Folosim cookie-uri pentru a personaliza conținutul și anunțurile, pentru a oferi funcții de rețele sociale și pentru a analiza traficul. De asemenea, le oferim partenerilor de rețele sociale, de publicitate și de analize informații cu privire la modul în care folosiți site-ul nostru. Aceștia le pot combina cu alte informații oferite de dvs. sau culese în urma folosirii serviciilor lor. În cazul în care alegeți să continuați să utilizați website-ul nostru, sunteți de acord cu utilizarea modulelor noastre cookie.

Secretul frumuseţii lui Jacqueline Bisset

Faimoasa actriţă Jacqueline  Bisset s-a aflat zilele acestea la Bucureşti, la invitaţia lui Ion Caramitru de a participa la cea de-a 20-a Gală a Premiilor UNITER. Jacqueline Bisset a acordat un interviu ...

Share

Gabriela Lupu 0 comentarii

23.04.2012 - 19:55

Faimoasa actriţă Jacqueline  Bisset s-a aflat zilele acestea la Bucureşti, la invitaţia lui Ion Caramitru de a participa la cea de-a 20-a Gală a Premiilor UNITER.

Jacqueline Bisset a acordat un interviu României libere în care a povestit despre cum şi-a făcut un nume în fabrica de vise de la Hollywood şi cum poate fi la 68 de ani încă o mare frumuseţe.

De la prima dvs. venire în ţara noastră de anul trecut, la TIFF, când aţi primit un premiu, aţi tot poposit pe meleagurile noastre.

Da. E adevărat. M-am ataşat de România. Mi-am făcut buni prieteni care mi-au arătat ţara. E fascinantă. Iar Bucureştiul e minunat când e vremea bună. De dimineaţă m-am plimbat prin Cişmigiu. Îmi place, când sunt într-un oraş, să intru în parcuri şi să mă uit la oameni. Vezi mame cu copii, bătrâni plimbându-se agale, îndrăgostiţi sărutându-se pe bănci. Felii de viaţă care-ţi dau o bună imagine a locului. Iar în Cişmigiu e mereu o energie pozitivă. Îmi face bine acest loc.

S-ar putea crede că o divă a cinematografului duce o viaţă la fel de strălucitoare ca şi filmele în care joacă. Aşa a fost în ceea ce vă priveşte?

Nu. Nici gând. Am avut o viaţă foarte dură. Mama mea s-a îmbolnăvit încă de pe când eram foarte tânără, iar eu a trebuit să o îngrijesc până la sfârşit. Toată viaţa mea a fost practic pusă în slujba acestui lucru. E foarte dur să duci o astfel de „călătorie" pentru o perioadă atât de lungă. Nu spun că nu sunt şi oameni fericiţi pe lumea asta, dar nu a fost cazul meu. De fapt, cu toţii avem de făcut anumite călătorii în viaţă, a mea a fost însă mai teribilă ca a altora. Cu toţii ne bazăm pe părinţi, depindem de ei şi contăm pe ei, mai ales când suntem tineri, şi exact când aveam mai multă nevoie de mama mea ea s-a îmbolnăvit, iar eu a trebuit să-i iau locul cumva. E foarte greu să-ţi vezi părinţii ajungând pe partea descendentă a vieţii, dar când asta se întâmplă prea repede, tu, tânăr fiind, nu ştii cum să faci faţă acestui lucru. Iar unele ţări au o tradiţie de a se îngriji de bătrânii lor, dar Anglia nu e una dintre ele. În Anglia nu prea le pasă de cei vârstnici. Aşa că nici sistemul nu m-a ajutat. A trebuit să fac faţă singură situaţiei.

V-aţi născut în Anglia dintr-o mamă franţuzoaică, dar aţi locuit multă vreme în America. Ce vă simţiţi mai mult: europeană sau americancă?

Europeană, fără îndoială. Am încă paşaport britanic şi chiar şi după atâţia ani trebuie să muncesc mult când într-un film trebuie să joc cu accent american. Toată lumea se miră, cum Doamne, iartă-mă după atâta vreme eu vorbesc tot ca o doamnă englezoaică. Păi, pentru că asta sunt. Oricum şi treaba asta cu locuitul într-o ţară străină este un lucru care te confuzează. Pentru că  încerci să-ţi clădeşti viaţa pe nişte fundaţii şi atunci când te muţi într-o ţară străină o cam iei de la început cu construcţia asta care e oricum foarte dificilă. Eu am fost mereu confuză în privinţa asta pentru că nu prea ştiam cărui loc îi aparţin de fapt. Mama mea a contribuit mult la starea asta de confuzie pentru că era singura mamă franţuzoaică. Şi, ca să pară mai exotică, atunci când venea să mă ia de la şcoală sau de la orele de balet îmi vorbea franţuzeşte. Dar eu nu ştiam franţuzeşte. Copiii făceau mişto de mine. „Mama lui Jacqueline îi vorbeşte franţuzeşte. Oribil". Pentru că francezii nu sunt prea iubiţi în Anglia. Mă simţeam foarte prost. Dar era totuşi un sentiment ciudat, amestecat, pentru că m-am simţit toată viaţa atrasă de Franţa.

Dar aţi învăţat totuşi franceza.

Da, dar mult mai târziu şi mi-a intrat foarte greu în cap. Poate că în mine funcţiona un soi de rezistenţă, nu ştiu. Acum sunt foarte bucuroasă că ştiu franceza şi le spun tuturor actriţelor care susţin că se plictisesc pe lumea asta: „Învaţă franceza! O să-ţi deschidă uşi despre care nici nu bănuiai că există." Sigur, e valabil cu orice limbă.

Vă simţeaţi deci un pic străină chiar şi în Anglia natală.

Da. Şi am purtat sentimentul ăsta de înstrăinare peste tot cu  mine. Chiar şi acasă eram acasă şi nu tocmai acasă. Pentru că şi cele mai banale lucruri în casa noastră erau altfel decât la ceilalţi copii. Uite, de pildă, toţi oamenii din Anglia folosesc „salad cream" la salată; nu, la noi mama folosea vinaigrette. Eram singurul copil din clasa mea care-şi mânca salata cu vinaigrette. Dar când am crescut mare şi am putut să decid singură, mi-am cumpărat triumfătoare de pe raftul supermarketului salad cream. Mi-am proclamat astfel independenţa faţă de mama mea. Voiam să aparţin unui loc, iar mama nu mă lăsa. Ea voia probabil să fiu mai mult franţuzoiacă decât englezoaică.

Cum v-aţi simţit în America?

America a fost bună cu mine, trebuie să recunosc asta, dar nu am aparţinut niciodată acelui loc.

Aţi jucat în filme mari create de uriaşi regizori. Cu cine aţi lucrat cel mai bine?

Au fost mai mulţi. Sigur că îmi plăcea Francois Truffaut încă dinainte să lucrez cu el. Pe John Huston îl plăceam foarte mult, dar eram terorizată de el. Îmi era o frică teribilă de el. Nu ştiam unde să mă mai ascund. Culmea e că cel mai bine am lucrat cred cu regizoare femei. Au fost doar patru sau cinci în toată cariera mea, căci filmul e o lume a bărbaţilor, dar mi-au dat nişte roluri complexe. În rest, eram folosită ca o păpuşică decorativă şi mutată în platou de colo-colo. Însă nimănui pe lumea asta nu-i place să fie doar o piesă de mobilier sau o jucărie. Voiam să joc roluri importante şi chiar şi atunci când eram foarte tânără realizam că eu nu fac mare lucru acolo, că e o şansă să fiu alături de nişte bărbaţi foarte buni actori şi foarte şarmanţi, dar că pe mine profesional asta nu mă îmbogăţeşte prea tare. Şi cum eram crescută ca o fetiţă cuminte şi docilă, educată că cei mai mari ştiu mereu mai bine ca mine totul, tăceam. Dar adevărul e că nu ştiau mai bine.

Şi când aţi realizat asta?

O, cu mult mai târziu. Mi-a luat ceva timp să înţeleg.

Dintre toate rolurile dvs. pe care l-aţi considerat cel mai bun?

Este unul dintr-un film numit „Death in Love" în care joc o evreică supravieţuitoare a unui lagăr de concentrare. Ce mi s-a părut interesant este că e un rol foarte atipic. Ea acolo, în lagăr, se îndrăgostise de un nazist şi a purtat toată viaţa dragostea asta cu ea. S-a căsătorit, a făcut copii, dar parcă nu trăia în propria viaţă. Soţul era doar o umbră, nu apărea mai deloc, pentru că ea nu-l vedea de fapt. Nazistul o caută, o găseşte, iar ea îşi părăseşte familia pentru a fi cu el. Foarte neobişnuit. Criticii au scris că ea ajunsese să fie cu el pentru a supravieţui în lagăr, dar eu, când mi-am construit rolul am considerat că ea chiar îl iubea. Înainte să plece din lagăr el i-a spus: „Cum poţi crede că după ce ai trăit adevărata dragoste te vei putea mulţumi cu mai puţin?"

Ea nu a priceput la început ce înseamnă asta, dar a înţeles apoi. Pentru că el era viaţa ei. A fost un personaj complicat pe care mi-a plăcut mult să-l joc. Apoi a mai fost unul într-un film de pe la începuturile mişcării feministe. Jucam o femeie care are un job important şi un soţ care stă acasă. Rolurile erau inversate. Şi soţul meu era interpretat de Maximiliam Schell. Eu i-l propusesem regizoarei pentru rol. Iar el, care jucase numai figuri autoritare, de bărbaţi puternici, nu înţelegea ce voia regizoarea de la el, el nefiind deloc un tip care să stea sub papuc. Au ieşit scântei la filmări între el şi regizoare, căci ea era, nu-i aşa, femeie. Cum să se supună el, şi ca actor, şi ca personaj, unor femei?  Dar a ieşit foarte bine până în final. 

Cum aţi putut rezista atâţia ani într-o industrie atât de pedofilă precum cinematograful?

Cum ai zis? Pedofilă? Oooo, foarte tare. S-ar putea să-ţi fur expresia. Mă laşi? Am auzit despre cinema spunându-se foarte multe lucruri dure, dar asta le întrece pe toate. Dar aşa e. Chiar este o industrie pedofilă, mai ales la Hollywood. În Anglia nu se face foarte mare caz de vârstă. Cred că am reuşit luând fiecare etapă din viaţa mea ca pe un dat. Nu te poţi opune trecerii anilor. Asta e viaţa. N-ai ce face. 

Mai ţineţi legătura cu celebra dvs fină, Angelina Jolie?

Foarte rar ne vedem, dar sunt tare mândră de ea. O admir nespus. Pe lângă toate lucrurile pe care le face, fiind actriţă, mamă, conducând atâtea campanii umanitare, acum a reuşit să fie şi regizoare. A făcut un film senzaţional. L-am văzut de mai multe ori şi de fiecare dată îmi spun: „Mamă, ce mi-ar plăcea să lucrez cu ea!"

Dar dvs v-ar fi plăcut să regizaţi?

Cred că aş fi chiar bună la asta. Poate chiar aş fi mai bună regizoare decât actriţă, dar mi-e teamă să ajung să am o funcţie care să implice autoritatea.

De ce?

Mă cunosc bine şi cred că aş fi nu neapărat rea, cât foarte critică. Şi oamenilor nu le place asta.

Nu pot rezista să nu vă întreb: care este secretul frumuseţii dvs nepieritoare?

Secretul frumuseţii mele nepieritoare...  Sună bine. Mulţumesc. Păi, să ne gândim. Cred că ceva genetică şi ceva cosmetică. Machiajul ajută. Mult. Şi cremele. Şi legumele. Mănânc doar legume făcute la abur. Acum să trecem la lucrurile practice, dacă tot m-ai întrebat. Toţi oamenii ar trebui să aibă un steamer în bucătărie ca să-şi facă mâncarea la aburi şi nu prăjită. În plus, e nevoie şi de multă disciplină. De exemplu, eu de dimineaţă am făcut în marş forţat patru ture de parc, la întoarcere am mâncat un broccoli făcut la aburi cu un strop de ulei de măsline, iar la prânz am mâncat un ou fiert.

Deci şi înfometarea ajută, nu?

Nu înfometarea. Am zis că am mâncat totuşi un ou fiert, nu? E nevoie de disciplină. Dar sunt şi eu om şi fac din când în când câte o prostie. Beau vin, de pildă, iar acum m-am reapucat de fumat.

Chestia că frumuseţea vine din interior e doar legendă?

Nu. Nici vorbă. Dacă nu eşti împăcat cu tine şi cu lumea, nu te ajută nici machiajul, nici toate cremele lumii. Pe lângă genetică, cosmetică şi disciplină, trebuie multă iertare şi generozitate. Trebuie să te ierţi pe tine în primul rînd şi să faci pace cu toţi cei din jurul tău. Pentru că încrâncenarea şi gândurile rele te acresc şi te urâţesc în timp. Aşa că pune pe primul loc al reţetei frumuseţii nepieritoare iertarea, generozitatea şi înţelepciunea. Şi dragostea, dacă se poate.  Şi le spun femeilor să aibă grijă de ele însele. Pentru că bărbaţii au ajuns astăzi în postura foarte comodă pentru ei de a fi complet iresponsabili. Nu vă bazaţi pe iubiţii sau pe soţii voştri pentru că ei nu vor fi acolo când veţi avea nevoie de ei. Nu mai există bărbaţii aceia de pe vremuri care-şi susţineau soţiile până la moarte. Aşa că aveţi mare grijă de voi căci nimeni altcineva nu o va face în locul vostru.   Text Box:  

Citește totul despre:

Comentarii