Gigi Căciuleanu, matematicianul dansului

Spectacolul „Noche Bach", în coregrafia lui Gigi Căciuleanu şi în interpretarea Baletului Naţional din Chile, va fi prezentat în cadrul Întâlnirilor JTI şi al Festivalului „George ...

Share

Gabriela Lupu 0 comentarii

14.08.2011 - 16:42

Spectacolul „Noche Bach", în coregrafia lui Gigi Căciuleanu şi în interpretarea Baletului Naţional din Chile, va fi prezentat în cadrul Întâlnirilor JTI şi al Festivalului „George Enescu" pe 4 şi 5 septembrie la  Bucureşti, pe 7 la Sibiu, urmând ca pe 9 şi 11 septembrie balerinii chilieni să danseze pentru publicul din Cluj şi Timişoara.

„Naşterea" şi devenirea balerinului şi apoi a coregrafului Gigi Căciuleanu stau sub semnul a două adevărate stele ale dansului secolului XX: Miriam Răducanu şi Pina Bausch. Căciuleanu s-a format în România, şlefuindu-şi talentul cu Miriam Răducanu. Şi-a perfecţionat apoi tehnica la Teatrul Balşoi din Moscova, după care s-a „înrolat" în faimoasa „armată" a companiei Folkwang Ballet condusă de Pina Bausch. În 1973 s-a stabilit în Franţa, fiind timp de 15 ani directorul unuia din primele Centre Coregrafice Naţionale din Hexagon, iar de mai bine de 10 ani conduce Compania Naţională de Balet din Santiago de Chile. Despre călătoria sa prin dans, timp şi spaţiu am vorbit şi noi cu Gigi Căciuleanu care a acordat un interviu în exclusivitate pentru România Liberă.

 

Domnule Căciuleanu, aţi călătorit în toate colţurile pământului „propovăduind", ca un autentic apostol, dansul. Unde este totuşi „acasă" pentru Gigi Căciuleanu?

V-aş răspunde cu un vers dintr-un cântec al unui cantautor pe care îl iubesc în mod deosebit şi ca poet, şi ca muzician, Juan Manuel Serrat: „No me siento extranjero en ningún lugar". „Nu mă simt străin nicăieri". Dar cu adevărat acasă mă simt acolo unde „acasă" mi-este arta.

Atunci ce înseamnă România în „harta" sufletească a lui Gigi Căciuleanu?

România înseamnă locul unde m-am născut şi ca om, şi ca artist. Înseamnă ceea ce nu am încetat să „export" (atât omul, cât şi artistul), fără să fac compromisuri, fără să ascult cântecul de sirene al modelor ce vin şi trec, afirmând sus şi tare „Oui! Ba da!": un anumit tip de dans contemporan poate exista, chiar venind din România. Yes!: dacă e original şi diferit, nu e obligatoriu să provină neapărat din America de Nord sau din occidentul european. Şi că acest dans, în lumea asta, ar avea la rândul lui un cuvânt de spus.

Ca artist, v-aţi simţit oprimat de comunism?

Mi s-ar părea destul de facil să vorbesc acum depre această oprimare. Părinţii au simţit-o mai mult ca mine. Cu trecerea timpului, îmi dau seama din ce în ce mai mult că exaltarea prostiei şi a mediocrităţii, prejudecăţile şi ideile preconcepute (chiar şi ale noastre proprii) pot oprima câteodată chiar mai puternic decât un regim de tip stalinist sau hitlerist.

Cum aţi defini libertatea?

Lipsa de libertate cea mai gravă este, după părerea mea, şi după cea a gratiilor de închisoare, cea pe care o persoană şi-o impune ei înseşi. Libertatea totală nu există. Cea a spiritului este pentru mine cel mai important de prezervat. Poate că Şostakovici nu ar fi fost Şostakovici sau Bulgakov nu ar fi scris cum şi ce a scris dacă n-ar fi fost nevoiţi, fiecare dintre ei, să supravieţuiască într-un regim totalitar.
Îmi amintesc că odată, în 1972, cu ocazia unui festival internaţional, după un spectacol cu Miriam Răducanu pe care l-a dat pentru corpul diplomatic, un ambasador occidental a întrebat cu voce tare de faţă cu membrii ambasadei române, printre care în mod sigur se aflau şi „epoleţi": „Cum de reuşiţi să dansaţi într-un mod atât de liber venind de unde veniţi?". Adică din România lui Ceauşescu. Am înlemnit, simţindu-mă deodată total lipsit de libertate, ceea ce nu era deloc cazul în timp ce dansam.

Ce a însemnat, de fapt, Miriam Răducanu pentru Gigi Căciuleanu? De ce era ea atât de altfel şi de ce v-a influenţat atât de mult?

Nu cunosc persoană mai liberă decât Miriam Răducanu. Şi ceea ce am învăţat de la dumneaei este să preţuiesc şi să cultiv un lux suprem pentru un artist: acela de a fi liber să... fie liber. Liber de a rămâne ceea ce eşti, de a nu te trăda pe tine însuţi, în ciuda tentaţiei de a ceda comodităţii oportunităţilor de moment. Aşa cum am mai spus-o de atâtea ori, Miriam Răducanu este de departe cea mai interesantă şi intensă personalitate pe care am întâlnit-o în lumea dansului.

Aţi fost la rândul dvs. mentorul a nenumăraţi dansatori.

Am impresia că fiecare dansator mare sau mic, elev sau maestru a contribuit la a mă forma pe mine şi nu invers. Fiecare dintre personalităţile cu care lucrez sau am lucrat m-a făcut să mă descopăr pe mine însumi.

Aveţi muzicieni preferaţi şi muzici cu care vă place în mod deosebit să lucraţi?

Spectacolul de dans nu este un concert şi nu trebuie tratat astfel. Relaţia dansului cu muzica este ca şi relaţia dintre oameni: e de dorit să ai de a face cu c(in)eva cât mai valoros în sensul îmbogăţirii (nu mă refer la bani!) reciproce. Personal, o muzică ce nu-mi place nu mă inspiră. Şi viceversa. Acestea fiind zise, mai ales în ceea ce priveşte actul artistic, sunt de acord cu proverbul italian „Non è bello ciò che è bello, ma è bello ciò che piace" (nu e frumos ceea ce este frumos, ci ceea ce place).

Câtă libertate le oferiţi dansatorilor cu care lucraţi?

Tot atâta libertate câtă îmi acordă ei mie. Le dau libertatea de a fi ei înşişi. Ceea ce le cer în schimb este să fie geniali. Pentru că perfect nu poate fi nimeni.

Ce e mai important la un bun dansator: fizicul sau spiritul?

Un dansator bun trebuie să fie cât mai disponibil atât mental, cât şi fizic. În această ordine. Dansatorul este totodată „inteligenţă" şi „mecanică", „sentiment" şi „raţiune", „senzaţie", dar şi „percepţie". Dansând, corpul, în ansamblul său, este o exacerbare a tuturor acestora.

Cum aţi face PR spectacolului „Noche Bach"? De ce ar trebui publicul să vină la spectacol?

Nu există cuvinte care să explice dansul, aşa cum nu există cuvinte pentru a rezuma o pictură sau o operă muzicală. Aş zice doar atât: „Veniţi să vedeţi spectacolul şi veţi înţelege fără cuvinte ceea ce am vrut să spun". Aş adăuga totuşi că în „Noche Bach" am pus în practică preocupările mele personale atât în domeniul tehnicii, cât şi în cel al exprimării prin dans, actul dansat fiind pentru mine o îmbinare a poeziei cu matematica. Prima parte a spectacolului este mai abstractă, ca o partitură muzicală. Partea a doua este mai emoţională şi (expresia nu e cea mai potrivită, dar hai s-o folosesc) mai teatral existenţială.

Ziceţi că dansul nu se poate povesti, dar în cartea dvs. „Vânt, volume, vectori" aţi încercat chiar o cartografiere a dansului, o punere a acestei arte într-un soi de ecuaţie matematică.

Intenţia mea în carte a fost să dau un nume tuturor expresiilor corporale şi să le pun în relaţie cu spaţiul. Ca la şah. La şah nu spui „Du-te şi pune calul într-un colţ sau undeva puţin mai în spate şi uşor mai la stânga", spui „Mută calul la A2". Genul ăsta de claritate chirurgicală mi-l doresc şi în dans. Aşa cum în muzică spui mi bemol şi toată lumea ştie la ce te referi. Am vrut să fac o „hartă" simplă şi exactă a dansului, cam ca harta New Yorkului, care e pe litere, pe numere şi pe puncte cardinale.

Spuneaţi cândva că ceea ce faceţi dvs. se cheamă teatru coregrafic. Ce înţelegeţi prin asta?

L-am denumit aşa ca să-l diferenţiez de dansul-teatru, chestia aceea genială inventată de Pina Bausch, şi de expresionismul german, care este dans făcut cu elemente de actorie. Eu fac pe dos. Fac teatru cu elemente de dans. Am nevoie de dansatori foarte bine pregătiţi şi foarte inteligenţi, cultivaţi, docţi chiar.

Până la urmă, dansul la dvs. e matematică sau poezie?

Un spectator mi-a spus ceva foarte drăguţ după un spectacol, mi-a zis că dansez abstract-concret. Iar doamna Miriam Răducanu m-a „diagnosticat" şi mai frumos: „Măi, băiatule", mi-a zis, „tu faci suprarealism realist". Aşa este. Concretul trebuie să te agaţe de undeva, altfel nu am şti pe ce lume trăim. Dar abstractul principial este un dat. Dacă, Doamne fereşte, omenirea întreagă dispare mâine, doi şi cu doi tot patru vor face. E un principiu. Aşa cum Dumnezeu e un principiu intangibil, fără început şi fără sfârşit, un principiu organizator care asta face, „organizează" celulele, atomii, stelele, e clar că viaţa noastră e bine „monitorizată" de un jucător de şah divin care ne aşază pe tabla Lui cu o logică imbatabilă.

De-a lungul timpului aţi dezvoltat o relaţie specială cu compania Baletului Naţional din Chile?

Chile este a doua ţară, după Franţa, care mi-a dat pe mână o companie naţională. Cu Baletul Naţional Chilian nu este vorba numai de artă, ci şi de o adevărată istorie de amor, de a trăi zilnic bucuria de a fi pe aceeaşi lungime de undă.

Veţi avea în luna septembrie, la „Întâlnirile JTI", spectacole în patru mari oraşe din ţară. Aveţi o poveste de amor şi cu publicul din România?

Publicul român este un public pe care îl îndrăgesc în mod deosebit din mai multe motive. Unu: pentru că este primul meu public, cel al „Nocturnelor" sau cel al „Unui american la Paris", pe care îl dansam la Opera din Bucureşti. Doi: pentru că antecedentele mele fiind cele care sunt, acest public este capabil să mă înţeleagă pe deplin. Publicul românesc este dornic de o lectură de gradul 2, 3 şi chiar mai departe şi e sensibil la subînţelesurile incluse în spectacolele mele.

Cum aţi creat o întreagă algebră pentru a explica dansul dvs. mă provocaţi să vă întreb dacă vă consideraţi un artist lucid, obiectiv sau unul visceral, cu „naturelul simţitor"?

La început dansam din „burtă" din „buric", dansam ca un nebun, pentru că aşa simţeam. De fapt, eu am început să dansez prin contaminare. Toată lumea ştie că sunt învăţăcelul doamnei Miriam Răducanu, care este un mare artist. Un artist nu e un pedagog. Nu mi-a transmis „învăţătura" prin cine ştie ce metode pedagogice, ci prin contaminare.

Ea este, în primul rând, o mare dansatoare şi abia apoi un pedagog, aşa cum şi eu am fost mai întâi dansator şi abia apoi coregraf. Adică văd dansul de pe dinăuntru. La început deci, am dansat visceral, intuitiv. Am ajuns apoi la cel de-al doilea nivel, cel emoţional, de care eu însumi încercam să scap gândindu-mă că emoţia în dans e depăşită. Acum ştiu că greşeam şi că nu va fi niciodată aşa. Emoţia este esenţială în orice întâlnire, iar dansul nu face nici excepţie, e şi el o întâlnire.

Cel de-al treilea nivel ar fi cel cerebral. Dansul este o fabrică mentală, nu e doar un lucru ce ţine de dinamica corporală. Totul se fabrică pe undeva prin minte. Savanţii nu au localizat încă mintea omului. Ştim unde e creierul, dar nu şi unde e mintea sau sufletul. Eu cred că mintea noastră e peste tot, în fiecare fibră, în fiecare atom.

Citește totul despre:

Comentarii