Folosim cookie-uri pentru a personaliza conținutul și anunțurile, pentru a oferi funcții de rețele sociale și pentru a analiza traficul. De asemenea, le oferim partenerilor de rețele sociale, de publicitate și de analize informații cu privire la modul în care folosiți site-ul nostru. Aceștia le pot combina cu alte informații oferite de dvs. sau culese în urma folosirii serviciilor lor. În cazul în care alegeți să continuați să utilizați website-ul nostru, sunteți de acord cu utilizarea modulelor noastre cookie.

"Cred în Dumnezeu şi în Pacino"

Javier Ángel Encinas Bardem, deşi nu are decât 41 de ani, este deja cel mai titrat actor spaniol. Câştigător a şapte premii Goya în ţara sa, al unui Glob de Aur, al unui premiu BAFTA, a cinci premii ale Academiei ...

Share

Gabriela Lupu 0 comentarii

25.05.2010 - 19:29
Javier Ángel Encinas Bardem, deşi nu are decât 41 de ani, este deja cel mai titrat actor spaniol. Câştigător a şapte premii Goya în ţara sa, al unui Glob de Aur, al unui premiu BAFTA, a cinci premii ale Academiei Europene de Film, de două ori laureat cu Coppa Volpi la Festivalul de la Veneţia şi o dată cu Critics' Choice Award şi cu Screen Actors Guild Award. A fost primul actor spaniol nominalizat la Oscar în 2000 pentru ca, în 2007, tot el să câştige faimoasa statuetă pentru neuitatul rol din filmul fraţilor Coen „No Country for Old Men". Premiul Festivalului de la Cannes îi lipsea actorului din palmares. Cu ajutorul lui Alejandro González Iñárritu şi al filmului acestuia „Biutiful", Bardem şi-a completat anul acesta colecţia.

Urmaşul unei vechi familii de actori

Născut pe 1 martie 1969 în Las Palmas de Gran Canaria, Javier Bardem provine dintr-o familie cu o îndelungată tradiţie cine­ma­tografică. Numele „Bardem" este strâns legat de filmul spaniol încă de la începuturile sale. Bunicii lui Javier Rafael Bardem şi Matilde Muñoz Sampedro au fost actori. Unchiul său Juan An­tonio Bardem a fost re­gizor şi scenarist. Mama lui, Pilar Bar­dem, este, de asemenea, ac­triţă, meserie pe care au îm­bră­ţişat-o toţi cei trei copii ai ei: Car­los, Monica şi mezinul Javier, cel ce avea să fie primul actor spaniol care va lua un Oscar. Javier a intrat în showbiz încă din co­pilărie. La 6 ani debuta în filmul „El Picaro", după care au urmat apariţii în mai multe seriale TV.

Titular în naţionala de rugby

În adolescenţă a fost pasionat şi de alte lucruri, preferând pen­tru o vreme pictura actoriei şi mai ales sportul. Având o con­sti­tuţie atletică, el a făcut chiar sport de performanţă, ajun­gând la un moment dat să fie ti­tular în echipa naţională de rugby, la juniori. La 20 de ani primea un rol în filmul de lungmetraj „Vârstele lui Lulu", dar adevărata recunoaştere i-a venit în 1992, cu rolul din pelicula „Jamon, jamon".

Nu vrea roluri de „băiat frumos"

Peste noapte, a devenit noul sex-symbol al Spaniei, cu zeci de propuneri pentru roluri de „pretty boy" şi tone de admiratoare. Cu o incredibilă maturitate, tânărul actor a refuzat multe roluri de dandy pentru a nu intra în malaxorul filmelor comerciale. „Nu mă consider un bărbat sexy", avea să spună el mai târziu. „Dar asta nu mă de­ran­jează, pentru că vreau să joc oameni adevăraţi. Şi, de obicei, oamenii nu sunt aşa de fru­moşi ca starurile de la Hollywood. Poa­te că mi-ar plăcea să am trupul lui Brad Pitt, dar asta nu mi-ar satisface decât egoul, nu cred că m-ar ajuta prea mult în mun­că." A preferat întotdea­una partituri complexe, profund uma­ne, reuşind perfor­man­ţa rară de a fi aproape de nerecunoscut de la un rol la altul. Asta, şi pentru că este în stare să facă orice pentru a-şi întruchipa mai bine perso­na­jele.

S-a supus fără să crâc­nească unei cure de în­gră­şare pentru rolul paraplegicului ce luptă pentru drep­tul de a-şi pune capăt vieţii din „Mar adentro" şi unei drastice cure de slă­bire pentru a-l putea interpreta pe scriitorul cubanez Reynaldo Arenas, care a supravieţuit cenzurii şi homofobiei din ţara sa natală, sfârşind prin a se sinucide la New York, măcinat fiind de SIDA, din cutremurătorul film „Before Night Falls", al lui Julian Schnabel. Acest rol nu i-a adus numai prima nominalizare la Oscar, ci şi împlinirea unui vis. „Într-o dimineaţă, pe la 3.00, pe când dormeam dus în casa mea din Spania, am primit un telefon. Era Al Pacino, căruia Julian Schnabel îi adusese filmul să-l vadă pentru a-şi da cu părerea. Al Pacino nu a mai avut răbdare să se facă dimineaţă în Europa şi m-a sunat să mă feli­cite imediat. Am fost nespus de fericit. Pentru că eu cred în două lucruri pe lumea asta: în Dumnezeu şi în Al Pacino", declara Bardem în 2000.  

Cannes-ul, la raport

Criticii prezenţi anul acesta pe Croazetă au declarat  că aceasta a fost una dintre cele mai slabe ediţii. Filmul thailandez „Oncle Boonmee celui qui se souvient de ses vies antérieures", în regia lui Apichatpong Weerasethakul, care a primit trofeul Palme d'Or, a fost cel mai aprig contestat. Filmul, care trece de la o banală cină la conversaţii cu fantome şi la o memorabilă în­tâlnire din­­tre un peşte şi o prin­ţesă desfi­gurată, este, fără îndoială, spe­cial, scria Reuters. Nici unul dintre cele două filme româneşti prezentate în secţiunea „Un cer­tain regard", „Aurora" al lui Cristi Puiu şi „Marţi, după Crăciun" al lui Radu Mun­tean, nu a ieşit câş­tigător. Cine­aştii români nu s-au întos chiar cu mâna goală. „Cău­tare" de Ionuţ Piţurescu a primit premiul SFR pentru scurtmetraj în secţiunea „Quinzaine des Realisateurs".

Citește totul despre:

Comentarii

loading...