Folosim cookie-uri pentru a personaliza conținutul și anunțurile, pentru a oferi funcții de rețele sociale și pentru a analiza traficul. De asemenea, le oferim partenerilor de rețele sociale, de publicitate și de analize informații cu privire la modul în care folosiți site-ul nostru. Aceștia le pot combina cu alte informații oferite de dvs. sau culese în urma folosirii serviciilor lor. În cazul în care alegeți să continuați să utilizați website-ul nostru, sunteți de acord cu utilizarea modulelor noastre cookie.

„Pentru mine istoria este o ocazie de a relaționa cu prezentul“

Născut în 1968 la Lyon, Éric Vuillard este un scriitor și cineast francez, recompensat cu numeroase premii literare. Pentru cea mai recentă carte a sa, „Ordinea de zi“, a primit Premiul Goncourt 2017.

Maria Capelos 0 comentarii

Actualizat: 09.11.2018 - 09:47

Cu ocazia turneului întreprins de Eric Vuillard în România pentru lansarea în limba română, la Editura Litera, a cărții „Ordinea de zi“, în traducerea Monei Apa, am vorbit cu el despre ce înseamnă a fi scriitor și despre rolul literaturii în societate.

 


RL: Acțiunea cărții „Ordinea de zi“ se petrece în 1933. Cum v-a venit ideea de a aborda acest subiect?

Eric Vuillard: Ca toată lumea citesc aceste subiecte, chiar dacă nu pentru o carte pe care să o scriu la momentul respectiv. Cunoștințele se sedimentează pe măsură ce citesc un anumit subiect și astfel reușesc să-mi formez o opinie despre un anumit eveniment sau un anumit fapt. Se întâmplă, în general, următorul lucru: dintr-o dată, după ce am avut o anumită lectură sau după ce am văzut un film, rețin un anumit detaliu, pe care nu-l observasem înainte, ca un fel de anomalie ce vine să dea peste cap toate cunoștințele mele pe tema respectivă de până atunci. În cazul acestei cărți, s-a întâmplat cam așa: pe când aveam vreo 20 de ani am citit memoriile lui Winston Churchill, necunoscând la acea vreme prea multe lucruri despre ce s-a întâmplat în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, dar atras de evenimentele importante despre epoca aceea. Peste 25 de ani le-am citit din nou, cu o foarte mare curiozitate, am recunoscut pasaje celebre despre care știam deja, dar și altele aparent mai puțin semnificative pentru istoria generală, însă foarte surprinzătoare, care au venit să bulverseze cunoștințele mele despre război.

Acum, după 25 de ani, pasajele pe care le-am citit au pus în perspectivă cunoștințele mele de atunci, legându-se evident de contextul social și istoric din momentul de față. De exemplu, am fost foarte surprins când am recunoscut pasajul din memoriile lui Churchill în care vorbește despre acel prânz ce a avut loc la reședința lui Chamberlain în onoarea lui Ribbentrop, numit ministru de Externe, până atunci având funcția de ambasador al Germaniei la Londra. Este vorba de momentul în care Ribbentrop vorbește și vorbește, iar Chamberlain nu poate să se ridice de la masă și să plece, deși a primit o înștiințare cum că Anschluss-ul fusese declanșat și a avut loc o invazie militară majoră în Europa.

Ceea ce a adus în plus acest pasaj față de ideea pe care o aveam eu înainte despre război a fost un fel de portret al unei subiectivități speciale. Dacă îl luăm de exemplu pe Chamberlain, care era foarte politicos, vedem că politețea lui era politețea elitei din care făcea parte, deci există această componentă, această subiectivitate specială de care vorbesc, excesul de politețe pe care, de fapt, politica Marii Britanii o avea în raport cu Germania nazistă.

 

În ce măsură subiectul cărții trimite către ceea ce se întâmplă acum în lume?

Există ecouri din aceste episoade în epoca noastră și cred că ele se leagă de două lucruri. Mai întâi, de faptul că ne putem gândi la această subiectivitate a elitelor ce există și în epoca noastră și care este alcătuită pe de o parte de politețea de care vorbeam și, pe de altă parte, de dispreț.

 


Și de o oarecare ipocrizie…

Și de ipocrizie, bineînțeles! Pe de altă parte, nu știu dacă se poate face o comparație exactă între perioada interbelică și cea actuală, probabil că această comparație e puțin fortață, de aceea intelectualii și elitele din ziua de azi o resping, însă contextul ar putea fi comparabil. Comparația nu e între faptele în sine, ci între procedurile și lucrurile mici care au dus pas cu pas la ceea ce se întâmplă și la compromiterea de fapt a elitelor.

 


Cum v-ați documentat pentru această carte? Ce rol a avut citirea rubricilor de anunțuri mortuare din acea perioadă?

În general nu există o anumită procedură când mă apuc de o carte, lucrurile se petrec diferit, în funcție de altele pe care le-am scris, dar e adevărat că raportul cu documentele pe care le consult urmează un fel de traiectorie a gândirii mele. Cred însă că gândirea modernă nu se mai bazează, precum în secolul 19, pe erudiție și pe cunoaștere, o cunoaștere care la momentul acela se voia completă, ci se bazează în momentul de față mai mult pe detalii, pe interpretarea lor și pe relațiile dintre detalii și interpretare. Sunt foarte atent în timp ce scriu la felul în care evoluează gândirea mea, pentru că, fie că vorbim despre gândirea savantă, fie că vorbim despre gândirea cea mai comună, ele au amândouă un parcurs și o formă și atunci, pe formă, se leagă și de context și de posibilitățile materiale. Dacă ne gândim la romanul secolului XIX, acolo sigur era vorba de un context socio-politic, dar era vorba și de condiții materiale. Dacă îl luăm ca exemplu pe Victor Hugo, atunci când a scris „Mizerabilii“, deși se afla în exil, a avut luni sau ani pentru revizuirea manuscrisului. Scria într-o locuință de 750 mp, cu fața la mare, deci este vorba de anumite condiții materiale pe care scriitorii contemporani, sau cel puțin eu însumi, nu le avem. Victor Hugo și-a permis, în condițiile materiale de care vorbeam, să inventeze o viață, aceea a protagoniștilor săi. Pe când Zola, care crea în condiții mult mai precare, a trebuit să se documenteze mai mult, făcând un fel de anchetă pentru romanele sale. Prin urmare, felul în care procedez e de o manieră ceva mai sinuoasă. Să spunem că încep întâmplător, adunând detalii care se leagă între ele la un moment dat fără să aibă neapărat legătură cu subiectul cărții, după care ajung la tema caracteristică. În momentul în care am scris această carte, în prima parte am citit multe cărți de istorie, despre finanțele celui de-al treilea Reich, despre economia din timpul războiului, despre istoria mecanică a fabricării tancurilor. Dar acesta e un lucru secundar, deoarece toată lumea poate să se documenteze în felul acesta. Cred că ceea ce-mi aparține mie și ceea ce ține de scriitura acestei cărți este traiectoria pe care a luat-o documentarea, ast-
fel încât ajungând la a doua parte, la rubrica anunțurilor mortuare de care m-ați întrebat, m-a surprins foarte mult, căutând informații, o rubrică de anunțuri despre sinuciderile din timpul Anschluss-ului din revista „Austriaca“ – condusă de un expatriat austriac care a emigrat în Franța și a fondat un centru de studii austriace – faptul că la sfârșitul acestei rubrici se spune „Nu se cunosc motivele pentru care acești oameni s-au sinucis“. Felul meu de lucru este de a folosi forma acestei cunoașteri și detalii pe care le-am acumulat după lectura unor lucruri care m-au tulburat. Și există un fel de efect de încercare. Sunt supus, să spunem, unei probe, pentru că ceea ce citesc mă tulbură și pornesc către un fel de căutare a indiciilor, ca într-un roman polițist, care până la urmă îmi scot la iveală anumite lucruri de care sunt interesat.

 


Este important pentru un scriitor să cunoască corect istoria?

Există un sentiment pe care-l ai că în istorie lucrurile sunt încetinite sau accelerate. Dacă ne gândim că asta se întâmplă cam de 20-30 de ani încoace, hai să spunem cam cu 10 ani înainte de căderea zidului Berlinului și până la criza economică din 2008, mai ales pentru țările din Estul Europei a existat acest sentiment că istoria a stat în loc, s-a oprit. Este un sentiment fals evident, dar este un sentiment comun, pe care l-au împărtășit aceste țări. Și apoi s-au produs anumite schimbări care au făcut ca oamenii să simtă că istoria repornește cumva. Acesta e și raportul pe care-l am eu cu istoria și pe care îl redau în cărțile mele. Ca să revin la cartea mea și să ilustrez ceea ce am spus, ea se deschide cu două capitole care reprezintă aceste raporturi endogame și cosanguine între cele două medii, economic și politic, din Germania nazistă, prin intemediul acestei reuniuni secrete care are loc pentru ca cele două medii să comploteze împotriva distrugerii Republicii de la Weimer. Și toți vedem în ziua de azi că lumea economică devine din ce în ce mai puternică, mult mai puternică decât în perioada interbelică și raporturile sale cu politica sunt și mai puternice, și mai rele și mai endogame, politica din ziua de azi fiind dominată de economic.

Problema în momentul de față e că literatura are drept vocație această apropiere, în funcție de context și de felul în care poate face acest lucru, de realitate. Însă în fața realității suntem surprinși acum de două lucruri. În primul rând că nu există acest acces la elitele economice care, să spunem, exista altădată, în secolul XIX, când lumea literară, scriitorii, puteau frecventa lumea economică, bancherii sau marii industriași, pentru că și intelectualitatea și elitele erau mult mai mici. Azi, pentru scriitorul contemporan e foarte îndepărtată această lume și posibilitatea de a o descrie în fața unor cunoștințe reale, intime și consolidate nu există, este un fel de cale fără ieșire. Și al doilea lucru prin care se poate face această descriere a realității e prin ficțiune, prin imaginarea unor lucruri care s-au întâmplat în istorie în baza unor cunoștințe pe care le avem despre ele. Dar cred că într-un moment tulbure al istoriei, într-un moment foarte important, eu, ca cititor nu sunt satisfăcut de o asemenea abordare. Nu vreau să citesc o ficțiune despre un eveniment istoric oricât de inteligentă ar fi ea, mă interesează ceva mult mai consistent. Astfel că pentru mine istoria devine o ocazie de a relaționa cu prezentul. Pentru că dacă ne gândim, să spunem la al Doilea Război Mondial, istoria a lăsat urme foarte vizibile, a fost un eveniment teribil, în care au avut loc crime fără număr și există o documentare a acestor fapte, acte care s-au păstrat, transcrierile proceselor etc. Un eveniment precum cel din 20 februarie 1933 a rămas bine documentat, existând mărturiile celor care au participat. Gustav Krupp însuși vorbește în Memoriile sale despre discursul lui Hitler, deci există un acces la această cunoaștere cosangvină despre care vorbeam mai devreme, despre relația dintre lumea economică și cea politică de la momentul respectiv.

Bineînțeles că vor exista critici care vor spune că naziștii nu au fost niște oameni politici ca oricare alții! Este adevărat, fără îndoială, însă în orice carte din lume v-ați uita și ați citi despre Krupp sau despre toți ceilalți mari industriași care au participat la această întrunire, ori dacă ne gândim la alți șefi de întreprinderi, fie că sunt români, francezi sau americani care nu au participat la acea întrunire, ceea ce putem spune este că în toate pozele îi vedem alături de cei mai mari dictatori din lume.

 

Poate literatura să schimbe percepția cititorilor asupra lucrurilor, a lumii?

Dacă literatura poate să ne influențeze în sensul în care să trăim mai bine, da, e la fel cum o pot face și alte lucruri. Cred că cel mai bine ar fi să definim literatura ca un fel de putere în declin și asta nu neapărat pentru că scăderea puterii ei este un semn al creșterii puterii noilor tehnologii, ci mai ales pentru că se leagă de locul scriitorului în această tradiție a emancipării. Scriitorul e un emancipator și atunci cred că influența literaturii se leagă de influența democrației, care merg mână în mână. Dacă ne gândim, să spunem, la ultimul secol și jumătate, literatura a acompaniat, însoțit dezvoltarea democratică. Și voi da un exemplu care îmi place foarte mult, pentru că iubesc pictura. Un pictor, sărac la început, pictează tablouri pe care le vinde unor oameni bogați și, pe măsură ce le vinde, devine și el din ce în ce mai celebru și bogat, dar și oamenii care-i cumpără tablourile devin mai bogați, deci este un fel de relaționare cu elita economică, pe când un scriitor dispune de alte mijloace. Tipărirea cărților face ca ele să fie accesibile unui număr mare de persoane – e adevărat că nu toată lumea are acces la cărți, dar există un fel de democrație care face ca o carte să însoțească această idee de democrație și de universalitate, producerea unei cărți fiind în sine un lucru universal.

 


„Literatura permite orice“, spuneți undeva în carte. Ce permite literatura?

Când am scris această frază m-am referit la mai multe moduri prin care te poți raporta la ea. Atunci când scrii e un act de singularitate, pentru că ești singur, sau cel puțin ești izolat ca scriitor, ești în afara controlului, dar și în afara constrângerilor, spre deosebire de cinema, unde întotdeauna trebuie să ai un mic control, unde niciodată nu ești singur, unde întotdeauna trebuie să ții cont de punctul de vedere al altora. Atunci când scrii poți să scrii ce vrei, bineînțeles răspunzând unor constrângeri interioare. Însă există această libertate primordială în scris, ține de o formă de entuziasm sau de o formă de excitație, pentru că poți să-ți permiți libertăți de limbaj, să creezi acte poetice, să inventezi limbaje dacă vrei și cred că dorința primă a scriitorului este aceea de a împinge societatea către mărturisirea unor lucruri pe care, să spunem, societatea nu vrea să le recunoască.

Dorința scriitorului e să aducă societatea în situația în care ea să poată mărturisi ceva ce nu ar fi vrut să recunoască înainte. De exemplu, de ce a fost considerat indecent romanul „Madame Bovary“ al lui Flaubert? Pentru că el înfățișa adulterul și determina societatea să stea față în față cu el și să-l recunoască! De aceea a fost și chemat în instanță Flaubert, fiind acuzat de obscenitate și indecență în romanul său.

 

Are literatura o anumită responsabilitate?

Cred că literatura înseamnă un fel de abandon în fața cuvintelor, înseamnă a imagina ceva ce am gândit înainte și am numit adevăr, și cred că asta contează în literatură. Și felul în care găsești o formă pentru gândirea ta e la fel de important. Pentru că scrii ceea ce gândești și apoi ai acest raport cu cunoașterea și cu gândurile tale care, da, îți dă o formă de responsabilitate. Dar ceea ce face un scriitor este diferit de ceea ce poate să facă un om politic, care negociază, are o funcție, ia decizii, face compromisuri. Literatura nu înseamnă așa ceva, ea are o libertate în afara acestui lucru, dar probabil că asta-i conferă și o manieră inadecvată, în sensul că ceea ce spun eu acum, în cărțile mele, poate fi interpretat diferit de către fiecare cititor. Oamenii pot interpreta greșit ceea ce spun eu. Vă dau un exemplu comic. Cartea mea a apărut între cele două tururi ale alegerilor prezidențiale din Franța și jurnaliștii s-au repezit să spună că este o carte ce analizează amenințările la adresa democrației pentru că prezintă figuri de extremă dreapta, având în vedere că în primul tur fusese o candidată la alegeri din partea extremei drepte. După turul doi, când a fost ales președintele actual, jurnaliștii si-au schimbat părerea și au spus că în carte vorbesc despre amenințările raportate la legătura dintre lumea economică și lumea politică deoarece președintele ales a fost un bancher ce a lucrat într-o bancă importantă. Deci, în numai 15 zile, jurnaliștii și-au schimbat percepția asupra semnificației cărții. Iar eu, de fapt, îmi asum ambele lor interpretări.   

 


Σ  Traducere din limba
franceză de Nadine Vlădescu

 


„Ordinea de zi“

 


20 februarie 1933, o zi de luni. În sediul palatului ce-l găzduia pe președintele Adunării Naționale, „douăzeci și patru de pălării de fetru sunt scoase, descoperind douăzeci de capete pleșuve sau încoronate de păr alb“.  Alfred Vogler, Gustav Krupp,  Carl von Siemens, Wilhelm von Opel și alții, cei mai mari industriași ai Germaniei acelui timp, sunt invitați de înalți oficiali naziști pentru a-i convinge să acorde sprijin financiar Partidului Național-Socialist.  Și îl vor acorda, girând un război cu milioane de victime!

Urmează o altă zi din istorie, 12 martie 1938, decisă nu de voința unui popor, ci de alte mici lașități ale conducătorilor lui. În acea zi, menită să intre în istorie, jurnalele de știri înfățișează o armată motorizată în mișcare, o forță teribilă, inexorabilă, în realitate, un surogat de blitzkrieg, căci panzerele se defectează unul după altul pe drum.

Amuzant, cu detalii aparent insignifiante, autorul descrie o succesiune de mici lașități cu urmări dezastruoase în istorie, atunci ca și acum. Pentru că, spune el, referindu-se la cei care dețin puterea economică, la marii industriași finanțatori ai naziștilor, „cu toții vor supraviețui regimului și vor finanța pe viitor multe alte partide, în funcție de performanțele acestora.“

Cele mai mari catastrofe se apropie adeseori cu pași mici, spune autorul, și o demonstrează cu mare măiestrie în „Ordinea de zi“.

Comentarii

loading...