Folosim cookie-uri pentru a personaliza conținutul și anunțurile, pentru a oferi funcții de rețele sociale și pentru a analiza traficul. De asemenea, le oferim partenerilor de rețele sociale, de publicitate și de analize informații cu privire la modul în care folosiți site-ul nostru. Aceștia le pot combina cu alte informații oferite de dvs. sau culese în urma folosirii serviciilor lor. În cazul în care alegeți să continuați să utilizați website-ul nostru, sunteți de acord cu utilizarea modulelor noastre cookie.

Johnny, la jam session cu îngerii

Deşi ameninţa de multă vreme „mă car, bă, mă car, mâine-poimâine n-o să mă mai vedeţi" nimeni nu putea să-l creadă pe Johnny Răducanu altfel decât nemuritor. Era mereu prezent la mai toate marile ...

Share

Gabriela Lupu 0 comentarii

19.09.2011 - 14:40

Deşi ameninţa de multă vreme „mă car, bă, mă car, mâine-poimâine n-o să mă mai vedeţi" nimeni nu putea să-l creadă pe Johnny Răducanu altfel decât nemuritor.

Era mereu prezent la mai toate marile evenimente culturale. Ultima dată a putut fi văzut la spectacolul lui Gigi Căciuleanu „Noche Bach", pe 4 septembrie, prilej cu care a şi pus la cale un proiect cu marele coregraf care-i era bun şi vechi prieten.


Pe numele său adevărat Creţu Răducanu, cel ce avea să reinventeze jazz-ul în partea noastră de lume s-a născut pe 1 decembrie, chiar de ziua României, 1931, la Brăila, într-o familie de lăutari: "Am un arbore genealogic plin de lăutari faimoşi. Bunicul din partea mamei, Stroe, era cel mai bun lăutar din Viziru şi toţi fraţii mamei erau muzicanţi, zic muzicanţi pentru că ei cântau cu toţii după note. Tata se trăgea din Petre Şolcanul Creţu, mare baladist, rob pe moşia lui Ipsilanti. Peste ani, când m-am apucat de muzică, bătrânii din familie au spus că aş avea har de la Dumnezeu şi că aş semăna cu Petre Şolcanul. Tatăl meu, Costică Cafeniu, a fost contrabasist foarte apreciat la vremea lui. Iar casa noastră era un mic Conservator, fiecare cânta în legea lui în câte o cameră," povestea Johnny într-unul din volumele sale de memorii.

Brăila, ţara lui Johnny

În ciuda faptului că era extrem de critic la adresa românilor, Johnny era în realitate un mare patriot. „Ţara lui Johnny", cum se numeşte una dintre cărţile sale autobiografice, are o capitală, Brăila interbelică, o lume cosmopolită, unde colegii de joacă se numeau Ion, Eros sau Iţic şi nimeni nu avea nici o problemă în privinţa asta. În ţara copilăriei lui Johnny, personaje principale erau lăutarul, covrigarul, pescarul şi bragagiul. E drept că şi şuţii se învârteau pe-acolo, dar până şi despre ei, Johnny avea cuvinte de oarece laudă. "Hoţii de pe vremea mea aveau o regulă: îi furau omului doar jumate din bani, restul îl puneau la loc, cică să nu-i vadă Dumnezeu şi să nu-şi spurce meseria." Copil fiind, Johnny a fost mai întâi, după propriile mărturisiri, „golan". Mergea cu băieţii răi din cartier în port, unde ba o făcea pe hamalul, ba mai punea la cale câte o coţcărie sau un mic furtişag.


Văzând însă emulaţia creatoare din casa lui, a încercat şi el marea cu degetul. Când şi-a manifestat dorinţa de a învăţa să cânte la pian, fraţii mai mari l-au trimis să se spele pe mâini, lucru ce l-a intrigat foarte tare. "Bre, da' de câte ori pe zi trebuie să mă spăl ca s-ajung să cânt la pian?" "Spală-te tu mai întâi, să te vadă lumea că nu mai eşti maidanist şi abia apoi vine şi muzica." Şi-a început cariera muzicală cu "Marşul măgarilor". Debutul şi l-a făcut la Unchiul Oană. "S-a strâns tot neamul să vadă cum cânt eu la pian. Era ceva nemaivăzut, un golan ca mine care-şi pierdea vermea prin port venise spălat, aranjat, cu pantaloni, să cânte la pian. Îmi aduc aminte că n-am avut deloc emoţii, îmi plăcea să cânt la pian şi cu asta basta. Am cântat „Marşul măgarilor" pe care făceam tot felul de improvizaţii. A fost un succes imens. Nea Oană mi-a dat 10 lei să fac eu ce vreau cu ei. Apoi s-au dus în delegaţie la tata: "Golanul ăla mic are talent cât noi toţi la un loc."


„Nu ştiam ce înseamnă jazz, credeam că aşa îl cheamă pe pianist"


Au urmat studiile la Conservatorul din Brăila, cu bursă regală (de atunci a rămas Johnny un monarhist convins) studii clasice care, ce-i drept, îl cam plictiseau. A venit însă şi marea întâlnire a vieţii lui, cu jazz-ul : "Ne mutasem pe strada Regală, aveam lumină electrică şi, ca oamenii care se respectă, patefon. Fraţii mei ascultau plăci cu Duke Elington. Auzisem la ei cuvântul „jazz", dar nu ştiam ce înseamnă, credeam că aşa îl cheamă pe pianist. Pentru mine era o muzică magică. Mă făcea să dansez şi să bat în cazanele de rufe ale mamei."


Războiul i-a chemat tatăl şi fraţii la oaste. Nu mai era vreme de muzică. "Mama i-a scris o scrisoare lui Antonescu. Îi spunea acolo că are bărbatul şi doi fii pe front şi că nu se mai poate descurca. Şi generalul şi-a găsit timp să-i răspundă; "Stimată doamnă, aveţi dreptate, în 24 de ore soţul dumnevoastră va fi acasă. Ne-am trezit şi cu o căruţă cu alimente. Iar tata a venit într-adevăr acasă."


Printre primele „job-uri" ale tânărului Creţu Răducanu, pe atunci constrabasist, a fost un angajament chiar în trupa Mariei Tănase despre care a păstrat amintiri plăcut „parfumate": „Coana Maria era ca o regină. Avea o broşă mare în frunte, atât de mare, că putea să cumpere cu ea tot bulevardul Brătianu. Se îmbrăca şi se parfuma de la Paris. Lucrase cu tata, pe care-l luase în formaţia ei, alături de Grigoraş Dinicu şi Fănică Luca. După război, Coana Maria Tănase avea trupa ei în care mă adoptase şi pe mine. Făceam turnee prin toată ţara, dar printre primele spectacole împreună a fost unul într-un orăşel de pe lângă Bucureşti, Leordeni. Singurul birt din tot oraşul era în gară. Acolo m-am îmbătat eu prima dată. Formidabilă chestie! Băusem un soi de lichior de anason care se numea „Adio mamă!“ sau „Te-am văzut printre morminte“, prima băutură consacrată de comunişti".


Johnny Răducanu a fost nu numai un uriaş muzician ci şi un pătimaş îndrăgostit de viaţă, cu toate ale ei. Cu un umor irezistibil el povestea în volumul colectiv „Prima mea iubire" cum devine treaba cu „gagicile": „Mie dragostea mi-a adus mult balamuc. Trouble, vorba americanilor. Din cauză că eu sunt artist şi, pe lângă asta, şi mare iubăreţ. În momentul în care mi-a plăcut o femeie n-a mai existat nimic pentru mine, nici măcar muzica, deşi muzica este mai importantă decât toate femeile la un loc. Dar nu prea ştiam chestia asta pe-atunci. Eram naiv ca toţi naivii, cum sunt tinerii din ultima clasă de liceu, cărora le ies coşuri, le scade capacitatea de studiu, glandele conducând personajul. Şi, când glandele dictează, nu mai e decât un pas până la dezastru. Totul se schimbă în mintea ta, femeia devine tot universul.


Şi culmea este că, în tâmpenia glandelor şi-n tâmpenia vârstei, se pare că nici universul nu-i mai ajunge femeii şi atunci umbli ca să completezi universul. E o nebunie! Cu cât iubeşti mai mult, cu atât decepţia e mai mare. Cel mai bine e să-i laşi pe tineri să treacă prin astfel de experienţe foarte intense şi rapide, că, dacă stau toată ziua aşa, ochi în ochi, şi se scobesc în nas o lună de zile, se autolecuiesc. Se termină de la natură, aşa cum a început. Glandele se potolesc".


Cu arţagul lui caractersitic, cu vorba maliţios-buruienoasă, el punea adesea societăţii româneşti nşte diagnostice care te lăsau mască: „Deşteaptă-te, române" nu este un imn", spunea Johnny Răducanu. „Este un cântec de luptă, „a fight song", care vrea să trezească mămăliga românească, aia care stă până în ziua de azi îngropată în căcat. Eu nu cunosc decât un singur imn al României care îl inalţă cu adevărat pe rumân. Se numeşte „Trăiasca Regele!"

Citește totul despre:

Comentarii

loading...