol intitulat „Oamenii de lângă mine“, ce ne-a fost pus la dispoziție spre publicare de către autor.

Nicolae Filipescu e cu adevărat un boier în politica românească. Chiar venea dintr-o familie de boieri vechi ai Ţării Româneşti, oameni cu slujbe însemnate. Tatăl său, Grigore Filipescu, fusese unul dintre primii ofiţeri nobili ai primei Armate Române moderne, înfiinţată de Pavel Kiseleff, în urma introducerii Regulamentului Organic. Fusese deputat în Adunarea ad-hoc a Ţării Româneşti, membru al Înaltei Curţi, membru al Camerei legiuitoare, în două rânduri ministru. Mama sa venea din neamul Rosetti, un neam nu mai puţin boieresc decât al Filipeştilor.

Nicu Filipescu, cum îi spuneau toţi, se naşte la 7 decembrie 1861, în mahalaua Kreţulescului. Îşi începe educaţia la Bucureşti şi o continuă la Pensionul Roget, din Geneva. Îşi termină studiile în 1884, când ia diploma de „Bachelier en Droit“ la Facultatea de Drept din Paris. Un an mai târziu se căsătoreşte cu Maria Blaremberg, fiica colonelului în rezervă Constantin Blaremberg, fost aghiotant al lui Al.I. Cuza şi al lui Carol I şi prefect al Poliţiei Capitalei. Nicu Filipescu se educă în străinătate ca mai toţi fiii de boier ai vremii, dar apoi vine în ţară, la fel ca aproape toţi cei care studiau în afară în acea vreme. Era imperativul generaţiei de la 1848: „studii în afară, dar viaţa noastră o trăim în ţară“.

 

Prea harnic pentru un vlăstar de neam

La întoarcere de la studii nu practică, nici măcar sporadic, profesia de jurist. Era boier şi avea din ce trăi. Soţia îi aduce casa din str. Batiştei, bunuri în valoare de aproape o jumătate de milion, moşiile Sulema şi Sfora din Ilfov, care valorau aproape 300.000 lei, multe înscrisuri funciare şi bijuterii. Şi toată această avere se adăuga averii lui, în principal moşiei de la Filipeşti, din jud. Brăila, şi casei de la Bucureşti. O casă care fusese ridicată între 1888-1890 de Louis Blanc, arhitectul elveţian stabilit în România.

Fizic, un bărbat de statură mijlocie, bine legat... cu privirea „ageră şi dreaptă“, nasul “puţin ridicat, cercetător şi obraznic... o mustaţă incoloră, părul de timpuriu albit, o frunte banală... mişcări de panteră care pândeşte cu perfidie şi se aruncă cu sălbăticie“, cum îl vede ruda lui, I.G. Duca, în Amintirile sale. C. Bacalbaşa adăuga la acest portret faptul că era harnic, „prea harnic pentru un vlăstar de neam“, se scula „cu noaptea în cap, se culca devreme, muncea fără răgaz“, „avea imaginaţie, avea resurse, avea fineţe şi şiretenii nenumărate“.

Cum se întoarce în ţară intră în politică, normal, la conservatori. Intră cu strălucire, prin ziarul „Epoca“, acesta devenind imediat ziarul politic cel mai citit, de mare vervă.  Dus de temperamentul său, în 1888 e arestat şi ţinut o săptămână la Văcăreşti, de unde e eliberat la formarea Cabinetului lui Theodor Rosetti. E parlamentar din 1888 în mai toate parlamentele.

În februarie 1893 devine primar al Capitalei. El înfiinţează Şcoala Comercială de grad I, construiește Hala Traian, câteva mari antrepozite, Observatorul Astronomic, Gara Obor, mai multe băi populare, alcătuieşte proiectul pentru adâncirea Dâmboviţei de la Grozăveşti în sus, a anteproiectului pentru canalul Bucureşti-Dunăre… Este activ, în acelaşi timp, şi în politică şi în gazetărie. „D.N. Filipescu apare în faţa contemporanilor ca un tigru la ora când se hrănesc fiarele în menajerii“, scria P. Locusteanu despre el. Nu-şi iartă adversarii. Pe unii dintre ei chiar îi provoacă la duel.

A şi avut nici mai mult, nici mai puţin decât 17 dueluri. Din nefericire, a avut şi victime. Pe inteligentul şi talentatul ziarist George Em. Lahovari, redactorul-şef de la „L’Independance Roumaine“, pe care îl străpunge cu spada la 29 noiembrie 1897. Lovitură mortală, din păcate. Filipescu e condamnat la închisoare pentru delict de duel. Scapă cu un decret regal.

 

Sufletul curentului antantofil din ţară

E ministrul Domeniilor în 1900-1901, raportorul Comisiei bugetare. Rămânând lângă P.P. Carp în anii de după 1901, rămâne şi în afara puterii, dar energia lui se revarsă în gazetărie. E din nou ministru, de Război, în 1911-1912, şi de Domenii în 1912-1913. Părăseşte Guvernul pentru a ridica străzile Bucureştiului în favoarea unei intervenţii a României în Balcani, merge pe front în Bulgaria. Iar când începe primul război mondial Filipescu este sufletul curentului antantofil din ţară, omul care în Parlament, în presă, în toate întâlnirile sale politice şi mai cu seamă în stradă, în manifestaţiile organizate de Acţiunea Naţională, pe care el o conduce, dă viaţă idealului naţional. Mulţi alţi oameni politici îşi pun acum energia lor combativă în intrarea României în război şi trecerea Carpaţilor: Take Ionescu, în primul rând, B. Delavrancea, I. Grădişteanu, N. Titulescu, dar Filipescu se confundă atunci cu însăşi cauza românilor. Discursurile sale sunt semnificative, în stare să toarne concepţia patriotică în formule de mare frumuseţe.

Fraze ca „Sire, să mori în Câmpia de la Turda sau să te încoronezi la Alba Iulia“ rezumă gândirea momentului. N. Filipescu nu mai apucă să vadă visul naţional împlinit. Dr. Ioan Cantacuzino, creatorul şcolii româneşti de microbiologie şi imunologie şi al Institutului care-i poartă numele, a fost, în anii primului război mondial, şi un mare antantofil. Iată-l evocând ultimele sale întâlniri cu N. Filipescu, alături de care era în Federaţia Unionistă (memoriile sale n-au fost publicate până acum):

30 iulie 1916: „Nicu Filipescu a sosit astăzi de la Călimăneşti. El a trimis să mă cheme şi, la vederea lui, am fost dureros impresionat. Este în plină asistolie. Cu picioarele umflate. Pulsul 128, fără febră, un zgomot foarte puternic de galop şi accidente de mică uremie. Dispneea este accentuată imediat ce începe să vorbească; este o ruină. Îl înviorez, dându-i ştiri cu privire la intensitatea pregătirilor noastre militare. Singurul gând care-l stăpâneşte este rezolvarea apropiată a aspiraţiilor noastre naţionale. Îl apucă un tremur. Plânge şi mă îmbrăţişează. Şi această inimă cavalerească este torturată – îmi dau bine seama – de sentimentul nemărturisit al infirmităţii fizice, el, cel atât de vibrant, atât de neastâmpărat, atât de străin de orice menajament. Cel puţin va putea el oare vedea realizându-se speranţele sale patriotice?“.

Mai departe: „Agravarea stării lui Filipescu a fost în lunile acestea din urmă atât de rapidă şi fără cauză aparentă... Eu însumi am încercat unele efecte asemănătoare. Este «răul războiului», boala acelora care şi-au ros frâul, care au suferit de pe urma umilinţei, a revoltei pentru propria lor neputinţă. Ți-e mai mare mila să-l vezi pe acest om atât de rebel oricărei îngrijiri medicale – astăzi blând şi docil în mâinile doctorilor care îl îngrijesc; ochii săi imploră şi par a spune: «Faceţi ca să pot vedea cel puţin, cu ochii mei, realizarea scumpelor noastre speranţe»“.

 

Esenţial pentru omul politic era să caute să satisfacă interesul general, interesul maselor guvernate de elite

Şi iată ultima întâlnire a membrilor Federaţiunii Unioniste, la 13 august 1916, la N. Filipescu acasă. Erau prezenţi, pe lângă Filipescu, Take Ionescu, I. Grădişteanu, C. Olănescu. C.I. Istrati, O. Goga, V. Lucaci, M. Cantacuzino, N. Xenopol. Toţi vorbeau de evenimentele ce se apropiau. Dar, scrie Cantacuzino, „Lipsea elanul, lipsea vibraţia, fiecare vorbea încet, ca în sacristie, ceva în genul trezirii la viaţă a unui bolnav care iese dintr-o lungă convalescenţă (...). Tensiunea noastră spirituală a fost atât de mare, de doi ani încoace, încât astăzi, în faţa apropiatei realităţi, ne simţim ca şi cum am fi goliţi. N. Filipescu, slab, tras, clătinându-se pe picioare, victimă a surmenajului moral, care ne-a torturat de multe luni, plânge înghiţindu-şi lacrimile.

La un moment dat, cu o voce întretăiată de suspine, el declară: Mă angajez aici, în faţa dumneavoastră, eu, şeful Partidului Conservator, ca, imediat ce Ardealul va fi al nostru, să cer, să pretind pentru România nouă sufragiul universal şi desfiinţarea proprietăţii moşiereşti, pe care am combătut-o totdeauna până acum“. E de observat, din nou, la Filipescu, până în ultima clipă a vieţii sale, că esenţial pentru omul politic de atunci şi din toate timpurile era să caute să satisfacă interesul general, interesul maselor guvernate de elite. N. Filipescu îşi trăia sfârşitul. Moare la 30 septembrie 1916. Încă un boier patriot care şi-a lăsat trupul în pământul ţării şi sufletul în panteonul ei.

Comentarii

loading...