Peter Collett, un veritabil detector de minciuni

Expert în psihologie socială şi profesor la Universitatea Oxford, Peter Collett povesteşte într-un interviu acordat României libere cât de mică este diferenţa între gesturile care trădează minciuna şi ...

Share

Florina Pirjol 0 comentarii

08.11.2011 - 15:16
Expert în psihologie socială şi profesor la Universitatea Oxford, Peter Collett povesteşte într-un interviu acordat României libere cât de mică este diferenţa între gesturile care trădează minciuna şi cele care arată anxietate şi cum pot fi deosebite.


Autorul „Cărţii gesturilor" şi „Cărţii gesturilor europene", Peter Collett, revine în România pentru a susţine vineri conferinţa „Limbajul nonverbal şi cele mai bune practici în business".


De ce e atât de important să le poţi citi gândurile celor din jur doar prin simpla observare a gesturilor lor?

Dacă stai să te gândeşti la propria ta viaţă, realizezi că foarte multe dintre lucrurile pe care le-ai luat foarte în serios până acum - de exemplu, faptul că vorbeşti cu prietenii, că schimbaţi între voi SMS-uri şi e-mailuri, că relaţionezi cu colegii de serviciu sau că flirtezi cu cineva la o petrecere - sunt, de fapt, nişte activităţi care se bazează pe capacitatea noastră naturală de a ne da seama ce anume gândeşte cealaltă persoană. Nu susţin nicio clipă că am fi toţi experţi în citirea minţilor celorlalţi oameni - de fapt, în unele privinţe, chiar o facem destul de prost -, dar cel mai important lucru e că trebuie să perseverăm în această încercare de a afla ce gândesc şi simt ceilalţi, chiar dacă, uneori, mai facem şi greşeli. Când întâlneşti un necunoscut atrăgător la o petrecere, în mod reflex, vei încerca să afli ce e în mintea lui - să-ţi dai seama ce fel de persoană e, dacă i-ai făcut sau nu vreo impresie şi cât are de gând să rămână acolo. Aceste calcule au loc în permanenţă în mintea noastră, chiar dacă nu suntem conştienţi de ele, şi creierul ne reglează subtil comportamentul tocmai în funcţie de aceste lucruri.

Nu credeţi că, fiind preocupat tot timpul cu decodarea gesturilor şi intenţiilor celorlalţi, ajungi să-ţi pierzi naturaleţea şi devii un fel de vânător, mereu la pândă?

Sigur că există pericolul să-ţi pierzi spontaneitatea, odată ce devii obsedat să descifrezi tot timpul gesturile celorlalţi şi, respectiv, să le controlezi în permanenţă pe ale tale. Nici nu pledez în favoarea unui astfel de comportament. Ceea ce vreau să spun e că noi deja suntem implicaţi în această „afacere" de administrare a impresiilor şi de decodare a gândurilor celorlalţi. Şi, de fapt, învăţând mai multe lucruri despre stilul de a vorbi şi despre limbajul corpului, putem deveni mai receptivi şi mai atenţi la sentimentele, dorinţele şi intenţiile celorlalţi. Şi acest proces nu e cu nimic diferit de acela de a învăţa o limbă străină. Chiar dacă ştii o mulţime de cuvinte, tot ai imens de câştigat dacă-ţi diversifici vocabularul şi înveţi cuvinte noi. Dobândind aceste cunoştinţe, ai toate şansele să devii un bun şi eficient comunicator.

A cunoaşte acest „lexic" al indicatorilor nonverbali - dumneavoastră le numiţi „gesturi", folosind un termen împrumutat din poker - te face mai puternic sau, din contra, mai ezitant, mai lipsit de încredere?

Cred că, dacă te perfecţionezi în această înţelegere a gesturilor şi apoi aplici ceea ce înveţi în relaţiile cu oamenii din jur, atunci vei fi mult mai eficient şi mai fericit - nu doar când vine vorba de a interpreta stările şi reacţiile celorlalţi, dar şi când trebuie să decizi cum ar trebui să te comporţi tu faţă de ei. Nu cred că desăvârşirea acestei capacităţi de a interpreta gesturile te-ar putea face mai ezitant, dar cred că există destule şanse să te facă mai sceptic şi, uneori, chiar mai rezervat în relaţiile cu ceilalţi. Şi motivul pentru care spun acest lucru e următorul: cu cât cineva studiază mai mult limbajul corpului, cu atât mai tare realizează ce dezacord există între ce spun oamenii şi ce dezvăluie limbajul corpului lor. Acest lucru e foarte evident la politicieni, pentru că ceea ce ei spun şi semnalele pe care le afişează inconştient aparţin, de multe ori, unor universuri complet diferite. Şi dacă studierea semnificaţiilor gesturilor te face mai sceptic în privinţa politicienilor, cred că acesta nu e un lucru prea rău, nu? Aş zice că ar trebui să ne străduim toţi să creăm o lume în care să fie din ce în ce mai greu să fim înşelaţi de cei din jur, mai ales de politicieni.

Suntem capabili să ne controlăm 100% comportamentul? Să avem un comportament neutru, opac pentru oricine stă să ne analizeze?

Nu, cu siguranţă, nu ne putem controla în totalitate comportamentul. Şi motivul e că anumite acţiuni sunt produse de părţi ale creierului asupra cărora nu avem niciun fel de control conştient. Dilatarea pupilelor e un bun exemplu - când ne excităm, pupilele devin mai mari. Şi noi nu putem controla în niciun fel acest lucru. La fel se întâmplă şi cu zâmbetul - senzaţiile de plăcere, de mulţumire pot produce zâmbete care implică muşchii din jurul gurii. Apoi există acea uriaşă categorie a gesturilor care ne trădează, pe care psihologii le numesc „scăpări nonverbale", când oamenii fac gesturi care-i denunţă în privinţa sentimentelor lor fără ca ei să realizeze că acest lucru se întâmplă.

Avem o femeie într-un bar care fumează teatral, arătându-şi încheietura mâinii, îşi priveşte în ochi partenerul, îşi atinge buza superioară cu mâna şi-şi verifică foarte des telefonul mobil. O puteţi „citi"?

Nu sunt foarte edificat în privinţa telefonului mobil, dar toate celelalte gesturi pe care le enumeraţi sunt, de obicei, legate de flirt. Când o femeie îşi expune încheietura mâinii fumând, acest lucru arată că, inconştient, ea vrea să le spună celorlalţi că nu reprezintă o ameninţare şi că e o femeie atrăgătoare. În acest context, privitul fix în ochii celuilalt e un semn că eşti complet atras sau absorbit de cealaltă persoană şi a-ţi atinge buza cu mâna e, deseori, o invitaţie mascată la sărut. Dar trebuie să fim foarte atenţi înainte de a trage o concluzie, pentru că multe femei au obiceiul de a afişa semnale de flirt chiar şi atunci când, de fapt, nu au această intenţie faţă de bărbatul cu care stau de vorbă.

Cum aţi ajuns să fiţi pasionat de limbajul şi cultura corpului?

M-a interesat psihologia de la o vârstă foarte fragedă şi, curând după aceea, am devenit fascinat de felul în care oamenii se comportă în compania celorlalţi - cum îşi strâng mâinile, cum comunică prin gesturile mâinilor, cum îşi folosesc ochii şi cum se exprimă la nivelul mimicii feţei. În facultate am observat că mulţi dintre colegii mei studiau procesele mentale sau făceau diverse experimente în laborator. Eu eram mult mai interesat de cum se comportau oamenii în baruri, restaurante, la locul de muncă şi acasă. Bănuiesc, totuşi, că fascinaţia pentru cultura şi limbajul corpului e destul de mult legată de faptul că am copilărit în Africa, unde există o mare varietate de comunităţi şi culturi.

Aţi descoperit în munca dumneavoastră de cercetare un gest care, într-o cultură, înseamnă ceva, iar în alta, exact opusul?

Sigur că da, şi cel mai bun exemplu care-mi vine în minte este semnul V - când arătătorul şi degetul mijlociu sunt ridicate în forma literei V, în timp ce degetul mare şi restul degetelor sunt curbate sub forma unui pumn strâns lejer. Acest gest poate fi făcut cu palma spre exterior sau spre interior. În Marea Britanie, când îl faci cu palma spre interior semnifică o insultă gravă - la fel cum e ridicarea degetului mijlociu în multe dintre ţările europene, inclusiv în România, în vreme ce gestul cu palma înspre exterior înseamnă „victorie" sau „pace". În Grecia, lucrurile stau exact pe dos. Gestul cu palma în exterior înseamnă „du-te dracului", iar cel cu palma întoarsă spre tine semnifică „victorie, pace". Nu mai e nevoie să spun că tipul acesta de situaţii - de fapt, orice situaţie în care o aceeaşi acţiune capătă diferite sensuri - e o sursă de confuzie şi de mari neînţelegeri culturale.

Oamenii sunt interesaţi să descifreze limbajul unui politician. Dacă acel politician minte, ce gesturi ar putea să afişeze?

Există o sumedenie de comportamente care sunt legate de minciună. Când ne gândim la politicieni care mint, primul exemplu care-mi vine în minte este Bill Clinton şi faimoasa lui apariţie în faţa membrilor Senatului. Am studiat cu atenţie înregistrările respectivului moment şi am observat mai multe gesturi care sugerează minciuna: gura uscată, linsul buzelor, pusul mâinii peste pumnul strâns, arătatul cu degetul înspre cel care pune întrebările şi încercarea de a-şi acoperi gura cu mâna. Dar trebuie întotdeauna să fim prudenţi în a trage concluzii legate de minţit, pentru că multe dintre aceste detalii sunt valabile şi ca simptome ale anxietăţii. Prin urmare, poţi foarte lesne să spui că cineva minte când, de fapt, respectivul e doar îngrijorat sau anxios.

Ce a însemnat pentru dumneavoastră experienţa de psiholog al show-ului TV Big Brother?

Am colaborat la ediţia britanică a show-ului vreme de patru ani. Era ca un imens laborator natural, dar unul în care chiar puteai să te trezeşti foarte aproape de concurenţi şi să înregistrezi, pas cu pas, ce făcea fiecare. Am învăţat o mulţime de lucruri în acei ani, nu doar despre televiziune, ci şi despre felul în care se comportă grupuri mici de oameni în momentul când sunt izolaţi de restul societăţii.

Care sunt planurile dumneavoastră de viitor? Veţi continua să lucraţi în acest domeniu?

Planurile mele pe termen scurt au legătură cu acelaşi domeniu al limbajului corporal, pentru că în continuare mă uimeşte şi mă surprinde şi mereu aflu lucruri noi. Sunt foarte norocos că pot lucra pe un subiect care-i preocupă pe atât de mulţi dintre oameni şi care are un impact uriaş aspura felului în care trăim şi relaţionăm cu ceilalţi.

 

Citește totul despre:

Comentarii