Folosim cookie-uri pentru a personaliza conținutul și anunțurile, pentru a oferi funcții de rețele sociale și pentru a analiza traficul. De asemenea, le oferim partenerilor de rețele sociale, de publicitate și de analize informații cu privire la modul în care folosiți site-ul nostru. Aceștia le pot combina cu alte informații oferite de dvs. sau culese în urma folosirii serviciilor lor. În cazul în care alegeți să continuați să utilizați website-ul nostru, sunteți de acord cu utilizarea modulelor noastre cookie.

Toca: Plecarea ultimului boem

Alexandru Tocilescu şi-a creat lumea în 65 de ani. Fără să-şi dorească să facă concurenţă Creatorului care a făcut toate cele ce sunt în şapte zile, a avut totuşi ceva din joaca şi umorul făuritorilor de lumi ...

Share

Gabriela Lupu 0 comentarii

30.11.2011 - 18:00

Alexandru Tocilescu şi-a creat lumea în 65 de ani. Fără să-şi dorească să facă concurenţă Creatorului care a făcut toate cele ce sunt în şapte zile, a avut totuşi ceva din joaca şi umorul făuritorilor de lumi - şi atunci, s-a făcut regizor.

Universul spectacolelor lui a fost mereu marcat de o supradoză de ironie, nebunie şi amar specifice spiritelor care se întreabă zilnic care este rostul lor în viaţă. Deşi afişa un aer nepăsător, de om ce nu poate fi atins de rele, marea lui problemă era, de fapt, că îi păsa prea mult şi că era din plin încercat de toate relele. 

Cum a ajuns la teatru? Simplu. A aflat că e „mişto", după cum ne-a spus cel care se simte şi acum „naşul" lui Tocilescu în meserie, actorul Cornel Nicoară, care a lucrat o viaţă întreagă la Teatrul Tineretului din Piatra Neamţ, unde şi-a făcut ucenicia şi regizorul. „L-am cunoscut pe Toca în 1963, pe când eram student în anul III la actorie. Aveam nişte amici comuni care jucau volei şi ne-am întâlnit prima dată undeva pe la Piaţa Buzeşti. M-a întrebat: «Cum e la Teatru?» «Mişto. Vino şi vezi». Şi a venit. Şi a văzut. Şi i-a fost fatal. Toată viaţa m-am simţit «vinovat» de faptul că eu l-am înnebunit de teatru. Mai târziu, am lucrat împreună la Piatra, am fost Falstaff-ul lui, în celebrul «Nevestele vesele din Windsor» din 1978. Puţină lume ştie că Toca a intrat în lumea mare a teatrului la Piatra Neamţ, unde era un loc nebun în care se putea face orice. Iar el avea gura mare şi nu se lăsa intimidat. Îmi amintesc că a venit după un spectacol cu «Nevestele...» un tip cu ochi albaştri la el să-i ceară un autograf. Iar Toca i-a scris pe caietul-program: «Jos gradele!» şi a semnat citeţ: «Alexandru Tocilescu». Iar altădată, pe când eram în turneu la Iaşi, a urcat în balconul teatrului, de unde vorbea Ceauşescu atunci când venea în vizite de lucru, şi a început să urle cât îl ţineau bojocii: «Şer peizan, je vu prand pământ!». Imediat s-au adunat toţi miliţienii din oraş, cărora el le-a spus, senin: «Nu, nu, că e de bine. Ce spun eu e de bine...». Iar ca regizor era mereu nemulţumit, veşnic scormonitor şi de o sinceritate dureroasă. Câteodată, când vedea câte un actor netalentat, îi spunea de la obraz: «Băiete, du-te înapoi la facultate, dă-le diploma înapoi şi cere-le scuze că şi-au pierdut timpul cu tine». Era strivitor şi nemilos cu actorii proşti."

În schimb, actorilor buni le ierta orice, după cum ne-a povestit Gelu Niţu, care a colaborat cu el la „Casa Zoikăi" şi la „Nevestele vesele din Windsor", varianta „revizitată", de la Teatrul Metropolis: „Toca a fost un amestec fericit de copilărie, profunzime şi inteligenţă de cea mai înaltă clasă. Îl cunosc din studenţie. Toţi suntem apăsaţi de dispariţia lui, prin care simţim că ni se amputează ultimii 20-30 de ani de viaţă. Apropo de umorul şi de generozitatea lui, îmi amintesc o întâmplare oarecum recentă. Ne freca de ne rupea la «Casa Zoikăi», pus în scenă la Comedie. Noi nu înţelegeam ce vrea el de la noi, deşi ne cunoşteam de atâţia ani. Orice făceam, el era mereu nemulţumit şi la un moment dat eu, care sunt un om paşnic de felul meu, am început să urlu. Toca a rămas cu gura căscată că fac aşa o scenă. «Cum? Ţipi la mine?», mi-a zis. «Da. Ţip la tine!» Am plecat val-vârtej din scenă, am ameninţat că nu mă mai întorc în spectacol, dar când Dumnezeu mi-a dat mintea cea de pe urmă şi am revenit, mi-a spus: «Mi-a plăcut criza ta de nervi. Foarte bună. Să mai faci. S-o păstrezi în spectacol. De asta aveam nevoie». Iar mai târziu, m-a felicitat pentru rol. De altfel, am primit şi o nominalizare la UNITER pentru el".

Hamlet

 

În „Epoca de aur" teatrul devenise un fel de templu în care românii îşi găseau sălaş, un spaţiu în care - deşi era împânzit de securişti - se spunea totuşi, chiar şi voalat, adevărul. Alexandru Tocilescu a fost unul dintre regizorii care au făcut rezistenţă prin artă. „Hamletul" său rămâne memorabil pentru modul în care un spectacol s-a transformat aproape într-un manifest anticomunist. Finalul rescris de Tocilescu, în care Fortinbras (jucat de studentul, pe-atunci, Claudiu Stănescu) apărea, înalt, impunător, îmbrăcat într-o mantie roşie, ca într-un imens steag bolşevic, şi-l ucidea pe Horaţio (minunat jucat de Marcel Iureş), pe „moştenitorul" lui Hamlet, menit să ducă povestea mai departe, era o condamnare a comunismului ca fiind un regim criminal, în plină eră ceauşistă. Nu degeaba acest „statement" a dat fiori de groază cenzurii şi i-a făcut pe spectatori să creadă că, dacă astfel de lucruri sunt posibile pe scenă, comunismul nu mai are zile multe.

Despre „Hamlet" şi incredibila lui poveste am vorbit şi noi cu Ion Caramitru, „dulcele prinţ" al Danemarcei în viziunea lui Tocilescu. „M-am întâlnit prima dată cu Hamlet în anul I de facultate. Am aprofundat «cunoştinţa» în anul II, pentru ca în anul III să îl joc la Casandra într-un spectacol în regia lui Ion Cojar. Soarta a făcut ca, peste 20 de ani, la Teatrul Bulandra să apară un regizor englez, Richard Eyre, care a devenit apoi directorul Teatrului Naţional din Londra. Eyre a fost invitat să pună o piesă, iar el a ales «Hamlet». A hotărât şi distribuţia, cu mine în rolul principal şi cu Gina Patrichi - regina. În cele din urmă, nu a mai putut veni pentru că i s-a oferit să regizeze un film. Alexandru Tocilescu, care avea atunci la activ două spectacole de excepţie, «Cabala bigoţilor» şi «Tartuffe», a acceptat să continue lucrul început de Richard Eyre.

Pentru că aveam nevoie de un text viu, ne-am apucat cu toţii, regizor, actori, secretari literari, să lucrăm la traducere. Am luat versiunea originală, traducerile româneşti, franceze, italiene şi, supervizaţi de Nina Cassian, după nouă luni de muncă am ajuns la o versiune care utiliza un limbaj modern, violent pe alocuri, ce a constituit obiectul unei cenzuri sălbatice. Când am aflat că vroiau să interzică spectacolul, m-am sfătuit cu Toca şi ne-am decis să jucăm tare. Le-am zis celor de la partid că am trimis o scrisoare surorii mele în Elveţia, scrisoare ce urma să ajungă la Europa Liberă, ca să afle lumea că, iată, cenzorii României îi interzic pe autorii clasici. Unde s-a mai văzut să îl interzici pe Shakespeare?  Dar din lupta asta nebună am ieşit victorioşi. Spectacolul s-a jucat aşa cum l-am conceput noi: cinci ore, fără nici măcar o replică tăiată din text. Şi toate montările ulterioare au folosit traducerea noastră."

Deşi un text clasic, nu era deloc uşor să pui  „Hamlet", pentru că, după cum a mai spus Ion Caramitru, „în regimurile totalitare, Hamlet a fost mereu văzut ca un personaj subversiv. De altfel, motivul pentru care Shakespeare însuşi a plasat acţiunea în Danemarca a fost că şi pentru Anglia elisabetană ceea ce voia Hamlet să zică era cam mult. «A fi sau a nu fi», a trece sau nu la luptă. În comunism, o astfel de replică putea fi văzută ca un viol antistatal. În '89, Hamletul din noi a trecut la acţiune. Aşa că Hamlet a ales «a fi», dar această alegere l-a condus la «a nu fi»".

Premiera a avut loc în noiembrie 1985. „Îmi amintesc ca azi", a mai povestit actorul. „România era în plină dictatură, programul TV era de două ore, pe străzi, noaptea, nu vedeai nici un felinar aprins, afară erau -15 grade, iar spectatorii veneau la teatru îmbrăcaţi ca pentru o călătorie în Siberia. A fost un triumf total. Şi noi, creatorii, şi spectatorii am simţit că revoluţia poate începe de la Grădina Icoanei. După '90 au început turneele, cu cronici excepţionale peste tot în lume. Spectacolul şi-a încheiat cariera la Teatrul Odeon din Paris, în februarie '92, când, pentru că împlineam 50 de ani, am hotărât să nu mai joc Hamlet. L-am jucat de peste 200 de ori, vreme de şapte ani. Am fi putut aplica la Guinness Book."

Ultimul boem


Despre Alexandru Tocilescu, actorul Constantin Cojocaru, zis Ţâcă încă de pe vremea studenţiei, spune că a fost „ultimul mare boem": „Toca a fost printre creatorii de teatru care, născuţi fiind din boemă, nu au trădat niciodată boema. A avut mereu un spirit de frondă specific tinereţii, un curaj nebun de a spune lucrurilor pe nume şi o nepăsare totală faţă de convenienţe. Glumea uneori spunând că i-a plăcut şcoala, de-aia a şi repetat câţiva ani de facultate, ca să aprofundeze". Ţâcă Cojocaru a lucrat cu Tocilescu la Teatrul Giuleşti (actualul Odeon), care era pe vremuri un teatru pentru clasa muncitoare. Multe piese din repertoriu erau despre şantierişti, sculeri-matriţeri şi despre toată floarea proletariatului şi a aparatului de partid. Ţâcă a jucat la Giuleşti sub direcţia de scenă a lui Tocilescu un spectacol intitulat „Haina cu două feţe". „Din toată birocraţia aia penibilă a cadrelor de partid Toca a făcut o băşcălie dementă. Ca decor, printre altele, erau două trepte. Şi el ne spunea: «Trebuie să vă fugăriţi unii pe alţii, să vă şuntaţi, să vă rupeţi, să vă omorâţi ca să urcaţi mii de trepte». «Bine, Toca, dar pe scenă sunt doar două trepte. Cum să facem noi să urcăm mii?», îl întrebam. «Nu ştiu cum faci, dragă, eşti actor. Eu atâta îţi spun: Vreau să-mi urci mii de trepte». Şi văzând doamna Deleanu, directoarea de la Teatrul Giuleşti, care nu voia cu nici un chip să aibă probleme cu cenzura, nu degeaba a stat 37 de ani în funcţie, l-a chemat în birou. Noi toţi îngheţam când ne chema la vorbitor. Toca s-a dus calm, cu aerul lui de je m'en fiche, iar ea l-a luat repede la rost: «Băiete, am aflat cam ce faci tu pe acolo, pe scenă. E clar că ne îndreptăm spre un spectacol care va cădea la cenzură. Ştiu ce ai făcut până acum, dar lămureşte-mă, o dregi până la urmă? Cum va fi sfârşitul?». «Sfârşitul? Sfârşitul va fi apocaliptic!», a lăsat-o el fără glas pe madam Deleanu."

„Nevestele vesele..." reîncărcate

Ultimul spectacol al lui Alexandru Tocilescu este o nouă montare a „Nevestelor vesele din Windsor", care a făcut carieră în anii '70. Noua montare a fost la Teatrul Metropolis şi despre ea ne-a vorbit la premieră marele regizor:

„Spectacolul meu cel nou e, de fapt, unul vechi. L-am mai făcut în 1978, la Piatra Neamţ, şi este prima dată când îmi calc cuvântul de a nu mai face niciodată un spectacol pe care l-am mai pus în scenă. Mi-am călcat cuvântul pentru simplul motiv că muzica lui Alifantis, care era şi este atât de bună şi de proaspătă, nu a apărut niciodată pe un disc, nu a fost cunoscută de marele public şi de câte ori ascultam înregistrarea regretam acest lucru. Aşa că dorinţa mea de a reînvia «Nevestele...» este strict legată de muzica lui Alifantis.

În plus, de data aceasta avem muzică live. Ne-ar fi plăcut şi atunci să facem asta, dar condiţiile tehnice din anii '70, de la Piatra Neamţ, nu ne permiteau. Dar am păcălit totuşi spectatorii şi «farsa» a ţinut. Actorii cântau, dar o făceau în acelaşi timp cu o bandă înregistrată. Aveam doar microfoane active care bârâiau, iar din tavan atârnau şase microfoane de lemn pictate, ca oamenii să creadă că spectacolul e live. «Farsa» noastră a funcţionat până la capăt. Ba chiar, atunci când am adus spectacolul în turneu la Bucureşti, un critic a scris că uneori actorii sunt obosiţi după dans şi că asta se simte în cântec, or, ceea ce se auzea, de fapt, era o bandă. I-am păcălit. Acum nu mai păcălim pe nimeni. Totul e real. (...) Nu am alte pretenţii de la acest spectacol decât să fie o sursă de bună dispoziţie. Să faci publicul să se simtă bine nu e de colo. Mari probleme nu sunt nici în piesa lui Shakespeare. E o comedioară care a fost scrisă în doar câteva zile la comanda reginei, care voia să se distreze. Nu văd de ce ar trebui să mai problematizez în plus. Într-o societate sinistrizată, dacă pot să spun aşa, de televiziunile de panică şi de emisiunile de kitsch, de prost gust şi de mahala, într-o lume înnegrită de necazuri, unele dintre ele false, induse, acest spectacol este o sursă de veselie fără pretenţii de îndreptare a societăţii sau de acuze aduse cuiva."

La ultima întâlnire cu presa, Alexandru Tocilescu se bucura că montarea sa „Sfârşit de partidă" se mutase de la Metropolis la Bulandra, unde pentru Tocilescu a fost mereu „acasă". „Multă vreme am refuzat să montez în alte teatre pentru că eu mă simt doar regizorul Teatrului Bulandra. Mă gândeam că dacă mă duc în altă parte nu o să mai am publicul meu, pentru că, ştiţi, publicul de la Bulandra e cu totul special. Publicul ăsta intelectual, fiţos şi franţuzit de care eu mă simt legat pe viaţă nu se duce niciodată la Nottara sau la Tănase. Niciodată. Chiar şi acum, când lucrez la Bulandra «Prietenii», un text japonez de Kobo Abe, simt că m-am întors acasă. E bine. Mi-e bine. Mi-e cel mai bine aici. Şi acum gata, lăsaţi-mă, că am de lucru. Mă duc la repetiţie", ne-a concediat atunci scurt.

Joi, la ora 12.00, la sala de la Grădina Icoanei, de unde a început „revoluţia" Hamlet, Alexandru Tocilescu va merge pentru ultima dată acasă. Şi, aşa cum se încheie filmele-şoc şi filmele şic pe care ni le-a prezentat ani de zile el, care şi-ar fi dorit mult să facă şi cinema, spunem acum: sfârşit.

Citește totul despre:

Comentarii

loading...