Folosim cookie-uri pentru a personaliza conținutul și anunțurile, pentru a oferi funcții de rețele sociale și pentru a analiza traficul. De asemenea, le oferim partenerilor de rețele sociale, de publicitate și de analize informații cu privire la modul în care folosiți site-ul nostru. Aceștia le pot combina cu alte informații oferite de dvs. sau culese în urma folosirii serviciilor lor. În cazul în care alegeți să continuați să utilizați website-ul nostru, sunteți de acord cu utilizarea modulelor noastre cookie.

Ion Bulei, istoric: „Depinde de noi cum vom duce această istorie mai departe”

Despre Marea Unire și personajele care au făcut posibilă construcția statului român am vorbit cu istoricul Ion Bulei.

Share

Maria Capelos 0 comentarii

Actualizat: 28.10.2018 - 11:15

Cercetător (1971-1990), profesor la Facultatea de Istorie a Universităţii Bucureşti (din 1993), diplomat (ataşat cultural la Roma, 1990-1993, director al Institutului Cultural Român de la Veneţia, 1997-2003), director ISPRI al Academiei Române (2003-2011), autor a 19 cărţi şi a peste 200 de studii şi articole. Sunt câteva dintre coordonatele unei activități de o viață ale istoricului Ion Bulei.

„România în Primul Război Mondial”, „Bunul nostru rege – Ferdinand”, „O istorie a românilor”, „Carol I – Un destin pentru România”, „În Vechiul Regat”, „Regina Maria. Puterea amintirii” sunt doar câteva dintre multele cărți pe care istoricul Ion Bulei – cel care mărturisește că a avut bucuria să facă ceea ce-i place – le-a scris. Crede în puterea elitelor de a influența dezvoltarea unei națiuni și le-a dedicat multe dintre scrierile sale.

RL: Cum ar trebui să percem noi, românii, anul centenarului?

Ion Bulei: După mine, ar trebui ca fiecare dintre noi să aibă un moment de reflecție asupra lui însuși. Și ar trebui să ne amintim de cei care ne-au precedat, lăsându-ne, grație faptelor lor,  o istorie pe care o moștenim azi. Și depinde de noi cum vom duce această istorie mai departe. Înaintașii și-au făcut datoria...

Privind peisajul politic de azi, ne este greu să ne imaginăm cum au reușit acești înaintași să aibă un ideal și să-și canalizeze toate eforturile pentru împlinirea lui. Ce a avut special generația Unirii?

Înainte de toate, aș vorbi de două generații: o generație a pașoptiștilor și alta care i-a urmat, continuând-o pe prima, și care este a idealului național. Cele două generații au creat statul de la 1859, devenit independent în 1878. Cele două generații au creat o solidaritate de grup, la nivel de guvernare, cum nu a existat până atunci, și cum nu va mai exista de fapt nici după aceea, pentru că noi cu solidaritatea nu stăm prea bine. Am zice că tocmai lipsa ei, a solidarității, ne caracterizează. Dar atunci, se observă cum în Moldova, urmașii lui Sturdza, fostul domnitor, și în Țara Românească, urmașii lui Bibescu, şi el fost domnitor, se dau la o parte sau se pun de acord să se coalizeze şi să conducă împreună  o mișcare națională care să ducă la împlinire națională, adică la un stat român independent și mai mare decât cel de până atunci. Altfel spus, să ducă la România Mare. Este ceea ce s-a realizat în 1918. Și când acest stat s-a realizat, spunea Mircea Eliade, românii nu mai erau supuşi determinării istorice, de acum înainte se puteau apuca de cultură. Este chiar ceea ce au început să facă cei din generația interbelică, generația lui Eliade, generaţia culturală. Istoria nu mai era o teroare...

Nu mai era o teroare și arăta că poate fi solidară. Dar în numele unui ideal greu de realizat, al unirii tuturor românilor...

Acest ideal e de fapt un excelent program al generației care începuse să facă unirea în 1859 și o continuase în 1918. Continuarea de efort constructiv o putem urmări nu numai la nivel de generații. O putem urmări și la nivelul familiei. Mă gândesc, iată, la familia Brătianu.

Un portret al celui mai relevant dintre Brătieni?

Primul dintrei ei e Ion C. Brătianu, cel care are o contribuție majoră la aducerea unui prinț străin, Carol I, în 1866, care conduce țara ca prim ministru în războiul de independențeă, apoi în anii de puternică dezvoltare 1878-1888. El este tatăl lui I.I.C. Brătianu, cel care a fost șeful Partidului Liberal după 1908, conducătorul țării în anii primului război mondial și în primul deceniu de după 1918, un  mare om politic.  Celălalt fiu al său e Vintilă Brătianu, economist, și el înzestrat om politic. Apoi este George Brătianu, om politic, dar și mare istoric… fiul lui I. I. C. Brătianu. Familia Brătianu este un exemplu de cât de puternică poate fi solidaritatea de grup atunci când se împletește, desigur, și cu inteligența, cu  patriotismul,  cu educația. Educația este vitală, ea pregătește nația pentru timpul următor. I.I.C. Brătianu îi spunea fiului său: „Tu să faci o meserie, indiferent care, dar să construiești ceva cu mâinile tale. Dacă vei face asta, atunci poți să faci și politică! Altfel, nu are sens să faci politică. De ce o faci, ca să te îmbogățești? Noi nu vrem să ne îmbogățim prin politică. Niciodată”.

Și, într-adevăr, aceste generații, care pornesc de la 1848, nu sunt determinate să facă politică pentru a se îmbogăți. Sunt generații  conștiente că au o misiune, și aceasta trebuie îndeplinită nu neapărat căutând banul! Aveau un ideal! Idealul este esențial.

Au contat și mișcările de independență naționale din spațiul european?

Desigur. A nu se uita că mulți dintre oamenii politici de atunci și-au făcut educația la școli din Occident. Din cei 141 de oameni politici guvernamentali, câți numărăm în Vechea Românie între 1866-1916, 101 făcuseră studii în afară. Educația reprezintă un program foarte, foarte dezvoltat pentru oamenii politici ai României de atunci. Un program de pregătire a viitorului. Acestui program i se dăruiesc oameni politici cum ar fi Spiru Haret, un remarcabil om al școlii –  ministru al Învățământului aproape toată perioada dintre 1897-1910 – sau cum ar fi C. Angelescu, ministru al Învățământului între 1918-1937, perioadă în care numărul școlilor din România ajunge de la cca. 8.000 la aproape 18.000, al școlilor normale de la 25 la 71, şi au fost construite peste 10.000 de școli generale, (era supranumit doctorul cărămidă). Este și răstimpul în care se construiesc splendidele licee din mai toate orașele Basarabiei sau ale Bucureştiului. Tot ceea ce au înfăptuit acești miniștri la Învățământ a fost excepțional. Au și avut timpul necesar pentru a reuși într-un astfel de demers, au avut și sprijin  politic. Ce facem noi astăzi cu învățământul este o totală bătaie de joc – 25 de miniștri în 25 de ani!

Deci exista această legătură între oameni, între destinele lor, ale înaintaşilor cu  contemporanii şi cu urmaşii lor. E foarte interesant de studiat istoria acestei clase conducătoare din perioada de unificare a statului, pentru că ea arată cum lucrează împreună trei generații, cum se formează aceste generații!

Cât de important a fost contextul istoric?

Dacă nu ar fi existat un război al Crimeii de pildă, între 1853-1855, care, pentru o vreme, a alungat de la gurile Dunării Rusia, și dacă n-ar fi fost Pacea de la Paris din 1856, nu s-ar fi creat contextul internațional care să favorizeze o construcție românească. Şi dacă n-ar fi  existat un om ca Napoleon al III-lea – care, desigur, milita pentru interesul Franței, dar care a sprijinit decisiv crearea unui stat  român –  nu s-ar fi putut realiza acest stat. Deci contextul internațional e întotdeauna foarte important, mai ales pentru popoarele mai mici, care nu se pot dezvolta dacă acest context nu le-o îngăduie.

În același timp, se spune că Unirea de la 1918 a fost posibilă prin voința poporului român...

Evident, dacă nu ar fi fost această voință, unirea nu s-ar fi făcut. În același timp, este foarte important că a existat o clasă politică. Nici o dezvoltare istorică nu ar fi posibilă în lipsa unei clase conducătoare! Practic, elitele sunt cele care construiesc istoria popoarelor lor. Nu există o altă soluție, nu există o dezvoltare fără elite, ele sunt absolut necesare! Din acest punct de vedere, acum, noi, ca popor, suntem într-unul dintre momentele foarte nefavorabile unei dezvoltării a României. Azi, elita pe care o avem nu este capabilă să fixeze niște repere de care să țină toți cont, să se coordoneze într-un  efort național pentru realizarea lor.

Spuneați că Brătienii nu au fost singulari în acest efort național. Care ar fi alte personaje cu rol important în construirea Unirii de la 1918?

Sunt foarte multe. I-aș aminti pe M. Kogălniceanu, pe Dimitrie Sturdza, pe Take Ionescu, cel mai inteligent om politic pe care l-am avut, cum spunea despre el Carol I. Apoi, mai mult decât Ferdinand, este  soția lui, Maria. Am scris o carte despre fiecare. Pe urmă, P.P. Carp, un mare om politic, extrem de inteligent, ori Lascăr Catargiu, Nicolae Filipescu, T. Maiorescu, Al. Lahovari, Iuliu Maniu, C. Stere, Iancu Flondor...

Sunt oameni pregătiți în afară, dar care, după terminarea studiilor, se întorc. Asta nu înseamnă că ai noștri erau mai breji decât alții. Peste tot era la fel în acea vreme. Erau educaţi în şcoli din străinătate, apoi se întorceau ca să contribuie la ridicarea ţării lor aplicând ceea ce au învățat. Desigur, există multă imitație în faza inițială, vorbim de perioada 1848 și de după, dar imitația aceasta era necesară. Ca să poți ajunge la creație proprie treci mai întâi prin imitație! Și nu trebuie să imiți orice și oricum. Nu întâmplător, tot în epoca aceasta de afirmare a statului naţional a existat „Junimea”, o societate care pune valoarea în față, știe ce vrea și ne aduce – ceea ce aveam noi mare nevoie atunci – spiritul critic.

De ce acum, în an Centenar, simțim nevoia, poate mai mult ca oricând, să cunoaștem cu toții mai bine istoria acelui timp?

Este esențial să ai o cunoaștere, să spunem, cât de cât apropiată de o vreme care te-a definit, o perioadă istorică în care ai fost definit! Dacă nu reușim să ne autodefinim ca popor, nu ne putem revendica un viitor pe care să-l merităm.

Este foarte important să fii informat și pregătit să faci față acestei dorințe pe care, inevitabil, fiecare națiune o are, aceea de a se împlini cât mai bine.

Mie mi se pare esențial, și cred că tuturor, să trăim într-o societate care să ne permită să visăm, să credem, să fim în stare să înţelegem lumea în care ne găsim. Nu te poți defini istoric fără să-ți cunoști trecutul. Cunoașterea istoriei este esențială pentru oricine. Evident, adevărul istoric nu e singurul care poate acționa asupra individului. Asupra lui acționează și adevărul filozofic, și cel literar etc. Adevărul istoric însă este cel care îi defineşte  identitatea. Cel puțin un popor ca al nostru are nevoie neapărat de așa ceva, și Cioran avea dreptate când credea cu sinceritate că noi nu putem fi ceea ce vrem să fim decât dacă o vrem cu toată tăria. Și nu o putem face decât dacă știm cine suntem și încotro vrem să ne ducem!

Care a fost rolul reginei Maria în Marea Unire?

Tocmai scriu o carte cu acest subiect. Fără îndoială că a avut un rol important. Și nu numai pentru că s-a dus la Paris şi la Londra, la începutul lui 1919, și a stat de vorbă cu toată lumea politică bună a momentului.  Era o femeie foarte frumoasă, într-adevăr, dar în același timp era și femeia care știa ce vrea. Avea un bărbat inteligent, cult, dar cu prea puțină personalitate, și atunci ea îi împrumută personalitatea ei, foarte puternică. Ea ştie să dinamizeze societatea românească a vremii. Maria știe să mobilizeze lumea cu influență, să fie în centrul unei societăți foarte încărcate de posibilități, dar nepuse în valoare pînă atunci. Este femeia care crede în rostul femeii vremii sale. Ea însăși scrie despre țara aceasta pe care nu o cunoștea înainte de a veni aici, dar care devine a ei, după aceea. Este femeia care știe să joace un rol până într-un anumit punct, în așa fel încât să-i lase și pe alții să se manifeste, dar să rămână doar ea în prim- plan tot timpul. Avea o mare abilitate în a discuta cu oamenii, în a-i conduce pe alţii. Nu știa românește când a venit aici, nu a vorbit niciodată strălucit românește nici mai tîrziu, dar a reușit întotdeauna să-și comunice gândurile şi în limba română. Este foarte importantă ca personalitate. Întelege vremea, îi înțelege rostul și contribuie masiv la punerea în valoare a ceea ce merita pus în valoare.

Credeți că putem să avem temeri față de pierderea identității noastre? Există acest pericol?

După mine, nu. Sigur, sunt la o vârstă la care privesc mai mult în trecut! Noi, istoricii, cunoaștem trecutul, dar nu știm nimic din viitor, cum nu știe nimeni. Istoricul știe doar că istoria nu se repetă, pentru că felul nostru de a gândi se schimbă.

Dar învățăm ceva din greșelile istoriei?

Nu, de regulă, nu învățăm.Trebuie să trecem noi prin ele, iar noi suntem inclusiv împreună cu  propriile noastre greșeli, le purtăm cu noi și le ducem mai departe.

Care ar fi cea mai bună modalitate de cinstire a 100 de ani de Românie Mare în opinia dumneavoastră?

Aș spune, cum spunea Vasile Pârvan, să ne facem datoria! Dacă reușim să ne facem rostul nostru în viaţă, inevitabil şi rostul naţiei este împlinit prin asta. În 1919, se deschidea fosta universitate maghiară de la Cluj. Se deschidea fără profesorii maghiari, care refuză să participe, declarând la plecare că n-o să mai fie universitate la Cluj cât îi hăul. S-au înșelat. S-a dovedit că universitatea a continuat să existe. Şi la un înalt nivel. Și a existat şi există pentru că  i-au dat viață valorile intelectuale românești. Ele au demonstrat că statul român are forța de a crea instituții. Sextil Pușcariu, primul rector român, surprinde în memoriile sale și această transformare a Clujului prin universitate.

Când putem vorbi concret de România Mare? De la 1 Decembrie 1918 sau din 1920, când a avut loc Trianonul?

Unirea a început să se facă prin declarații ale adunărilor populare din diferite zone ale diferitelor etnii. Românii au avut la Alba Iulia, germanii au avut la Mediaș... Unirea lor este parafată la Trianon, în 1920. Atunci a fost recunoscut ceea ce această nație începuse să creeze, adică hotărârea ei de a se încadra într-un alt context istoric.

Când au fost preluate de către români instituțiile din Transilvania?

Instituțile sunt create în Transilvania, dar și în toate provinciile care s-au unit de comun cu ceea ce era la București, deci cu Regatul Român. S-a creat un stat, după chipul şi asemănarea celui francez. Sunt instituții în care se toarnă conținut românesc, valori românești şi europene şi specific local.

Dar preluarea concretă a acestor instituții când s-a făcut?

De la 1 Decembrie 1918. La Trianon preluarea era deja făcută sau pe cale de a fi terminată.

  

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Citește totul despre:

#centenar #unire #ion bulei

Comentarii

loading...