5.2 C
București
marți, 19 martie 2024
AcasăCulturăMaria Obretin: ”Nae a jonglat cu teme serioase, fiecare putea fi un...

Maria Obretin: ”Nae a jonglat cu teme serioase, fiecare putea fi un subiect pentru o dramă”

Lungmetrajul ei de debut, “6,9 pe scara Richter”, filmul lui Nae Caranfil, este, însă, unul dintre marii favoriți la ediția de anul acesta a premiilor Gopo, cu nominalizări la categoriile principale – cel mai bun film și cel mai bun regizor – dar și pentru decoruri, pentru imagine sau pentru costume.

“Nae a jonglat cu trei teme serioase și grave până la urmă, și anume depresia care duce până la sinucidere, frica noastră de cutremure, regăsirea tatălui la o vârstă când e deja aproape târziu. Probabil fiecare dintre aceste teme putea fi un subiect pentru o dramă veritabilă”, spune Maria Obretin, care, ca și personajele din această poveste, a traversat cu eleganță o serie de cutremure înainte de a alege un drum.

S-au întâmplat mai toate înainte de a ajunge la București, la 18 ani, unde a început prin a studia limbi clasice, o aventură printre traduceri din Platon, Homer sau Hesiod, finalizată cu o licență cu Hecuba, Troienele. Au urmat patru ani de actorie la UNATC, la clasa Sandei Manu,și doi ani de master, la clasa lui Adrian Pintea. Ca orice tânăr actor cu zece ani în urmă, s-a lansat în zona teatrului independent, la Green, apoi a jucat la Teatrul Bulandra, sub coordonarea lui Andrei Şerban.

A fost curtată, în cele din urmă, și de film și a preluat roluri în trei lung metraje (Bucureşti Non-Stop, 6,9 pe scara Richter și Octav) și două scurt metraje (Cecilia, vaca finlandeză și A Quiet Place). Notorietatea publică i-a adus-o, însă, un serial, și anume Umbre, o producție HBO, unde joacă alături de Șerban Pavlu. “Teatrul are alt ritm întru celebritate. Nu că m-ar fi interesat neaparat asta. Dar cu Umbre am devenit brusc `prietena` unei părți importante de populație, ceea ce e foarte frumos până la urmă. A venit spre noi un val imens de simpatie, de interes, de susținere. Umbre 2 s-a difuzat în alte 19 țări, am primit mesaje engleză său în spaniolă, italiană”, spune Maria Obretin.

Cu o viteză moderată întru celebritate, dar păstrându-și plusul de prestigiu, teatrul își urmează, la rându-i, drumul. Cel mai recent pas este, pentru Maria, spectacolul “Melcul” al Liei Bugnar, un fel de teatru social care propune o altă perspectivă asupra fenomenului migrației.

“Cu multă atenție la crearea emoției, la echilibrul între lacrimă și zâmbet, Melcul este povestea reală – povestea Anei Mureșanu – a unei femei care a lucrat undeva în Germania, unde a îngrijit o familie de bătrâni bogați. Una dintre zecile, sutele de povești care ar putea începe așa… “, spun prezentările, în timp ce autoarea,  Lia Bugnar parcurge un drum inversat, pornind de la «fenomen» pentru a ajunge spre ființa umană prinsă în acesta. “Și scrie o poveste superbă despre dragoste, despre bătrânețe, poate cea mai frumoasă poveste despre bătrânețe scrisă vreodată, despre tristețe, despre neputință, despre o formă mult mai subtilă de dezrădăcinare”, așa cum spune critica.

 

Rep: “6,9 pe scara Richter”, un film în care ai rolul principal feminin, este unul dintre marii favoriți la premiile Gopo, ediția din acest an, cu nominalizări atât la categoriile cel mai bun film și cel mai bun regizor, cât și cel mai bun scenariu – pentru Nae Caranfil – sau cel mai bun decor, imagine, costume. De ce este acest film “cel mai bun”?

 

Maria Obretin: Filmul lui Nae emoționează, bucură, te rupe de lumea ta, te face să îndrăgești personajele, să le ierti, să le iubești, așa crizate cum sunt ele.Nu știu care vor fi alegerile votanților de anul acesta. Aprecierea unui produs artistic e o chestie subiectivă, până la urma, ține de sensibilitatea, cultura și de gustul fiecăruia dintre noi. Mă bucură că filmul are atât de multe nominalizări. Nae e un artist desăvârsit, a scris un scenariu foarte bun, a compus muzica filmului, e un film de autor minunat de bine gândit și realizat. La filmări simțeam că Nae are filmul în el, în mintea și în sufletul lui, era acolo, ca o simfonie perfect compusă, și toate elementele păreau instrumente perfect acordate să redea simfonia aceasta. E un regizor plin de har, cu o pasiune teribilă pentru ceea ce face, e perfectionist, meticulos, sensibil, știe exact ce își dorește. A scris un scenariu foarte bun, imprevizibil. A jonglat cu trei teme serioase și grave până la urmă, și anume depresia care duce până la sinucidere, frica noastra de cutremure, regăsirea tatălui la o vârstă când e deja aproape târziu. Probabil fiecare dintre aceste teme putea fi un subiect pentru o dramă veritabilă. Dar Nae e special și spectaculos, își traduce lumea și dramele într-un mod care te face să râzi în hohote, deși poți lăcrima pe dinăuntru.

 

Rep: Vorbind de cutremure, care ar fi seismele cu cea mai mare magnitudine în viața unui om? Care au fost cele din viața ta care au rearanjat, de-a lungul vremii, cursul ei?

 

Maria Obretin: Cred că în viețile tuturor seismele mari sunt… disparițiile oamenilor pe care îi iubim sau aparițiile unor vieți noi, proaspete, a omuleților care se ivesc pe lume, cu toată promisiunea unei existențe pline de posibilități.  Oricare dintre aceste evenimente ne schimbă radical, ne repoziționează în viețile noastre, ne fac să privim altfel viața sau moartea. Seismele mari din viața mea au fost disparițiile oamenilor pe care îi iubesc, dar să nu ne întristăm acum. Pentru că tot vorbeam de 6,9, un seism asemănător a avut loc și în viața mea. Pe la 30 și ceva, o fată din Belgia, Manuela Obretin, m-a întrebat într-un mesaj pe Facebook dacă sunt din Călărași. Eram! Mi-a spus că e sora mea din partea tatălui biologic și că ea și Alina, cealaltă soră a noastră, ar fi fericite să ne cunoaștem… dacă vreau. Sigur că voiam! Mama și tatăl meu biologic au divorțat când eu aveam câteva luni, nu au păstrat deloc legătura, nu ne-am cunoscut niciodată, știam doar că am două surori. A fost cea mai mare bucurie pentru mine să îmi întâlnesc surorile, să le cunosc, să le iubesc. Și da, asemenea personajului jucat de Laurențiu Bănescu în 6,9, mi-am cunoscut și tatăl biologic, pe la 30 de ani și ceva. La vârsta la care aveam deja o viață și nu mă mai așteptam, am dobândit încă o familie. Consider acest lucru un dar. Gândul că am două surori și că oricare dintre noi ar face orice pentru cealalta, m-a repoziționat cumva, mi-a liniștit sufletul.

 

Rep: Pentru tine, filmul acesta este, cu siguranță, cel mai bun. Este singurul lung-metraj în care ai jucat, un debut. Cum vine asta? Ești mai interesată de teatru de fapt?

 

Maria Obretin: Înainte de 6,9 am mai avut un rol în filmul București Non Stop, regizat de Dan Chișu. Nu era un rol mare, dar a fost prima mea experiență pe film de lung-metraj. Și tot înainte de 6,9 am filmat primul sezon din Umbre. Am avut și un rol mic în Octav, filmat acum doi ani. M-ar interesa tare să fac mai mult film, normal. E tot meseria mea. Plus că îmi place imens, experiența în film e cu totul alta, apeși pe alte resorturi, butonașe, folosești alte mijloace decât pe scenă. E un alt tip de provocare. Mă intereseaăa ambele, și teatrul, și filmul. Dar teatrul a mers greu, greu, spre din ce în ce mai bine. Filmul a fost mai deloc, cu 2-3 `accidente` total fericite. Nu e o meserie usoară, cred că mai ține și de noroc.  La început e cumplit de greu, aveam nenumarate joburi să îmi permit luxul să fiu actriță. Ai nevoie de multă credință și răbdare în aceasta meserie. Și de nervi tari, de refugii frumoase în care să îți antrenezi sufletul și mintea atunci când nu ai de lucru. Și, mai ales la început, nu ai de lucru. Sunt perioade grele din viața unui actor.  Dacă ar fi să îmi permit un mesaj pentru cititori… mergeți să vedeți tinerii actori, prin toate spațiile indepentente prin care joacă. Sunt spectacole foarte bune cu tineri actori, vin generații bune din urmă și au nevoie de susținere.

 

Rep: Un loc comun – devenit un uriaș loc comun – este să respingem filmele românești care găzduiesc, mult prea des, scene în care personajele mănâncă ciorbă. 6,9 nu mizează deloc pe o astfel de rețetă și totuși rămâne eligibil pentru un trofeu de “cel mai bun”. Crezi că lipsește sau este mai puțin reprezentat vreunun gen în lumea cinematografică românească?

 

Maria Obretin: Nu sunt eu o pricepută în cinematografia românească, nici nu mi-aș permite. 6,9 e diferit, pentru ca Nae e un artist special, el traduce cele mai mari drame în cheie comică și asta atrage oamenii. Tristețea, nepuțintele, rănile deschise, fricile, traumele, sunt învăluite de Nae într-un fel duios și comic. Oamenii au nevoie să se bucure. Viața nu e prea simpatică, să trăiești în România e adesea tragic, din păcate. Fiecare artist reflectă realitea aceasta după propria sensibilitate. Uneori modalitatea de expresie atinge publicul, alteori nu. Toată România aceasta zbucimată oferă subiecte din care uneori ies filme senzaționale. Cinematografia românească e foarte bine privită în afară, respectată. Să iei premii la Cannes sau la Berlin, să fie numele României pronunțat acolo, să luam premii, e minunat. Am eu un soi de patriotism de care nu mă pot vindeca. Premiile din afară se traduc adesea în finanțări pentru alte filme, alte proiecte, asta înseamnă că vom face mai multe filme, că exersăm, că evoluam, că alți 100 de oameni vor avea de lucru. Toate lucrurile acestea contează pentru întreaga industrie, indiferent de cine ia premiul. Ne uităm la filme făcute de americani, ei au 100 de ani de experiență în spate, cu probabil sute de mii de filme bune, bunicele, proaste, foarte proaste. Și cu unele geniale…desăvârșite. E cu atât mai impresionant că cineaștii români iau premii, câte filme facem noi pe an?  La câți ani reușește un regizor să facă un film? Cinematografia românească face cinste țării noastre,iată, iar patriotismul. M-am bucurat imens că Adina Pintilie a luat Ursul de AUR. Am fost la Berlin acum doi ani, cu un scurt-metraj, regizat de un tânar de acolo. E o competiție teribilă în acel festival. Adina a adus cinematografiei românești un premiu imens.

 

Rep: Umbre este, în mod sigur, dincolo de astfel de bănuieli. Care este povestea lui, așa cum o înțelegi tu, cum simți că e receptat și ce se mai întâmplă acum?

 

Maria Obretin: Umbre e un proiect pe care îl iubesc din tot sufletul. Mi-a schimbat viața, iată, alt cutremur! De când am citit cele două secvențe pentru casting mi-am zis că o să fie un proiect foarte tare. Era bine scris, curajos, imprevizibil, diferit. E un proiect în care toată lumea e implicată sută la sută, toți îl iubim. E o echipă care funcționează senzațional. Dacă regizorul are o idee țăcănită și foarte greu de realizat, nimeni nu spune că nu se poate, toate departamentele muncesc să rezove spectaculos acea idee. E o bucurie să lucrezi așa, să ai încredere în fiecare om de pe platou că face perfect ce are de făcut, indiferent cât de greu e. Toți știu ce au de făcut și fac foarte bine, de aici și atmosfera pe platouri, între două bătăi și o crimă râdem mult, ne facem farse, suntem o familie criminală funcțională. Umbre mi-a schimbat viața. Teatrul nu îți oferă totuși multă vizibilitate, are alt ritm întru celebritate. Nu că m-ar fi interesat neaparat asta. Dar cu Umbre am devenit brusc `prietena` unei părți importante de populație, ceea ce e foarte frumos până la urmă. A venit spre noi un val imens de simpatie, de interes, de susținere. Să recunoaștem, e frumos că oamenii să se bucure așa de munca ta. Umbre 2 s-a difuzat în alte 19 țări, am primit mesaje engleză său în spaniolă, italiană, de la oameni care nu erau români, iată, și au apreciat serialul produs de HBO.

 

Rep: Care este parcursul tău până aici? Persoane semnificative și de ce, primele roluri, cele mai importante roluri. În ce punct simți că se află cariera ta și de ce?

 

Maria Obretin: Am pornit de la minus infinit în această meserie, din Calarași, de pe o stradă nepavată, sigurul teatru din copilărie era cel radiofonic. Am avut tot timpul credința aceasta că voi fi actriță. Doamna Sanda Manu, profesoara mea de actorie, m-a dat cu capul de toți pereții până mi-a zis într-o zi la clasă: “Maria, ai înflorit ca o varză”. Am înlemnit, credeam că mă exmatriculează sau ceva. Eram albă la față, cu privirea naucă. A sesizat. “E de bine, sa stii. Stii cum infloreste varza”’ Mi-a deschis cum, dar oricum nu mai auzeam nimic ! ‘Ce bine, nu mă dă afară!’ Asta era cam singurul gând care încăpea în mintea mea. E o profesoară exigentă, dură, puternică, spectaculoasă, plină de energie, îi datorez imens. La doamna Manu la clasa erai într-un cutremur continuu… O  altă întâlnire a fost cea cu domnul Andrei Șerban, cu care am lucrat în patru proiecte, o experiență care m-a modificat nu doar ca actor, ci și ca om.  E un regizor care cere imens de la actor, ridică ștacheta imediat ce ai impresia ți-ai atins limitele. Și prietena mea, Lia Bugnar, căreia îi datorez imens, care într-o vreme când eu nu jucam în nimic de un an-doi, a scris o piesă, “Noi 4”, ca să am și eu ce juca, i se părea nedrept să stau pe bară. Încă jucăm această piesă, cu sălile pline. Între roluri nu pot alege, sunt toate bucățele din sufletul meu, în proiecte pe care le iubesc. Aș zice că sunt într-un moment bun, joc în proiecte care mă solicită, mă provoacă, am colegi talentați, e o bucurie fiecare zi în care am spectacol. Nu știu ce va fi, sper să fie la fel și în viitor, să fiu înțeleaptă în alegerea proiectelor, să îmi fac această meserie pe care o iubesc.

 

Rep: Intrigantă povestea spectacolului în care joci, la Unteatru: povestea unui tânăr care vandalizează din greșeală statuia lui Mihai Viteazul din Piața Universității, o comedie contemporană! De ce Mihai Viteazu? Care-i povestea personajului tău?

 

Maria Obretin: Matei Lucaci-Grundberg, cel  care a regizat această piesă, a scris și textul. E un tânăr regizor de film, care face și teatru, care are un talent deosebit pentru comedie, pentru situații trăznite, personaje colorate, replici foarte bune. Rolul meu în acest spectacol e de judecătoare. Încerc să mențin cât mai stabil echilibrul dintre forțe în scena acuzator-martori-inculpat. E o piesă pentru care avem 3 finaluri diferite, jurații sunt publicul.

 

Rep: Dar povestea Melcului, pe textul Liei Bugnar? În “Melcul” – scria Lia Bugnar – “mi-am dorit-o în rolul principal pe actrița Maia Morgenstern. După care mi s-a ridicat păru’ pe șira spinării când m-am gândit că e foarte ocupată (…) Om curajos din fire, mi-am luat inima în dinți și i-am spus că nu va fi singură pe rol. I-am spus că pe rol cu dumneaei va fi Maria Obretin, o actriță cu mult mai puțină experiență. “Va fi o bucurie” a venit raspunsul”. Dar pentru tine? Cum este această experiență?

 

Maria Obretin: Așa a și fost, o imensă bucurie. Doamna Maia Morgenstern e un om senzațional, cu o energie, forță, atenție pentru tot ce este în jur, impresionante. E o experiență unică să împarți un rol cu o actriță ca dumneaei. Are un mod de a lucra generos, care te inspiră. Cred că “Melcul” e începutul unei frumoase prietenii. E o echipă foarte buna acolo – Constantin Cojocaru, Emilia Dobrin, Letiția Vlădescu, Vitalie Bichir, Virgil Aioanei. Abia am avut premiera, reacțiile au fost foare bune. Cred că “Melcul” o să aibă un destin frumos acolo, la Teatrul Metropolis, unde îl jucam.

 

Rep: Carousel la Bulandra, Noi 4 sau Sâmbătă averse la Godot… actorii tineri joacă extreme de mult? De ce stau lucrurile așa? Tu în câte spectacole joci, de pildă, și cum te împarți între roluri?

 

Maria Obretin:  Ești draguță că mă incluzi printre actorii tineri, au trecut ceva ani de când am terminat facultatea, în 2003! Nu știu dacă joc extrem de mult, important pentru mine e că joc în proiecte pe care le iubesc, în care cred. E bine ca actorii tineri să joace cât mai mult, să se antreneze, să aibă cât mai multe experiențe, să crească. În 2003, când am terminat noi, nu se faceau de ani buni angajări în teatru.Green Hours era cam singurul loc deschis nouă, tinerilor de atunci. Voicu Rădescu a făcut mult pentru acele generații, cine știe câți ne-am fi pierdut dacă nu exista Green-ul. Între timp au apărut mult mai multe spații, e o efervescență în teatrul independent. Tinerii actori au unde sa crească. Am 7 spectacole pe care le joc la Metropolis, Bulandra, Godot, Unteatru. Mă împart cu bucurie, pentru că îmi place ceea ce fac.

 

Rep: La ce lucrezi acum?

 

Maria Obretin: Eh, aici o să întâlnești superstițiile actoricești! Până nu te apuci de un proiect, nu prea vorbești de el, se poate întâmpla orice, nu știi niciodată. Abia am terminat Melcul. Am programate două proiecte cu doi tineri regizori cu care abia aștept să lucrez, textele alese de ei sunt interesante. Ar trebui să iasă ambele proiecte până în vară. Iar cu filmul, am în toamna filmări, dar nu pot da detalii deocamdată. Important pentru mine e că o să am un an plin, în care o să lucrez, în care o să joc spectacolele pe care le am deja. Dincolo de acestea, am și eu planuri, ca tot omul. Să călătoresc, să mai fug o săptămână în Lisabona, un oraș de care sunt îndrăgostită, să-mi iau o mașina, să cultiv tot felul de plăntuțe în balconul meu verde-verde, să mă bucur de oamenii pe care îi iubesc și să fac lucruri frumoase pentru ei, să îl răsfăț pe Pascal, cățelușul meu mic maidanez, găsit la gunoi acum doi ani, de Paște. Viața e destul de scurtă și nu foarte simpatică adesea. Îmi dau voie să mă bucur de tot ceea ce fac, indiferent dacă sunt pe scenă, la filmări sau în parc, într-o plimbare cu Pascal, cățelul total.

 

 

 

 

Cele mai citite

ICCJ discută contestația asupra deciziei BEC privind Dreapta Unită

Înalta Curte de Casație și Justiție (ICCJ) discută, în ziua de 19 martie 2024, contestația asupra deciziei prin care Biroul Electoral Central (BEC) a...

Ciucă și Ciolacu le prezintă filialelor din București candidatul unic. Cel mai probabil este Cîrstoiu. Se așteaptă reacția Gabrielei Firea

Liderii PNL și PSD, Nicolae Ciucă și Marcel Ciolacu, se întâlnesc, marți dimineață, cu liderii filialelor din București ale ambelor partide, pentru a le...

De la Forumul Economic Mondial,  la Forumul Economic de la Saint Petersburg

Pe harta Europei există două orașe, unul de 11.000 de locuitori și altul de 5,6 milioane, care au ceva în comun: găzduiesc cele mai...
Ultima oră
Pe aceeași temă