Folosim cookie-uri pentru a personaliza conținutul și anunțurile, pentru a oferi funcții de rețele sociale și pentru a analiza traficul. De asemenea, le oferim partenerilor de rețele sociale, de publicitate și de analize informații cu privire la modul în care folosiți site-ul nostru. Aceștia le pot combina cu alte informații oferite de dvs. sau culese în urma folosirii serviciilor lor. În cazul în care alegeți să continuați să utilizați website-ul nostru, sunteți de acord cu utilizarea modulelor noastre cookie.

Günter Grass, prins între două Germanii

În această săptămână vor apărea în româneşte file din jurnalul unuia dintre cei mai valoroşi ­prozatori ai timpurilor noastre: Günter Grass, laureat cu Premiul Nobel pentru Literatură  în ...

Share

Gabriela Lupu 0 comentarii

10.07.2012 - 21:00

În această săptămână vor apărea în româneşte file din jurnalul unuia dintre cei mai valoroşi ­prozatori ai timpurilor noastre: Günter Grass, laureat cu Premiul Nobel pentru Literatură  în 1999.


Intitulat „Între Germania şi Germania", jurnalul lui Grass se concentrează pe un an esenţial pentru istoria ţării sale, şi anume 1990, anul reunificării celor două Germanii, cea capitalistă, RFG, şi cea comunistă, RDG.  „Între Germania şi Germania" va fi publicată la editura Polirom, în traducerea Ruxandrei Hosu.

Poet, prozator, dramaturg, sculptor şi grafician, Günter Grass s-a născut pe 16 octombrie 1927, la Danzig (acum Gdansk), unde şi-a petrecut copilăria şi adolescenţa. Este fiul lui Willy Grass (1899-1979), un etnic german protestant, şi al Helenei Grass (1898-1954), o romano-catolică de origine poloneză. 

O viaţă de personaj de film

Günter Grass a urmat gimnaziul Conradinum în Danzig. La vârsta de 16 ani s-a înrolat voluntar pentru submarinele din cadrul serviciului Kriegsmarine, în 1943, iar în noiembrie 1944, la 17 ani, s-a înrolat în Waffen-SS, trupa paramilitară de elită a SS. (Aceste lucruri aveau să cântărească greu mai târziu, fiind adeseori atacat pentru trecutul său de soldat ­SS-ist.) A fost rănit la picior şi ­luat prizonier de americani la 20 aprilie 1945. După eliberare, a fost cioplitor în piatră pentru morminte, ceea ce avea să-i slujească drept mijloc de existenţă în timpul studenţiei la Aca­demia de Artă din Düsseldorf şi la Universitatea de Arte Plastice din Berlin, unde a studiat grafică şi sculptură. În acele vremuri tulburi de după război a mai fost traficant pe piaţa neagră şi ­baterist într-o formaţie de jazz. A trăit un timp la Paris, apoi în Italia, iar din 1960 în Berlinul de Vest şi la ţară, în landul Schleswig-Holstein. A debutat în 1956 cu volumul de poezii „Avantajele găinilor-giruetă", dar ulterior s-a afirmat ca prozator, la o întrunire a Grupului 47, cu romanul care îl va consacra în întreaga lume, „Toba de tinichea" (1959). Împreună cu „Pisica şi soarecele" (1961) şi „ Ani de câine (1963), acesta va alcătui „trilogia Danzigului". Între anii 1983 şi 1986 a deţinut preşe­dinţia la Akademie der Künste (Academia de Arte) din Berlin.

Activitatea sa literară a fost recompensată cu cele mai prestigioase distincţii, culminând cu Premiul Nobel pentru Literatură în 1999.

„Decădere, lipsă de iubire, ­neputinţă"

În 1990, Grass a călătorit mult nu numai pe teritoriul Germaniei unite, ci şi în Danzigul copilăriei sale, prilej de vizite la rude şi prieteni, dar şi de amintiri şi contsatări dulci-amare. Iată cum a decurs una dintre vizitele sale în Gdanskul nu doar al său, ci şi al Solidarităţii lui Lech Walesa, oraş marcat de cicatricile industrializării forţate de tip sovietic şi de luptele duse de polonezi cu conducătorii comunişti:

„Gdańsk, 26.06.'90"

După trei zile prea pline. Sâmbătă cu Franz la kaşubi. Mai întâi masa pusă la Hannes şi Lucie. Apoi la Agnes şi Josef, unde masa era de asemenea pusă. Acum, abia după-amiaza târziu, la Kazimir, în locuinţa nouă, unde iarăşi umplu masa cu prăjituri, cârnaţi şi roşii, plus pui şi şniţele. În final a vrut şi Sigismund să ne arate locuinţa lui de la Rumia. Fireşte că şi acolo masa era încărcată. Mai târziu am adus-o pe Lucie, cu ajutorul lui Sigismund, înapoi la Brösen.Bine că Marija şi Kazimir au venit abia târziu. Astfel l-am avut pe Hannes trei ore doar pentru noi. A povestit cu însufleţire despre vremea ostăşiei sale în trupele Wehrmacht, despre copilărie, a presărat printre poveşti bancuri deocheate. Interesul său deloc domolit pentru gospodăria ţărănească a lui Franz. Şade pe marginea patului, cu pătura alunecând de pe el, fumează cinci până la şase ţigări pe zi, bea şi un pahar, două de votcă pe zi. Munca sa ca pantofar în timpul prizonieratului la americani. Înainte nu văzuse negri niciodată. Întoarcerea sa la Danzig.

Cum i se iau fotografiile din perioada milităriei şi Reichsmark. Fotografiile i-au fost arse. Cum înnoptează, la sfatul unui ofiţer, la Langfuhr şi abia apoi aleargă pe jos la Bissau, unde tatăl îi este mort, iar gospodăria, mistuită de foc. Franz lucrează la arborele său genealogic şi scotoceşt după cele mai îndepărtate rubedenii. La Kazimir copiii ne întâmpină cu flori şi cântece. Mulţumiri pentru locuinţa pe care o cumpărasem la un preţ avantajos. Cadou: o casă kaşubică meşterită din lemn.(...) Franz explică la cerere, pentru a suta oară, cum e cu gospodăria lui ţărănească, numărul vacilor, producţia de brânză. Fotografii de familie. Călătoria de la Brösen la Gdynia, prin Oliva şi Zoppot. După staţiunea în egală măsură îngrijită şi degradată, care, cu pavilioanele ei de iarnă, încă mai e plină de farmec, prin înfiorătorul peisaj industrial al Gdyniei şi al împrejurimilor sale. Dur, rece, respingător de pătrăţos, sfâşiind peisajul morenelor de la capătul gheţarului, frumos în sine. O rană care nu se va mai vindeca niciodată.

Familia mă felicită pentru ­titlul de doctor honoris causa şi se bucură. Încerc să mă bucur şi eu.

Duminică, pe o vreme schimbătoare, mergem mai întâi în Heubude (Stogi), distrus complet prin colonizare, căutăm apoi în harababura industrială, care nu pare să fi avut vreun plan la bază, traversăm Östlich-Neufähr - Westlich-Neufähr, răzbim, ce e drept, vedem res­turi ale acestui peisaj care cândva părea neatins, care în anii şaizeci încă mai putea fi recunoscut, trecem în sfârşit peste podul de pontoane de lângă bacul scos din funcţiune, vedem rambleul de pirită de lângă Vistula moartă - un deal urât în peisajul neted al luncii -, ajungem în Schiewenhorst (Swibno), direct la bac, găsim Nickelswalde complet distrus prin colonizare (...)Decădere, lipsă de iubire, neputinţă, lucruri care nu se explică prin sărăcie sau stăpânirea comunistă, ci mai degrabă prin neputinţa actuală şi, evident, prelungită, fiindcă decăderea vechilor gospodării ţărăneşti, printre care unele au case cu pridvor, nu poate fi scuzată prin nimic, cu atât mai mult cu cât reconstruirea Danzigului vechi a reuşit.(...) Acum, după această călătorie, mă cuprinde totuşi o tristeţe ce anticipează nenorocirea care va veni (pentru Polonia, pentru noi toţi). Apoi, către ora 21.00, îl ducem pe Franz la Hauptbahnhof, aşa cum m-a dus pe mine cel de şaisprezece ani tatăl meu la Hauptbahnhof în septembrie 1944. Eu, atunci, cu ordinul de con­centrare şi o valiză de carton; Franz călătoreşte azi spre o destinaţie mai bună. Vedem apoi la televizor meciul de fotbal Germania-Olanda: 2 la 1. După aceea, ştiri. Conflictul dintre Wałęsa şi Geremek cu Michnik se acutizează."  

Citește totul despre:

Comentarii

loading...