Folosim cookie-uri pentru a personaliza conținutul și anunțurile, pentru a oferi funcții de rețele sociale și pentru a analiza traficul. De asemenea, le oferim partenerilor de rețele sociale, de publicitate și de analize informații cu privire la modul în care folosiți site-ul nostru. Aceștia le pot combina cu alte informații oferite de dvs. sau culese în urma folosirii serviciilor lor. În cazul în care alegeți să continuați să utilizați website-ul nostru, sunteți de acord cu utilizarea modulelor noastre cookie.

Fotograful Afrim: Drumul de la arhitectură la regie, cu aparatul de gât

Povestea lui Afrim fotograful începe în România comunistă a anilor '70: „Tata avea un aparat Smena. Cu aparatul ăsta ne-a «eternizat» copilăria. Fotografii­le acelea mai există încă ...

Share

Gabriela Lupu 0 comentarii

17.03.2010 - 19:31

Povestea lui Afrim fotograful începe în România comunistă a anilor '70: „Tata avea un aparat Smena. Cu aparatul ăsta ne-a «eternizat» copilăria. Fotografii­le acelea mai există încă într-un geamantan vechi, acasă, în Ardeal. Eram un mic voyeur de pe atunci și e ciudat că, deși prin obiectivul rudimentar al acelui aparat realitatea nu se vedea deloc schimbată, eu eram fascinat de orice se vedea prin el. Probabil că atunci a început să lucreze ceva în mine. O fotografie cu o vedetă de film era în stare să mă fascineze, puteam sta minu­te în șir cu ea în față. Aveam propriile mele filme cu acea fotografie", recunoaște el, la ani buni distanță. „Eram prin clasa a treia când o colegă a des­coperit la ea în casă un televizor minuscul de jucărie. Nu era mai mare decât o cutie de chibrituri. Învârteai o rotiță și prin fața ochilor defilau fotografii porno vintage. Nu pot zice că le detestam. Din contră." 

Prima expoziție: „Băile de la Ostende"

Trecem peste adolescența în care a fost atras mai mult de pictură și ajungem imediat după Revoluție, când a primit primul aparat foto. „Era un Pentax Asahi, model foarte vechi, cu exponometru independent. L-am primit de la un amic pe când mă aflam în prima mea călătorie în afara țării, la Bruxelles. Cu el am stricat multe Ilforduri alb-negru. La întoarcere am prezentat la Litere o expoziție cam naivă pe care am numit-o «Băile de la Ostende», după titlul gravurii lui Ensor. Îmi developam singur filmele în studioul unei prietene din Cluj".

„Există actori pe care îi terorizez cu ședințele mele foto"

El e de părere că acest hobby nu are nici o legătură cu jobul numărul unu: regia. „Sunt arte independente. Există actori pe care nu-i fotografiez niciodată și alții pe care îi terorizez cu ședințele mele foto. Când lucrez la un proiect cu anumiți actori, inventez situații paralele pentru fotografii. Există întâmplări inedite ale trupurilor unor actori  la care doar obi­e­­ctivul aparatului foto are acces. Întâmplări și trupuri. Ar fi chiar culmea ca fotografia să fie sclava teatrului. O imagi­ne care redă ilustrativ un moment dintr-un spectacol e cu siguranță o fotografie proastă. Și un actor care pozează din scenă unui fotograf e absolut penibil. Asta dacă nu ai un fetiș pentru kitsch. Cum aveam eu pentru fotografiile prost imprimate cu actori de pe vremuri: le găseai la chioșcul de ziare. Costau 2 lei și se dădeau pe sub mână". Afrim pozează „ce se nimerește". Iar atunci când face celebrele lui ședințe foto de grup, amestecă „amici cu actori, nuduri cu textile, poezie cu acțiune, peisaje cu trupuri și tot așa".

Ocupația de fotograf e plină de adrenalină. „De curând, pe când repetam la Luxemburg «Mansardă la Paris cu vedere spre moarte», veneam într-o seară pe jos de la teatrul Kulturfabrik cu trupa de actori. Era un ger cu ploaie, vreme «depri», ca la Luxemburg. Ce mai, abia așteptam să ajung la hotel, motiv pentru care îi tot grăbeam pe oamenii ăia cu care eram. Când, deodată, mi-a ieșit în cale o clădire veche: imensă, albă, neîndoielnic bântuită. O cărare cu pași rari prin zăpadă ducea înspre casa ce părea părăsită. Nu știu când a trecut o oră de când tot fotografiam clădirea. Ceilalți ajun­­seseră demult la hotel. Iar altădată am petrecut o zi întreagă pe malul Dunării la Ghecet fotografiind fiecare bucată de fier din cimitirul vapoarelor, astfel încât am pierdut ultimul bac care mă ducea la Brăila". Preferă uneori fotografia tea­trului, pentru că nu provoacă genul de isterii care apar inevitabil în timpul muncii la scenă.

Cei interesați îi pot vedea câteva dintre cele mai reușite fotografii în numărul 2 al revistei „Punctum", editată de Cosmin Bumbuț. Fotograful Afrim trece astfel la profesionism.

Arhitectul

„E mult spus că am vrut să fiu arhitect. Știu doar că luam ore de arhitectură la București. Făceam naveta din Beclean pe Someș. Drumul dura o noapte întreagă. Acel profesor pregătea în același timp în casa lui sute de copii. Eu aveam un complex provincial amplificat și de faptul că nu aveam haine la fel de frumoase. În plus, eram destul de netalentat la desenul geometric. Profesorul (care acum e un influent om de afaceri) mi-a zis că nu o să intru în acel an, că, poate, în anul următor, însă mie îmi păsa din ce în ce mai puțin." A început să chiulească de la pregătiri preferând să se piardă pe străzile Bucureștiului și prin muzee. „Eram fascinat de picturile lui Brauner de la Muzeul de Artă al RSR și mă interesam dacă Cella Serghi și alte pictorițe interbelice mai trăiesc. Ce vrei? Aveam 17 ani. Băteam Cinemateca (atunci am văzut prima dată «Blow up» și am rămas marcat de Antonioni), mă plimbam prin Bellu unde îmi plăcea cripta Hortensiei Papadat-Bengescu. Aveam gusturi bizare."

Citește totul despre:

Comentarii

loading...