Folosim cookie-uri pentru a personaliza conținutul și anunțurile, pentru a oferi funcții de rețele sociale și pentru a analiza traficul. De asemenea, le oferim partenerilor de rețele sociale, de publicitate și de analize informații cu privire la modul în care folosiți site-ul nostru. Aceștia le pot combina cu alte informații oferite de dvs. sau culese în urma folosirii serviciilor lor. În cazul în care alegeți să continuați să utilizați website-ul nostru, sunteți de acord cu utilizarea modulelor noastre cookie.

Alex Găvan - în prima ascensiune românească pe Kangchenjunga

Alpinistul Alex Găvan va încerca să escaladeze în primavara aceastui an vârful himalayan Kangchenjunga, al treilea ca altitudine de pe planetă. Kangchenjunga este situat la ...

Share

Dragos Nicolae 0 comentarii

16.03.2011 - 20:21
Alpinistul Alex Găvan va încerca să escaladeze în primavara aceastui an vârful himalayan Kangchenjunga, al treilea ca altitudine de pe planetă. Kangchenjunga este situat la graniţa dintre Nepal şi India, are o înălţime de 8586 m şi este considerat de specialişti unul dintre cei mai dificili munţi de escaladat. Alex Găvan, care are în palmares trei vârfuri de peste 8000 de metri: Cho Oyu (8.201 m), Gasherbrum 1 (8.068 m, prima ascensiune romaneasca) şi Makalu (8463 m, prima ascensiune românească), este primul alpinist român care încearcă să ajungă pe Kangchenjunga.

Spune-mi când te-ai apucat de sportul ăsta dur ?

A.G: Am copilărit în satele Cepari şi Braduleţ din judetul Argeş, asezate pe partea sudică a munţilor Făgăraş şi am avut ocazia să fac multe „ascensiuni" alături de bunicul meu şi de prietenul din copilarie Cristi Gherase, încât ajunsesem să cunosc toate potecile şi grotele din zonă. Cumva, aplecarea către natură am avut-o dintotdeauna, pentru că de asemenea tatăl meu este profesor de geografie, şi am preluat-o de la el. Au fost mai mulţi paşi, iar unul dintre ei este voluntariatul pe care l-am făcut la Salvamont Curtea de Argeş. Neavând echipament suficient dormem pe vârfuri iarna în zăpadă numai în sacul de dormit. Atuni urcam pe munţi cu echipament destul de rudimentar. Lucru care m-a călit mental şi fizic. Dar alpinism serios am început să fac în primul an de facultate.


Ascensiunea pe Kangchenjunga o vei face fără oxigen, la fel cum le-ai făcut şi pe celelalte în Himalaya. Cum te pregăteşti pentru performanţa asta şi cum faci să rezişti la peste 8000 de metri fără oxigen suplimentar?

A.G: Antrenamentul meu e în permanentă schimbare, pentru că după fiecare expediţie scot câte ceva şi pun altceva în loc. Lucrez să îl îmbunătăţesc în permanenţă, pentru că în fiecare expediţie trăiesc experienţe noi. Antrenamentul are frecvenţă zilnică, cu o zi sau două de repaus ( nu neaparat consecutiv) în funcţie de nevoile de refacere. Acum fac o combinaţie de antrenament tehnic la panou, aici în Bucureşti sau la munte - în România şi în Alpi -, şi mai fac antrenament general de fitness. Partea de cardio joaca un rol esenţial. Dar nu prea exista antrenamente specifice pentru ascensiunile la altitudini de peste 7000 de m. Folosirea camerei hiperbare poate fi un ajutor. Special pentru genul ăsta de ascensiuni stau în apnee la bazin şi fac exerciţii cu discuri pentru mărirea capacităţii pulmonare. La sală mă antrenez cu prietenul Alin Lupşa, care este medic şi ţin o dietă pusă la punct de un alt prieten, nutritionistul Cristian Mărgărit. Încerc să merg cât mai des în Alpi, pentru că acolo întâlnesc genul de relief asemănător cu cel din Himalaya. Ca să rezum, este o combinaţie între antrenament tehnic şi fitness, dietă şi odihnă. De asemenea, toate cele de mai sus îşi pierd total relevanţa dacă mentalul nu este congruent cu scopul pe care îl urmăreşti.

Nu e riscant să te lipseşti de oxigen şi de aportul şerpaşilor, aşa cum ai făcut până acum pe cei trei optmiari?

A.G. Faptul că foloseşti oxigen poate spune despre tine că vrei să urci pe vârf cu orice preţ, lucru pe care nu îl urmăresc niciodată. Dacă nu sunt în stare să îl urc cu propriile mele forţe, atunci prefer să mă dau jos. Este adevărat că peste 90% din ascensiunile în Himalaya pe vârfuri de peste 8000 de metri se fac cu oxigen suplimentar şi cu şerpaşi. Eu merg fără oxigen şi fără şerpaşi pentru că încerc să fiu fair play faţă de munte şi faţă de mine. Să foloseşti oxigen seamănă puţin cu dopajul iar "jocul" nu mai este unul corect. Fiziologic vorbind, să urci un vârf de peste 8000 de metri cu oxigen este ca şi cum ai aduce vârful pe la 7000 de metri, ceea ce înseamnă că nu mai eşti in the dead zone. La peste 7000, 7500 m, aclimatizarea nu mai este posibilă şi cu fiecare moment petrecut acolo, corpul începe uşor să moară. Folosind oxigen suplimentar performanta nu mai rămâne în niciun caz aceeaşi. Bineînteles, gradul de risc este maxim atunci când mergi fără dar la nivel brut, totul se reduce la modul în care noi reuşim să îl administraram. Abordarea asta nu este doar a mea, pentru că şi ceilalţi parteneri ai mei merg tot fără oxigen. Vom avea o butelie de oxygen şi un gamow bag în tabăra de bază pe care le putem folosi numai caz de urgenţă medicală.


Ascensiunea se va face din Nepal, pe partea sud-vestica a muntelui. Între tabara de baza (5500 m) şi vârf veţi stabili încă patru tabere intermediare, cu aproximaţie la altitudinile de 6200 m, 6650 m, 7200 m şi 7700 m. Cum le stabiliţi?

A.G. Kangchenjunga e un munte enorm ca suprafaţă şi distanţa liniară dintre tabere este destul de mare. Contează foarte mult distanţa, dar şi calitatea locului pe care îl găseşti, pentru că vrei să dai peste un loc relativ sigur, ferit de avalanşe. De preferat un loc în care nu trebuie să sapi în pantă îngheţată pentru a amenaja o platform pentru cort. Tehnic vorbind, cea mai dificilă porţiune o vom întalni chiar în ziua vârfului.

Dar cum rezişti să vezi aceiaşi oameni două luni de zile?

A.G. Echipa noastră mică este formată din patru persoane: Pawel Michalski din Polonia, Mario Panzeri şi Antonello Martines din Italia şi cu mine. Cu Pawel Michalski am urcat în 2007 pe Gashebrum 1 iar pe Mario Panzeri îl cunosc de mai multa vreme. Toţi sunt oameni şi alpinişti extraordinari. Mă onorează faptul că fac parte dintr-o asemenea echipă. Să interacţionezi atâta timp cu aceeaşi oameni este într-adevar o provocare, deşi oamenii cu care fac echipă îmi sunt prieteni şi există o chimie între noi. Este bine ca coechipierii să fie diferiţi şi să se complementeze reciproc, dar este esenţial ca ei să aibă o viziune comuna asupra a ceea ce înseamnă o ascensiune la peste 8000 de metri. Pentru că nu aş face echipă bună cu cineva dispus urce vârful orice ar fi. La altitudine presiunea asupra psihicului este foarte mare şi din pricina asta în tabăra de bază avem fiecare cortul nostru pe care ni-l facem cât mai confortabil cu tot ce ne trebuie, tocmai pentru a socializa cât mai mult atunci când mergem la masă, de exemplu.

Când e cel mai potrivit moment al anului să urci în Himalaya?

A.G. Pentru Himalaya sunt două sezoane: înainte de musonul de vară şi după, adică primăvara şi toamna. Cele patru vârfuri din Karakorum, Pakistan (K2, Broad Peak, Gasherbrum 1 şi 2) plus Nanga Parbat - tot din Himalaya -, sunt mai la nord vest şi musonul nu le afectează atât de mult, aşa că se pot urca cel mai bine vara.

De unde atâta energie şi voinţă?

A.G. O mare parte din energie îţi vine din scopul în sine. Atâta timp cât reusesti să îţi reprezinţi la nivel mental ce înseamnă succesul pentru tine, vei reuşi să găseşti şi mijloacele să transformi asta în realitate. În viaţa cotidiană sunt un om destul de agitat, care aleargă în permanenţă. Expediţiile însa şi-au pus amprenta asupra mea şi am devenit mai mult mai "zen" în ultimii ani.

Totuşi, în Himalaya consider ca arta aşteptarii şi a răbdării mi-am transformat-o într-o valoare personală. Întotdeauna încerc să mă aclimatizez cât mai bine şi încerc să aleg cel mai potrivit moment pentru vârf. Uneori ai impresia că râmâi în urmă, însă răbdarea îţi salveză viaţa. Aşa s-a întâmplat în Gasherbrum 2, când doi alpinişti care au plecat înaintea mea au fost prinşi de o avalanşă şi nu au supravietuit, în conditiile în care eu credeam ca e nebunie curată să mă aflu pe munte în acel moment. În Himalaya este esenţial ca după zece zile de furtună şi viscol să nu pleci imediat când se face vremea frumoasă. Trebuie să aştepţi să cadă eventualele avalanşe, să se stabilizeze zăpada etc.

De ce te temi cel mai mult într-o expediţie?

A.G. De mine însumi. Cel mai mare inamic al tău eşti chiar tu. Este adevărat că şi partenerii tăi sunt esenţiali în succesul sau insuccesul tău si tu in al lor însă totul pleacă de la tine si de la fiecare membru al echipei in parte. Pentru mine alpinismul de mare altitudine este si o chestiune de sinceritate cu propria persoană. În momentul când ajungi să rezonezi cu propria persoană, cred că poţi lua deciziile potrivite. Incerc sa abordez întotdeauna muntele cu umilinţă şi sunt dispus să-mi schimb strategia de ascensiune pe parcurs, când situaţia o cere. Pentru că oricât de bine ai planifica totul, la o expediţie la peste 8000 de metri neprevăzutul intotdeauna apare. Observ că presa foloseşte întotdeauna temeni macho şablon, de tipul „a cucerit", „a învins" sau, dimpotrivă, dacă ceva rău se întâmplă, auzi formulări precum muntele şi-a cerut tributul, jertfa etc. Muntele nu îşi cere niciun tribut şi tu nu cucereşti de fapt nimic. In schimb trebuie să fii recunoscăror că ai putut ajunge acolo sus, efemer, pentru câteva minute.

Vizitaţi şi siteul alexgavan.ro

Citește totul despre:

Comentarii

loading...