Folosim cookie-uri pentru a personaliza conținutul și anunțurile, pentru a oferi funcții de rețele sociale și pentru a analiza traficul. De asemenea, le oferim partenerilor de rețele sociale, de publicitate și de analize informații cu privire la modul în care folosiți site-ul nostru. Aceștia le pot combina cu alte informații oferite de dvs. sau culese în urma folosirii serviciilor lor. În cazul în care alegeți să continuați să utilizați website-ul nostru, sunteți de acord cu utilizarea modulelor noastre cookie.

Colson Whitehead, autorul romanului Ruta subterană

Lansare de carte. Citiți în avampremieră un fragment din romanul "Ruta subterană".

Editura Humanitas Fiction vă invită miercuri, 20 decembrie, ora 19.00, la Librăria Humanitas de la Cișmigiu (Bd. Regina Elisabeta nr.38) la lansarea romanului Ruta subterană de Colson Whitehead, bestseller Humanitas Fiction la Gaudeamus 2017.

Rl online 0 comentarii

Actualizat: 19.12.2017 - 14:26


Ruta subterană

de Colson Whitehead


(roman)


Traducere din engleză de Justina Bandol


Colecţia Raftul Denisei, colecţie coordonată de Denisa Comănescu


- Fragment –


Într-o seară rece din toamna trecută, bărbaţii de vază din Carolina de Nord se întruniseră să rezolve chestiunea populaţiei de culoare: politicieni atenţi la complexitatea schimbătoare a dezbaterilor despre instituţia sclaviei; fermieri bogaţi care călăreau monstrul bumbacului şi simţeau cum frâiele le scapă printre degete; şi avocaţi indispensabili care să înmoaie sigiliul planurilor, lăsându-l apoi să se usuce. Jamison fusese şi el prezent, îi spuse Martin Corei, în calitatea sa de senator şi plantator local. Fusese o noapte lungă.

Se adunaseră în sufrageria lui Oney Garrison. Oney locuia pe vârful Dealului Dreptăţii, numit astfel pentru că de sus se vedea fără piedică la distanţă de multe mile în jur, ceea ce făcea ca lumea să se aşeze pe făgaşul cuvenit. După această noapte, întrunirea avea să fie cunoscută drept Convenţia pentru Dreptate. Tatăl gazdei fusese membru al avangardei bumbacului şi un propovăduitor iscusit al acestei plante miraculoase. Oney crescuse înconjurat de profiturile făcute din bumbac şi de negri, răul necesar pentru a le obţine. Acum, cu cât se gândea mai mult la asta – în timp ce stătea în sufrageria lui, privind cu atenţie feţele lungi şi palide ale bărbaţilor care-i beau lichiorul şi nu se mai dădeau plecaţi –, îşi dădea seama că ceea ce-şi dorea el, de fapt, era pur şi simplu mai mult profit şi mai puţini negri. De ce îşi pierdeau vremea făcându-şi griji cu răscoalele şi influenţa yankeilor în Congres, când adevărata problemă era cine avea să culeagă afurisitul de bumbac?

În zilele de după, ziarele tipăriseră cifrele, ca să fie cunoscute de toată lumea, spuse Martin. În Carolina de Nord erau aproape trei sute de mii de sclavi. În fiecare an, acelaşi număr de europeni – majoritatea irlandezi şi nemţi, care fugeau de foamete şi de constrângerile politice – se strângea în porturile din Boston, New York, Philadelphia. Pe holurile legislaturii statului, în editorialele ziarelor, începuse să se pună pe faţă întrebarea: De ce să cedăm acest surplus yankeilor? De ce să nu modificăm cursul acestui aflux uman astfel încât să hrănească şi câmpurile din Sud? Anunţuri în presa de peste ocean promovau avantajele muncii pe termen fix, agenţi de publicitate vorbeau în taverne, adunări provinciale şi aziluri de săraci, şi, în scurt timp, corăbiile începuseră să vină ticsite cu încărcătura dorită, aducând visători pe ţărmurile unei ţări noi. Care apoi debarcaseră ca să lucreze la câmp.

— N-am văzut niciodată un alb să culeagă bumbac, spuse Cora.

— Înainte să mă întorc în Carolina de Nord, nici eu nu văzusem niciodată o mulţime care să sfâşie un om membru cu membru, zise Martin. După ce vezi aşa ceva, încetezi să mai spui ce pot şi ce nu pot să facă oamenii.

E drept, un irlandez nu putea fi tratat ca un african, chit că era, de fapt, un negru alb. Existau, pe de o parte, costurile cumpărării sclavilor şi întreţinerii lor, pe de alta, plata unor salarii mici, dar de subzistenţă, muncitorilor albi. Realitatea violenţei sclavilor versus stabilitate pe termen lung. Europenii fuseseră fermieri şi înainte; aveau să fie din nou. Odată ce imigranţii îşi încheiau contractul (şi-şi plăteau călătoria, uneltele şi cazarea), ocupându-şi locul în societatea americană, aveau să fie aliaţi ai sistemului sudist care le dăduse să mănânce. În ziua alegerilor, când urma să le vină rândul să voteze, votul lor avea să conteze întreg, nu în proporţie de trei cincimi1. Socoteala financiară era inevitabilă, dar, în perspectiva conflictului care urma să izbucnească din motive rasiale, Carolina de Nord s-ar fi plasat pe poziţia cea mai avantajoasă dintre toate statele care permiteau sclavia.

De fapt, ei aboliseră sclavia. Dimpotrivă, răspunsese Oney Garrison, i-am abolit pe negri.

— Şi toate femeile, toţi copiii şi bărbaţii unde s-au dus? întrebă Cora.

Cineva ţipă în parc, şi cei doi rămaseră o vreme nemişcaţi.

— Ai văzut unde, spuse Martin.

Guvernul Carolinei de Nord – din care jumătate se înghesuise în noaptea aceea în sufrageria lui Garrison – cumpărase de la fermieri sclavii existenţi, la preţuri avantajoase, exact aşa cum făcuse Marea Britanie atunci când abolise sclavia cu decenii în urmă. Stocul fusese absorbit de celelalte state din imperiul bumbacului; mai cu seamă Florida şi Louisiana, aflate în creştere explozivă, erau avide după mâna de lucru de culoare, în special după cea experimentată. O scurtă plimbare pe Strada Bourbon1 ar fi prevestit oricărui observator rezultatul acestei politici: un stat corcit, respingător, în care rasa albă, prin amalgamare cu sângele negru, ar ajunge pătată, tulburată, dezorientată. „N-au decât să-şi polueze sângele european cu smoala egipteană, să producă un râu de bastarzi, de mulatri şi de fel şi fel de metişi cu ochi alungiţi – nu fac decât să făurească armele cu care, până la urmă, li se va lua gâtul.“

Noile legi rasiale interziceau bărbaţilor şi femeilor de culoare să pună piciorul pe pământul Carolinei de Nord. Negrii liberi care refuzaseră să-şi abandoneze pământul fuseseră alungaţi sau masacraţi. Veteranii campaniilor împotriva indienilor primiseră sume generoase pentru mercenariatul lor. Odată ce soldaţii îşi încheiaseră treaba, foştii membri ai patrulelor îmbrăcaseră mantiile călăreţilor nopţii, arestându-i pe cei fără căpătâi – sclavi care încercau să ocolească nole rânduieli, negri liberi deposedaţi de pământ şi lipsiţi de mijloacele de a pleca în Nord, bărbaţi şi femei de culoare fără de noroc, care se pierduseră pe teritoriul statului din diverse motive.

 

Comentarii

loading...