Am stat de vorbă cu Marius Turda, profesor la Oxford Brookes University și unul dintre organizatorii expoziției, despre eugenism și identitate națională prin prisma cercetărilor sale bazate pe o regândire a temelor și paradigmelor, pe o critică a bibliografiei existente și pe o considerabilă cercetare empirică nouă, îndeosebi privind Europa Centrală și de Sud-Est.
De-a lungul timpului, Marius Turda a inițiat și coordonat proiecte care au contribuit la constituirea și impunerea unui întreg domeniu de cercetare interdisciplinară.
RL: Cercetările dvs. se axează pe studii de eugenism și biopolitică. Să definim, vă rog, aceste noțiuni.
Marius Turda: Eugenismul este o interpretare științifică a procesului de degenerare și regenerare biologică a individului și societății. Perfecționarea umană propusă de eugeniști a fost și este o componentă intrinsecă a aspirației de a crea o nouă lume, guvernată de puterea și capacitatea transformatoare a științelor moderne, mai ales genetica. Termenul modern – eugenism (eugenics) – a fost propus de Francis Galton în 1883.
În perioada interbelică, eugenismul a devenit parte principală a unei agende biopolitice mai largi, care includea, pe lângă controlul reproducției, și igiena rasială, igiena socială, sănătatea publică și planificarea familială, cercetarea rasială a minorităților sociale și etnice, precum și sterilizarea și eutanasierea. Ca răspuns la pericolul declinului biologic al națiunii, eugenismul a creat un discurs științific cu scopul specific de a îmbunătăți calitățile biologice ale populației și de a-i proteja sănătatea. Susținând că statul trebuie să intervină pentru îmbunătățirea corpului său social prin măsuri eugenice, eugeniștii credeau într-un țel nobil, și anume crearea unei națiuni puternice și sănătoase.
În „Igiena națiunii“, publicată în 1925, și în „Biopolitica“, publicată în 1926, eugenistul român Iuliu Moldovan conceptualiza eugenismul în termeni exclusiv naționali, legându-l de intervenționismul biopolitic și de măsurile radicale de a reforma sistemul de sănătate. Pentru el, biopolitică însemna politica națională a unui stat care controlează și administrează organismul etnic al națiunii. În prima jumătate a secolului al XX-lea, biopolitica și eugenismul au primit un larg și entuziast sprijin, numeroși cercetători lucrând fără preget pentru sistematizarea cadrului teoretic necesar aplicării practice a biopoliticii în viața națiunilor. Ceea ce era prezentat ca un ideal al unei noi ideologii naționale presupunea o transformare profundă a individului și a colectivului, un stat-național care trebuia să devină un imens laborator modern de inginerie socială și biologică.
Am discutat pe larg aceste aspecte într-o carte care a apărut și în limba română, la Editura Polirom, numită „Eugenism și modernitate. Națiune, rasă și biopolitică în Europa (1870-1950)“.
De unde interesul pentru aceste aspecte antropologice? Ce semnificație au ele, acum, în mileniul III?
Am fost mereu atras de istoria antropologiei ca disciplină și de relațiile care există între antropologie și alte discipline științifice, pe de o parte, și ideologiile politice, pe de altă parte. În perioada interbelică, cercetările antropologice asupra grupurilor etnice au luat amploare în România, iar acest material bogat a fost folosit nu doar în scopuri științifice, ci și politice. Cercetări antropologice au fost făcute în anii ’20 în Transilvania, pentru a demonstra continuitatea populației românești de acolo; cercetări antropologice s-au făcut și în anii ’40 în provinciile din est ale României, în mod particular în Transnistria, teritoriu administrat de Armata Română între 19 august 1941 și 29 ianuarie 1944, cu scopul de a demonstra caracterul „rasial“ românesc al populației de acolo. Cercetări antropologice au fost făcute și în Transilvania de Nord, după 1940, pentru a verifica impactul pe care l-a avut administrația românească asupra populației maghiare de acolo în perioada 1920-1940. Aceste cercetări sunt, așadar, foarte importante nu doar pentru a înțelege relația dinamică și simbiotică dintre știință și politică, dar și pentru a înțelege proiectele de regenerare națională din acea perioadă.
Azi, când discuțiile despre națiune și etnicitate continuă să fie aprinse, este important să identificăm originea anumitor idei și concepții care încearcă să explice apartenența individului la o națiune și dreptul acelei națiuni asupra unui teritoriu anume. Biologizarea identității naționale (adică definirea națiunii ca o comunitate de sânge determinată de o moștenire ereditară specifică), pe care mulți români o practică în prezent și de multe ori involuntar, își are originea în perioada interbelică și într-un ethos științific care a apărut atunci și care a dobândit o influență considerabilă în antropologie, sociologie și alte discipline academice.
Aceste aspecte ale cercetărilor antropologice merită cunoscute pentru că arată cum oamenii de știință au biologizat identitatea națională și cum aceste idei continuă să explice percepția multor români despre națiune.
De ce readuceți în atenția publicului eugenismul, un subiect – se pare – tabu?
Eugenismul este un concept istoric contestat și unul a cărui semnificație istorică, politică și socială este încă puțin înțeleasă. În România, el a fost neglijat de istoricii români; mulți dintre ei nu cunosc acest subiect; alții îl identifică cu rasismul științific; pentru majoritatea dintre ei, eugenismul este un subiect dificil: presupune cunoașterea și înțelegerea unor discipline precum biologia, medicina și antropologia. Este un subiect „tabu“ printre istorici, nu printre medici sau biologi. Istoria eugenismului este relevantă pentru orice discuție prezentă despre controlul populației și al fertilității, despre fertilizarea in vitro și despre obsesia secolului al XXI-lea privind tehnicile de perfecționare umană.
Există posibilitatea revenirii la teorii care să ateste superioritatea unei rase sau a alteia?
Nu cred într-o revenire a teoriilor despre superioritatea rasială, însă este clar: ideea că unele națiuni sunt „superioare“ altora nu a dispărut, așa cum ideea că există „rase“ diferite de oameni, unele superioare, altele inferioare, nu a dispărut din imaginația publică și discursul politic, chiar dacă știința modernă a demonstrat categoric unitatea speciei umane.
Am publicat recent o carte despre acest subiect, care sper că va apărea și în limba română la un moment dat, numită „Historicizing Race“.
La ce scară se practica discursul de acest tip în România interbelică și care au fost trăsăturile românești ale acestei politici?
Spre deosebire de alte mişcări eugenice europene, care au fost preocupate aproape exclusiv cu propriile elemente „disgenice“ și au promovat metode eugenice „negative“, sterilizarea și chiar eutanasierea, în cazul eugenismului românesc metodele eugenice „pozitive“, precum încurajarea reproducerii celor considerați sănătoși, au dominat. Unii eugenişti români au militat nu doar pentru un eugenism pozitiv, axat pe protejarea familiei şi îmbunătăţirea sănătăţii populaţiei, ci şi pentru un eugenism negativ, prin care cei găsiţi „nesănătoşi“, „bolnavi“ sau „antisociali“ erau separaţi de cei „sănătoşi“ şi majoritari. Au fost eugeniști români precum I.I. Manliu, M. Cahane, Gh. Banu, C.I. Andronescu care au cerut introducerea sterilizării. De exemplu, o lege a sterilizării voluntare a fost propusă de participanții la al XI-lea Congres de Neurologie, Psihiatrie, Psihologie și Endocrinologie din 1931. Aceasta stipula sterilizarea debililor mintal ereditar prin raze X și vasectomie. Sterilizarea putea fi făcută, conform acestui proiect, numai pentru pacienții care fuseseră internați în ultimii cinci ani într-un spital de boli mintale și numai după ce o comisie de specialiști recomandase aceasta, iar familia își dăduse consimțământul.
Discursul eugenist a fost, în România, accidental sau au existat și forme instituționale?
Nu a fost accidental deloc, după cum am spus-o anterior. Desigur, contextul social, cultural, politic și economic al fiecărei ţări a influenţat decisiv modul în care ideile eugenice au fost înțelese și practicate. Statele Unite ale Americii, Marea Britanie și Germania, de exemplu, aveau un grad mult mai înalt de industrializare și de urbanizare decât România, care în perioada interbelică a fost o ţară predominant rurală și agrară. Cu toate acestea, România a avut o mișcare eugenică puternică, a avut societăţi eugenice și participări la congrese internaţionale. Eugeniştii români au avut un program propriu de îmbunătățire socială și biologică a națiunii și au promovat un naționalism eugenic specific României. Eugeniști români precum I. Moldovan, Gh. Marinescu, Gr.I. Odobescu, Gh. Banu, S. Manuilă, Gh.K. Constantinescu au fost creatori de școli și de institute de cercetare și au ocupat funcții publice importante. Prima societate eugenică a fost Secțiunea de Eugenie și Biopolitică a Astrei, înființată în 1927 la Cluj, urmată de Societatea Regală Română pentru Eugenie şi Studiul Eredităţii în 1935. Aceasta, la rândul ei, a avut subsecții la Chișinău și Craiova. În 1939, aceste societăţi au format Uniunea Societăţilor Eugenice din România, sub preşedinţia lui C.I. Parhon, care la data respectivă era şi preşedinte al Federaţiei Latine a Societăţilor Eugenice. Uniunea a fost formată cu intenţia de a organiza cel de-al doilea congres al federaţiei, planificat să se desfăşoare la Bucureşti în septembrie 1939.
În anii ’40, tendința generală a guvernului condus de mareșalul Ion Antonescu de a omogeniza și purifica etnic națiunea era apropiată de obiectivele ideologice ale eugeniștilor români. De exemplu, Academia Română de Medicină a înființat un număr de comitete dedicate eugenismului, protecției mamei și copilului, sănătății publice și asistenței sociale. Toate aceste comitete au promovat măsurile guvernamentale de îmbunătățire a calităților rasiale ale populației române. De exemplu, în 1941 a fost introdus certificatul medical prenupțial obligatoriu, ca primă măsură eugenică de protejare a populației.
Pe 27 septembrie 1943, cu aprobarea mareșalului Ion Antonescu, președinția Consiliului de Miniștri a înființat „Comisia pentru promovarea şi ocrotirea capitalului biologic al naţiunii“. Comisia a fost însărcinată cu realizarea unei evaluări complete a sănătății populației, evaluare care să fie înaintată lui Antonescu împreună cu propunerile eugenice concrete, atât cantitative, cât și calitative. În ianuarie 1944, comisia a propus proiectul pentru Decretul-lege pentru ocrotirea familiei.
Această lege considera familia drept „fundament al vieții națiunii și statului român“. Ea impunea certificatul prenupțial obligatoriu și introducerea unor măsuri eugenice suplimentare de protejare a familiei.
Proiectul românesc a stipulat și introducerea sterilizării obligatorii pentru cei cu probleme fizice și mentale ereditare. Sfârșitul războiului și schimbarea de regim în august 1944 au pus capăt acestor proiecte.
În opinia unui antropolog din acea perioadă, ce însemna un „român pur“?
Niciun antropolog din perioada interbelică nu a vorbit de existența unui „român pur“ din punct de vedere al compoziției rasiale. Cercetările antropologice de atunci au demonstrat, de fapt, că naţiunea română era rezultatul unor succesive amestecuri de populaţie, de-a lungul istoriei. Ideea unei „rase româneşti“ a fost vehiculată însă, bazată pe ideea de continuitate istorică, un concept care a servit drept vehicul pentru diverse constructe culturale ale identității naţionale în perioada interbelică.
Au fost și antropologi precum A. Borcescu și I. Chelcea care au încercat să găsească un tip de „rasă dacică“, pe care ei l-au identificat printre românii din Munţii Apuseni. În anii ’40, I. Făcăoaru vorbea despre o „rasă carpatină românească“. Este greu de spus din ce elemente etnice era alcătuită acea „rasă“, şi dezbaterile au continuat, mai ales că antropologii înşişi nu se puteau pune de acord dacă această „rasă românească“ era romană, daco-romană, dacică sau daco-romano-slavă. Sau, conform altei terminologii, impusă în secolul al 19-lea, dacă era compusă din „tipuri rasiale nordice“, „dinarice“ ori „mediteraneene“. Același Făcăoaru a identificat patru rase principale: alpină, dinarică, mediteraneană şi nordică şi cinci rase secundare ce trăiau şi în România: dalică (sau carpatică), est-europeană, orientală, vest-asiatică şi indică.
Au fost şi unii cercetători care au refuzat să creeze o teorie a continuităţii istorice bazată pe argumente antropologice. Nicolae Lahovary, de exemplu, într-un text deosebit de erudit despre istoria raselor, din 1937, nu a ezitat să declare că „scoborârea Românilor actuali (de la munte din Ardeal, Moldova şi Muntenia) din Daci sau Traci, astfel cum sunt arătaţi de autorii clasici, e o imposibilitate fiziologică“.
Ce înseamnă, din punctul de vedere al antropologului, termenul de identitate națională? Specificul național ține de ereditate, de un set comun de valori, de ce anume ține?
Identitatea națională este delimitată de granițele, fictive și reale, ce îi separă pe cei care aparțin comunității de cei care nu aparțin, de străini și de potențiali inamici, interni și externi. Animați de dorința de a crea un sens puternic al coeziunii și identității împărtășite de membrii comunității, mai ales în timpul unor schimbări sociale și politice profunde, antropologii din perioada interbelică au apelat la măsurători ale diferiților indivizi pentru a explica și justifica o anumită apartenență etnică. Ei au folosit următoarele criterii de analiză: înălţime, indicele cefalic, indicele facial, indicele nazal şi culoarea ochilor şi a părului. Specificul național românesc era descris ca o entitate în continuă mişcare, a cărei dinamică depăşea graniţele statului român, extinzându-se tentacular oriunde existau români. Antropologia a fost cea care a avut rolul esenţial în acest proces de reevaluare a definiției identității naționale.
Pe lângă clasificări şi taxonomii rasiale, antropologia a contribuit cu încă ceva la discuţia despre specificul naţional şi relaţia dintre majoritatea românească şi minorităţile etnice: serologia rasială. Caracteristicile serologice ale fiecărui grup reflectau afilierea etnică, neinfluenţată de proximitatea geografică şi istorică a altor grupuri etnice. Pe baza proprietăţilor speciale ale grupelor sanguine, antropologii au încercat să identifice relaţiile biologice între indivizii din aceleaşi grupuri etnice şi din grupuri etnice diferite, pentru a demonstra conservarea caracteristicilor biologice al căror caracter fizic distinctiv ar putea fi obliterat în timp, dar a cărui unicitate ereditară n-a dispărut niciodată. Din această interpretare rezultă unele dintre argumentele-cheie avansate în cadrul dezbaterilor despre specific național și identitate națională: disputa asupra originilor istorice ale minorităţilor etnice şi teoriile despre nucleul etnic al naţiunii române, localizat în munţii Transilvaniei.
Puteți să descrieți, pe scurt, expoziția pe care o organizați la București?
Expoziția se intitulează „Știință și etnicitate: Cercetarea antropologică în România anilor ’30“. Se deschide la sfârșitul lunii martie, la Muzeul de Artă Populară „Dr. Nicolae Minovici“, și va putea fi vizitată până în luna iulie a acestui an.
Este pentru prima dată când publicul românesc va putea vedea exemple de cercetare antropologică și rasială, care în anii interbelici au reprezentat forma științifică a discuției despre națiune. Astfel, expoziția își propune să familiarizeze publicul larg și tinerele generații cu istoria antropologiei românești. Sper să fie vizitată de cât mai multă lume, și mai ales de tineri, care astfel pot să vadă și să cunoască o istorie ce nu li s-a predat la școală. Expoziția cuprinde trei părți: o prezentare generală a antropologiei fizice din perioada interbelică și o descriere a acelor metode de clasificare antropologică; o prezentare a grupurilor etnice din România interbelică, pe regiuni istorice; și o prezentare a cercetărilor făcute de școlile românești de antropologie din București, Cluj și Iași. Tot în ultima parte, vom prezenta publicului cercetarea făcută de antropologii austrieci în Banat și cercetarea sașilor din Ardeal. De asemenea, vor fi incluse materiale despre antirasism în antropologie și expresii ale rasismului românesc de la începutul anilor ’40. Expoziția reprezintă colaborarea dintre următoarele instituții: Muzeul Municipiului București, Naturhistorisches Museum Wien (Austria); Centre for Medical Humanities, Oxford Brookes University și University of Oxford, din Marea
Britanie.
Istoria eugenismului este relevantă pentru orice discuție prezentă despre controlul populației și al fertilității, despre fertilizarea in vitro și despre obsesia secolului al XXI-lea privind tehnicile de perfecționare umană.“
Ideea că unele națiuni sunt «superioare» altora nu a dispărut, așa cum ideea că există «rase» diferite de oameni, unele superioare, altele inferioare, nu a dispărut din imaginația publică și discursul politic, chiar dacă știința modernă a demonstrat categoric unitatea speciei umane.“
CV
Marius Turda (n. 1973) este originar din Maramureș și, în prezent, predă istoria rasismului și istoria teoriilor evoluționiste la Oxford Brookes University. Este directorul Centrului de Studii Umaniste și Medicale al aceleiași universități. Membru în numeroase asociații profesionale, printre care Royal Historical Society și Galton Institute. Director fondator al Institutului „Cantemir“ de la Universitatea Oxford (2012- 2013). După ce s-a stabilit definitiv în Marea Britanie (2002), a predat mai întâi la UCL, apoi la Oxford Brookes University și la University of Oxford. A fost profesor invitat la Universitatea Paris 7, EHESS, Universitatea Masaryk din Brno și la Universitatea din Corinthos. Prima lui carte, „The Idea of National Superiority in Central Europe, 1880-1918“, a apărut în 2005. Este editorul colecției „Studies in the History of Medicine“ de la CEU Press (Budapesta–New York). Printre cărțile sale recente se numără „The History of Eugenics in East-Central Europe, 1900-1945“, „Latin Eugenics in Comparative Perspective“ (2014; 2016), „Eugenics and Nation in Early 20th Century Hungary“ (2014); „Historicizing Race“ (2018). Următoarea lui carte, „Scientific Racism in Hungary, 1920-1945“, va apărea în 2019.
