Folosim cookie-uri pentru a personaliza conținutul și anunțurile, pentru a oferi funcții de rețele sociale și pentru a analiza traficul. De asemenea, le oferim partenerilor de rețele sociale, de publicitate și de analize informații cu privire la modul în care folosiți site-ul nostru. Aceștia le pot combina cu alte informații oferite de dvs. sau culese în urma folosirii serviciilor lor. În cazul în care alegeți să continuați să utilizați website-ul nostru, sunteți de acord cu utilizarea modulelor noastre cookie.

Marian Râlea: „Copilul şi actorul au aceeaşi profesie: jocul"

Deşi este un actor cu multe roluri la activ, Marian Râlea consideră că a ajuns să creadă în minunile scenei de-abia după ce a jucat rolul  principal din „Îngropaţi-mă pe după plintă",  dramatizare a ...

Share

Gabriela Lupu 0 comentarii

09.05.2012 - 19:05
Deşi este un actor cu multe roluri la activ, Marian Râlea consideră că a ajuns să creadă în minunile scenei de-abia după ce a jucat rolul  principal din „Îngropaţi-mă pe după plintă",  dramatizare a romanului lui Pavel Sanaev, spectacol montat de Yuri Kordonsky la Teatrul Bulandra.

 

Despre cum i-a schimbat cariera şi chiar percepţia despre lume şi viaţă copilul Saşa Saveliev pe care îl interpretează cu atâta har  ne-a povestit şi nouă marele actor într-un interviu acordat României libere.

 

Spuneţi-ne , vă rugăm, câte ceva despre minunatul şi complicatul copil pe care îl interpretaţi în spectacolul lui Kordonsky.

Ceea ce e interesant la acest personaj e că nu ştim dacă Saşa e copil sau e adultul care-şi aminteşte de copilărie. Cu toţii avem la maturitate revelaţii în ceea ce priveşte copilăria noastră, deşi multora dintre noi nu le place să-şi amintească de faptul că au fost cândva mici. Ei vor să fie numai oameni mari şi serioşi.  Propunerea lui Yuri Kordonsky a fost extraordinară  pentru că am reuşit împreună să creăm două personaje într-unul singur. Nu ne-am propus asta de la început. Personajul s-a născut pur şi simplu în felul ăsta în timpul lucrului. La început nu ştiam care ton să fie mai gros, cel al adultului sau al copilului, dar în timp „vocile" s-au decantat. Cert e că pentru prima dată mi s-a întâmplat acest miracol, care aparţine teatrului: să joc două personaje într-unul singur. Nu ştiu dacă a fost uşor sau greu, dar pentru mine fost o descoperire că pe scenă se poate mai mult decât făcusem până atunci. Iar atunci când ai alături de tine nişte personalităţi extraordinare, în primul rând doamna Mariana Mihuţ, apoi Andreea Bibiri, Claudiu Stănescu, Valentin Popescu şi tehnicul excepţional de la Bulandra, ţi se pare că totul merge mai uşor. Aşa s-a născut Saşa Saveliev, acest copil-adult atât de fragil şi bolnăvicios, iubit de toată lumea, şi de bunică, şi de mamă, şi de toţi spectatorii care vin la Bulandra.

Faptul că aţi lucrat atâta vreme cu cei mici, fiind faimosul ­Magician de la Teatrul Naţional Pentru Copii, v-a ajutat în ­crearea lui Saşa Saveliev?

Actorul în general este învăţat să joace şi pentru copii, şi pentru adulţi. Aşa am fost noi educaţi. Întâmplarea care face ca de 10 ani să lucrez cu cei mici nu cred că m-a influenţat în demersul teatral de la Bulandra. Cred că mai curând disponibilitatea mea de a juca şi de a mă juca m-a ajutat. Căci, până la urmă, copilul şi actorul au aceeaşi profesie de bază: jocul. Asta e o meserie foarte serioasă.  Toată lumea ­zice: „Păi de-aia ţi-a ieşit atât de bine rolul ăsta pentru că tu lucrezi cu copiii". Dar nu e adevărat. În jocul meu cu copiii mă aduceam pe mine, aşa cum sunt. Nu mă prosteam şi nu mă coboram la nivelul lor de vârstă, ci, dimpotrivă, făceam  ceea ce de altfel îşi doreau şi ei, mă jucam cât se poate de serios şi de adevărat şi îi ridicam, dacă vrei, pe ei la nivelul meu de înţelegere a jocului şi la experienţa mea teatrală. În nici un caz nu-i consideram copii şi nu-i tratam, cum fac de obicei adulţii, ca pe nişte omuleţi mai mici şi mai fraieri, ci îi consideram partenerii mei de scenă. Şi dacă ştii să-i iei pe copii în serios, descoperi că sunt nişte parteneri cu adevărat extraordinari. Sunt sinceri, oneşti şi foarte dedicaţi jocului.

Spuneaţi că în carte nu apare copilul, ci adultul care-şi povesteşte amintirile. Copilul Saşa s-a născut deci aici, pe scena Teatrului Bulandra?

Da. Sigur, spectacolul se putea face în o mie şi unu de feluri, fie aducând un copil adevărat să joace, fie mai ştiu eu cum. Dar în decursul lucrului s-a născut din adult  copilul pe care nu am vrut în nici un caz să-l alungăm.  Adultul, chiar fără să vrea, cară după el toată viaţa copilul. Traumele din copilărie, chiar dacă adânc îngropate,  ele sunt totuşi în permanenţă în noi. Saşa s-a născut din această iluzie pe care trebuia să o creeze personajul adult. Amintirea e uneori atât de vie, încât adultul dispare şi pe scenă rămâne copilul şi invers. Problema noastră, cel puţin la început, a fost să găsim echilibrul între cele două personaje şi probabil de aceea şi este un rol atât de surprinzător pentru că într-o fracţiune de secundă trec dintr-un personaj în celălalt. Sună complicat când povestesc, dar nu m-am chinuit nici o clipă. Să joc aceste două personaje într-unul singur a fost o intensă bucurie şi o uriaşă plăcere. Pentru mine, pentru toţi colegii mei şi pentru Yuri Kordonsky. Mi-a aduc aminte că după prima reprezentaţie, abia atunci mi-a spus Yura să fac cum simt. Dacă mi se pare că ar trebui să delimitez mai bine cele două personaje,  să o fac, dacă nu, nu. Şi eu i-am spus că mi se pare mult mai interesant ca să fie un amestec de trăiri şi de amintiri, un amestec de viaţă al copilului cu adultul. Şi atunci a ieşit ce a ieşit.

Saşa este un copil prins ­captiv între dragostea mamei şi dragostea bunicii. El devine terenul de luptă al celor două femei. Poate dragostea să fie atât de dură?

Dragostea este dură. Şi chinul lui Saşa este cu atât mai mare cu cât este iubit până la sufocare  şi de mamă, şi de bunică. Adevărul este că iubirea este un sentiment care te poate distruge. E o patimă. E periculoasă atunci când devine egoistă. Am vrea să nu fie aşa, dar, din păcate, chiar aşa stau lucrurile. Dragostea este incontrolabilă şi uneori atinge nefirescul. Cu toţii am trăit astfel de experienţe, să fim sinceri. De asta este şi atât de emoţionant spectacolul. Mulţi spectatori spun când ies din sală: „Dar asta mi s-a întâmplat mie. În spectacolul ăsta este vorba despre mine". Sigur că asta i-o ­datorăm în primul rând ­autorului, Pavel Sanaev. Însă acest spectacol vorbeşte nu doar despre dragostea ca patimă egoistă, ci şi despre dragostea blândă şi iertătoare. Saşa şi-a iertat mama şi bunica. Şi cred că pentru fiecare spectator după ce iese „nins" din sală, căci din tavan cad fulgi de zăpadă în final peste public, primul gând este ca, dacă mai există pe lumea asta, să-i dea un telefon mamei, să-i dea un ­telefon bunicii. 

Citește totul despre:

Comentarii

loading...