Noiembrie 24, 1927, orele 6.45 dimineața. I.I.C. Brătianu murea în casa sa din Piaţa Amzei, din Bucureşti. Angină streptococică. Pe la ora 6 Brătianu încercase, încă o dată, cu vigoarea lui fizică, să lupte cu răul care îl sufoca. Nu reuşise. Eliza Brătianu, soţia sa, i-a închis ochii. Era într-o vineri. „La lumière qui vient de s’eteindre ne sera pas remplacé”, scria Leon Gambetta. Într-adevăr, nimic nu mai părea că poate înlocui lumina care s-a stins în dimineaţa zilei de 24 noiembrie 1927.
La aproape 100 de ani de la moartea lui I.I.C. Brătianu (s-a născut la 20 august 1864), un gând stăruie în mintea noastră: cum era un lider politic de odinioară? Şi un altul complementar: poate fi această imagine un model al omului politic modern în România?
Fiul lui I.C. Brătianu, atotputernicul lider politic al celei de-a doua jumătăţi a veacului al 19-lea, propune tipul omului politic bine pregătit. Pregătit într-o meserie, oricare ar fi ea, dar serios, aşa cum era el, care făcuse primele studii în ţară, la Colegiul Sf. Sava, apoi plecase în Franţa pentru a studia ingineria la Paris, la S. Barbè şi la Şcoala de Poduri şi Şosele. Peste tot o făcuse cu interes şi cu mare seriozitate. Din practicarea ingineriei pe şantierele de construcţie a căilor ferate de pe întinsul României, Brătianu a învăţat că tot ceea ce făptuieşti în viaţă să fie făcut aşa cum trebuie. Lucrul bine făcut era teme-
iul oricărei construcţii.
Știa să se înconjoare de oameni capabili
Era foarte inteligent şi avea mult farmec, reuşind cu uşurinţă să-i cucerească pe cei din jur. „L-am cunoscut şi eu prin anul 1899 – scria I.C. Atanasiu… Am vorbit cu el poate o jumătate de oră şi am plecat cu desăvârşire subjugat.” Fiul lui I.C. Brătianu era, ca şi tatăl său, foarte dotat pentru politică, ştiind să se înconjoare de oameni capabili şi devotaţi. El cunoştea regula potrivit căreia un om înseamnă ceva în politică nu numai prin el însuşi, ci foarte mult prin cei care-l înconjurau. Cei care lucraseră cu el pe la diferite departamente nu-şi aminteau să-l fi văzut vreodată grăbit, agitat, mişcându-se fără rost de colo-colo. Dimpotrivă, îl vedeau mai tot timpul “prăvălit într-un fotoliu” (expresia este a lui I.G. Duca) sau întins pe o canapea… Şi, în fapt, avea oroare de sforţări inutile, de munca birocratică. Dar, în ciuda acestor lucruri, ne spune prietenul şi colaboratorul său cel mai apropiat I.G. Duca, era într-o neobosită activitate cerebrală. Pentru că nu-i plăceau hotărârile improvizate. La el totul era gândit şi răzgândit ceasuri întregi, zile întregi. Dădea totdeauna impresia că este pregătit pentru orice, că nu s-ar lăsa niciodată surprins.
“Din profesiunea lui de inginer – scrie I.G. Duca – rămăsese cu obişnuinţa de a nu pune piciorul pe un teren înainte de a-l fi sondat şi de a cunoaşte bine soliditatea lui.”
Pasionat de istorie
Ionel Brătianu era un lector pasionat. Pasionat mai ales de istorie. Dacă n-ar fi fost om politic, ar fi ajuns cu siguranţă istoric, după cum a mărturisit în mai multe rânduri. Probabil că de la el va fi moştenit fiul său, George Brătianu, dragostea pentru istorie. Îl pasionau originile românismului, îl fascinau geniul diplomatic şi de conducător de stat al lui Ştefan cel Mare, remarcabila cutezanţă a lui Mihai Viteazul. Tudor Vladimirescu era pentru el prototipul eroului. Îl atrăgeau destinul misterios al unor principi fanarioţi pe tronul ţărilor române sau scrierile călătorilor străini despre români, pe care le şi adunase în mare număr în biblioteca sa, în completarea căreia el şi-a adus o contribuţie hotărâtoare.
Conversaţia lui, atunci când se referea la chestiuni istorice, era bogată, era totdeauna plină de farmec şi interesantă. Istoria îl făcea să vadă necontenita schimbare a împrejurărilor umane, să înţeleagă relativitatea lucrurilor, influenţa patimilor şi rolul imponderabilelor. Îl ajuta să se convingă de nevoia adaptabilităţii în activitatea politică. Târziu, prin 1926, avea să-i spună soţiei sale: “Que c’est triste l’étude de l’histoire”. Dacă ar fi amestecat istoria cu experienţa propriei sale vieţi, I.I.C. Brătianu n-ar fi avut de ce să se plângă. Dimpotrivă.
La Conferința de Pace de la Paris, ianuarie 1919
„Am la dispoziţia mea nu numai experienţa mea personală, ci şi pe cea a tatălui meu“
Studiul oamenilor din trecut şi al faptelor lor nu era singura pasiune a lui Brătianu. În egală măsură, îl interesau oamenii vremii lui. Era în stare să rămână ceasuri întregi în biroul său şi să-şi aranjeze fişele în care rezuma tot felul de informaţii despre oamenii politici ai vremii, uimindu-i pe cei din jur cu bogăţia şi minuţiozitatea cunoştinţelor sale despre semenii săi. Lui Stere îi mărturisea cu mândrie: “Eu am la dispoziţia mea nu numai experienţa mea personală, ci şi pe cea a tatălui meu”. Şi îi arăta dulapurile cu o arhivă bogată şi minuţios clasată. De cheile acestor dulapuri nu se despărţea niciodată. Cunoscând oamenii, s-a priceput să şi-i aleagă pe cei pe care voia să se sprijine. În jurul lui era toată generaţia tânără liberală, doritoare de nou şi avidă de afirmare. Pe el îl susţinea marea finanţă a liberalilor (de fapt şi a ţării), un instrument de acţiune şi presiune extrem de eficace. De această finanţă era legată „Oculta“, în cap cu Eugeniu Carada, omul din umbră, „eminenţa cenuşie“ a P.N.L. „Oculta“ era organizată în maniera vechilor Ventes şi de interesele ei, inclusiv politice, nu se putea să nu se ţină seama. Alături de Carada era M. Pherekyde, un om cu o mare experienţă politică şi cu mare trecere în rândurile liberalilor. Şi el, şi Carada fuseseră între apropiaţii lui I.C. Brătianu. Şi vor fi şi sprijinitorii fiului său. Împreună cu ei era şi Anton Carp, om al finanţelor, dar şi al politicii de culise.
De la început, de când intrase în politică în 1895, înţelesese că un om politic înseamnă ceva prin el însuşi, dar poate însemna cu adevărat ceva important prin colaboratorii săi. Ionel Brătianu exercita o puternică înrâurire printre tinerii liberali, printre cei cu vederi largi şi curajoase. M. Theodorian-Carada ne povesteşte că în fiecare sâmbătă seară se organiza în jurul Brătianului un fel de cenaclu de dezbateri politice la care venea tinerimea din stânga liberală. În romanul autobiografic „În preajma revoluţiei“ al lui C. Stere, chipul lui I.C. Brătianu (alias Aurel Crăsneanu) apare adesea, când „zâmbitor“, când „cu privirea ochilor săi dezmierdători“, când auzindu-se „catifeaua glasului său“, dar mai ales adjectivat cu termenul languros: „întins languros“, „zâmbind cu langoare“ ş.a.
Ionel Brătianu va ajunge şef în Partidul Liberal cu un program mai adaptat vremii de schimbare pe care o trăia Europa şi, împreună cu ea, România. Pentru aceasta a căutat susţinere în partidul pe care-l domina autoritar. După moartea regelui Carol, prin Barbu Ştirbei, cumnatul său, apropiat al reginei Maria şi al lui Ferdinand, avea să devină adevăratul conducător al României, fie că s-a găsit în opoziţie sau la putere. Marele atu al lui Ionel Brătianu în confruntarea cu ceilalţi oameni politici puternici ai României a fost susţinerea de care el s-a bucurat tot timpul din partea Coroanei. În fapt, el a subordonat Coroana, reprezentată de Ferdinand I. Regele n-a făcut niciun gest politic fără ca acesta să nu fi fost inspirat sau susţinut de Ionel Brătianu.
Propune tipul omului politic cinstit
El nu se preocupă de alegător, ci de cercurile de putere, de mediile influente. Nu este orator de întruniri publice şi nici orator parlamentar. El propune tipul omului politic cinstit. Ca şi tatăl său, el nu-şi creează sieşi avantaje materiale din politică, nu bagă mâna în buzunarele statului. Conacul familiei de la Florica și casa din Piaţa Amzei din Bucureşti sunt rodul unor bani câştigaţi de familia Brătianu, nu furaţi. Nu-i poate însă împiedica pe cei din jur să o facă. Cum nu reuşise nici tatăl său în anii lungii sale guvernări, de la 1876 până în 1888, când atâtea afaceri au înflorit pe spinarea contribuabilului, dar spre prosperarea Partidului Naţional Liberal, nici fiul său, Ionel, nu reuşeşte. Mai cu seamă în anii neutralităţii, 1914-1916, când numeroşi afacerişti veroşi transformă ţara într-un teren al neînfrânatei dorinţe de înavuţire necinstită. Spre paguba ţării, mai ales a armatei române, care avea să intre în primul război mondial nepregătită logistic.
Ionel Brătianu nu se mişca în afara ţării cu aceeaşi uşurinţă cu care o făcea pe scena vieţii politice interne. Nu avea legăturile unor D.A. Sturdza, Take Ionescu, P.P. Carp, N. Titulescu… În august 1909, profitând de o vizită în Italia, ca nou şef al guvernului român, şi voind să le arate alor săi că se bucura de trecere pe lângă cei mari ai Europei,îi cere o audienţă regelui Eduard al VII-lea al Angliei, aflat în acea vară, ca de obicei, la Marienbad. Dar nu o obţine decât cu mare greutate, după ce îi este refuzată de două ori prin însărcinatul cu afaceri al Marii Britanii de la Bucureşti şi prin ambasadorul britanic de la Viena. Şi numai după ce vine cu o scrisoare de la regele Carol I adresată regelui englez. Audienţa n-a fost prea cordială. Eduard l-a invitat la masă, dar l-a aşezat la stânga sa, la dreapta fiind ministrul Suediei la Roma. După prânz, regele s-a întreţinut cu Brătianu doar cinci minute (în franceză, Ionel Brătianu neştiind engleză). Desigur, explicaţia acestei primiri mai curând indiferente stătea în lipsa de interes a monarhului britanic pentru România. Dar faptul nu rămâne mai puţin sugestiv.
Alţi oameni politici români ar fi evitat astfel de “mecontentements” prin relaţiile pe care şi le creaseră. După război, va şti şi el să şi le creeze. Dar niciodată suficiente. De altfel, Brătian credea că “adevăratul european este acela care contribuie la dezvoltarea Europei prin dezvoltarea forţelor naţionale pe care le reprezintă”, şi nu acela “exclusiv preocupat de părerea străinătăţii”. Suna frumos, dar, mai ales la sfârşitul primului război mondial şi imediat după, pentru a-şi construi un sistem de securitate, România avea nevoie de “trecere” înaintea puterilor apusene. Şi orice om politic realist se preocupă deopotrivă de dezvoltarea forţelor naţionale şi de “părerea străinătăţii”. Pentru a evita o izolare ca aceea din 1940.
Ca om politic, știa să aștepte
Ca om politic, Ionel Brătianu avea şi o altă calitate. Ştia să aştepte. Nu voia să rişte, iar prudenţa era una din trăsăturile sale bine puse în evidenţă. În cariera lui politică a avut totdeauna grijă să nu facă gesturi şi să nu spună cuvinte care ar fi putut deveni arme împotriva sa. Dacă avea de făcut o comunicare la doi prieteni politici, oricât de “siguri” erau ei, nu le vorbea amândurora deodată , ci fiecăruia în parte. În felul acesta nici unul nu putea fi martorul celuilalt. “Şi chiar când stătea de vorbă cu cineva între patru ochi, scria C. Stere, cântărea fiecare cuvânt, pentru ca la nevoie să-i poată da interpretarea ce i-ar conveni.” Un astfel de om nu se arunca într-o aventură niciodată. Nu în politică, pentru că în viaţa privată tânărul I.I.C. Brătianu n-a ezitat s-o facă. În 1897 s-a îndrăgostit intempestiv de Maria Moruzzi (George Brătianu, istoricul, provine din această dragoste de o vară, fiind recunoscut ulterior de tatăl său). Aventurile lui galante au fost multe şi au dat naştere multor vorbe şi impresii de frivolitate. Nu s-a potolit decât odată cu a doua căsătorie, în 1906, cu Eliza Ştirbei (pe care mai întâi a divorţat-o de Al. Marghiloman).
În politică se temea de imprevizibil, de ceea ce se putea întâmpla la un moment dat. Nu întâmplător îl fascina destinul lui Cezar Borgia. Planurile sale grandioase de unitate a Italiei păruseră să aibă multe şanse de reuşită. Dar tatăl său, Papa Alexandru al VI-lea, murise pe când el nu era la Roma. Şi totul s-a spulberat. “Amintirea lui Cezar Borgia mă obsedează”, avea obiceiul să spună în anii neutralităţii României, 1914-1916. Gânduri de acest fel îl chinuiau mai cu seamă noaptea.
Pe Brătianu evenimentele l-au purtat, nu l-au târât. Ceea ce l-a făcut pe inteligentul P.P. Carp (de verbul său coroziv n-a scăpat niciodată) să-i declare: „Suferinţele d-tale sunt suferinţele unui om nehotărât, care este obligat să ia o hotărâre”.
I.I.C. Brătianu era orgolios, mândru. Căuta să fie mereu în prim-plan. Alţii trebuiau să rămână în al doilea sau să nu apară chiar deloc. Îl cita pe Bismarck cu aforismul “ca să cunoşti adevărata valoare a unui om, să scazi din facultăţile sale vanitatea şi să vezi ce rămâne”. În delegaţia păcii de la Paris, din 1919, de pildă, nu îl ia şi pe Take Ionescu, indiscutabil atunci omul politic român cel mai cunoscut în afara ţării. Pentru că se deose-
beau în păreri, a motivat el, şi e adevărat, dar şi pentru că nu voia ca el să fie pus în umbră.
Ionel Brătianu era, cum sunt, de altfel, toţi oamenii politici ai acelui timp istoric, un mare patriot. E vremea generaţiei idealului naţional, când orice om politic român, cum erau în toată Europa, nu putea lucra pentru o altă ţintă naţională decât aceea a împlinirii unităţii de neam. Inspirată ideea lui de a aduce la Florica, bârnă cu bârnă, bisericuţa din Albac, biserica lui Horea din Ţara Moţilor, unde urma a fi dărâmată. Dulgheri din Albac sunt şi ei aduşi la Florica, anume ca s-o reclădească aici. Era un simbol. Ca nimeni altul îi exprima această valoare Octavian Goga: „Bisericuţă din Albac/Tu eşti al vremurilor semn,/Tot bietul nostru plâns sărac,/E-nchis în trupul tău de lemn…/De aceea ostenit acum/De multe rele câte au fost,/Bătrână te-ai pornit la drum/Să-ţi deie fraţii adăpost…/Rămîi aici… fă-ţi un popas,/Fii sfetnic bun din veac în veac/Şi spune acasă ca-i rămas,/Bisericuţă din Albac”.
În vol. V al publicaţiei cehe „Colecţia de biografii a oamenilor care au făcut istorie”, din 1937, Gh. Brătianu îl prezenta pe tatăl său drept omul de stat care „a avut întotdeauna un sentiment foarte puternic al demnităţii naţionale şi o încredere absolută în drepturile şi destinul poporului român. Nu ar putea fi învinuit decât de o singură mare greşeală, aceea de a nu fi prevăzut din vreme sfârşitul său prematur”.
Dinastia Brătienilor
S-a spus de către mulţi (N. Iorga n-a încetat s-o repete adesea) că Brătienii au creat o dinastie în România. Paralelă cu aceea de Sigmaringen. Cu alte cuvinte, monarhilor Carol I, Ferdinand I, Carol al II-lea şi Mihai I le-ar corespunde I.C. Brătianu, I.I.C. Brătianu, Vintilă Brătianu, Dinu C. Brătianu. Se poate susţine cu succes o atare afirmaţie. Şi nu doar ca o figură de stil. I.I.C. Brătianu face parte cu adevărat dintre oamenii politici cei mai importanţi pe care i-a dat România secolului XX. El marchează profund mersul istoric românesc în acest veac. Este el un model pentru omul politic român de astăzi? Este. Dar prea mare ca să fie imitat. Îl preluăm doar ca pe un creator de o istorie pe care o învăţăm noi în şcoli şi în cărţi.
