RL: Sunteți coordonatorul proiectului Academiei Române intitulat „Civilizația românească“, proiect pe care știu că-l gândiți de mulți ani. În ce constă?
Victor Spinei: Academia Română are multe proiecte de anvergură, cel aferent seriei de sinteze intitulate „Civilizația românească“ fiind unul dintre cele mai importante. Intenționăm să elaborăm circa 25-30 de volume reflectând realizările românești din toate domeniile culturale și științifice: lingvistică, literatură, istorie, istoriografie, biserică, etnologie, geografie, chimie, fizică, matematică, artă, cinema, muzică, sociologie, agricultură, biologie, demografie, învățământ, medicină, circulația monetară, sistem bancar, științe geonomice, drept, economie, tehnică etc., sub coordonarea unor specialiști de seamă din cadrul corpului academic, în colaborare cu cercetători din institutele Academiei și din mediul universitar. Cinci tomuri sunt deja predate la tipar la Editura Academiei Române.
Aceste volume sunt importante atât pentru sintetizarea realizărilor de până acum, pentru cinstirea memoriei unor mari savanți și oameni de cultură, cât și pentru cântărirea priorităților viitoare. Nu am naivitatea sau infatuarea să cred că ne putem compara cu marile civilizații ale umanității. Cu toate acestea, au viețuit și au creat și la noi oameni înzestrați, care au dobândit prețuire pe alte meridiane, uneori în mai mare măsură decât de la compatrioți. Nu concep ca aceste sinteze să cosmetizeze realitățile și să hiperbolizeze meritele, abjurând deplina obiectivitate. Spre exemplificare, unii experți din domeniile tehnice au constatat că în ultimele decenii s-a înregistrat un adevărat crah al câtorva ramuri industriale, altădată prospere, iar aceste lucruri trebuie consemnate corect și nu escamotate, chiar dacă respectivele realități sunt puțin plăcute și greu de remediat.
Toate aceste volume vor fi dublate de variante transpuse în engleză, unele poate și în limba franceză și germană, mizând în acest sens pe colaborarea cu Institutul Cultural Român, care beneficiază de un corp experimentat de traducători, ceea ce ne-ar scuti de tatonări nesigure și de costuri substanțiale. Din păcate, Academia Română nu beneficiază de resurse generoase, în pofida a ceea ce se colportează de către persoane mai puțin bine informate ori chiar răuvoitoare. Academia este o instituție bogată nu prin lichidități financiare, ci prin valorile pe care le deține, mai cu seamă prin valorosul tezaur de manuscrise, litografii, piese monetare, hărți, cărți vechi etc. din patrimoniul Bibliotecii Academiei. Dispune, totodată, de circa 30 de case memoriale și de patrimoniu, care trebuie întreținute și reparate, fără să aducă, evident, niciun venit.
Unde se vor găsi aceste volume?
Vom încerca să facem o distribuire eficientă a tuturor volumelor atât în țară, cât și în străinătate. Dacă o carte nu circulă, s-a investit zadarnic în redactarea și tipărirea ei. Din diverse rațiuni economice și administrative, sistemul distribuirii cărții este deficitar în România, astfel că foarte multe edituri nu-și pot permite standuri proprii în librăriile din țară, în această situație fiind, din păcate, și Editura Academiei. În pofida acestor disfuncționalități, uzând de experiența acumulată atunci când m-am aflat la direcția Institutului de Arheologie din Iași, mă voi preocupa persuasiv ca toate volumele din seria „Civilizația românească“ să aibă o bună circulație spre bibliotecile importante din toate județele țării. În ceea ce privește distribuirea seriei în străinătate, am luat legătura cu factori de decizie de la Ministerul de Externe și de la Institutul Cultural Român, spre a ne sprijini în privința difuzării. În acest sens, mizăm și pe conlucrarea cu Biblioteca Academiei, care dispune de parteneri tradiționali în multe țări din Europa și America.
În cadrul descinderilor relativ frecvente făcute la multe dintre marile biblioteci continentale, am constatat cu insatisfacție prezența precară a cărții românești la sectorul de uzuale, situație ce reflectă, pe de o parte, o desconsiderare a potențialului nostru intelectual, iar pe de altă parte, incapacitatea instituțiilor din țară de a elabora și distribui lucrări de interes în limbi de circulație internațională, de natură să capteze atenția cititorului străin. Demararea seriei bilingve „Civilizația românească“/„Romanian Civilization“ constituie, în esență, o inițiativă menită să contracareze fie și parțial această stare de fapt. Este adevărat că internetul suplinește în mare măsură prezența cărții, dar nu total, pentru că foarte mulți cititori, chiar dintre cei tineri, nu preferă lectura pe suport electronic. Cu toate acestea, nu vom neglija difuzarea electronică a volumelor din seria în discuție.
„Regimul dictatorial strangula libertatea de expresie“
Din aceste sinteze de civilizație românească vor face parte și personalități cu realizări remarcabile aici, dar care la un moment dat au ales să plece să-și continue cercetările în afara țării?
Bineînțeles că trebuie să facă parte, deoarece respectivele personalități s-au format din punct de vedere intelectual în mediul românesc, au activat în tinerețe în centrele din spațiul carpato-dunărean, angajând ulterior legături mai mult sau mai puțin susținute cu conaționalii, având chiar o influență notabilă pentru evoluția unor domenii culturale și științifice din țară. În categoriile evocate, cu particularități specifice, i-am putea enumera, printre alții, pe Nicolae Milescu Spătarul, Dimitrie Cantemir, Constantin Brâncuși, Panait Istrati, Eugen Ionescu, Emil Cioran, Mircea Eliade, Alexandru Ciorănescu, Eugen Coșeriu, George Emil Palade, Stefan Hell, care au dobândit celebritate în afara granițelor țării și sunt revendicați și de alte popoare, cu atât mai mult cu cât au primit cetățenia lor. Trebuie să recunoaștem, nu fără o fărâmă de decepție, că, din varii motive, majoritatea personalităților citate nu ar fi reușit să dobândească strălucitele performanțe cărturărești sau artistice dacă ar fi rămas pe meleagurile natale. În anumite circumstanțe, spațiul românesc nu a dispus de mijloace de documentare pentru elaborarea unor opere savante (cazurile lui Cantemir, Ciorănescu, Coșeriu), în câteva conjuncturi avangardismul nu se bucura de înțelegere (Brâncuși, Ionescu), în multe împrejurări regimul dictatorial strangula libertatea de expresie (Cioran, Eliade), în alte câteva situații dotările pentru performanțele tehnice elevate nu erau posibile (Palade, Hell).
Un alt proiect al Academiei Române, care vă preocupă personal de ceva vreme, este acela de a crea noi institute în străinătate. Ce rol vor avea acestea?
Este adevărat că gândul înființării unor centre de cercetare academică în străinătate, în afara celor existente, mă preocupă obsesiv de multă vreme. În perioada interbelică dispuneam de două unități importante de cercetare academică și promovare culturală în străinătate, ambele începându-și efectiv activitatea în anul 1922: Accademia di Romania din capitala Italiei și Școala Română de la Paris (mai exact, dintr-o suburbie a metropolei, la Fontenay-aux-Roses), cea dintâi avându-l prim director pe Vasile Pârvan, iar cea de-a doua pe Nicolae Iorga, ambele desființate după acapararea puterii de către comuniști. Parcurgerea literaturii de specialitate mă edificase în privința rolului excepțional asumat de cele două instituții în pregătirea specialiștilor de talie din sfera umanistică, având și șansa de a cunoaște personal pe câțiva dintre foștii bursieri de acolo, precum Radu Vulpe, Constantin Daicoviciu, Alexandru Ciorănescu, Vladimir Dumitrescu, Ștefan Pascu, Dionisie Pippidi, Emil Condurachi, Nicolae Corivan, Dumitru Ciurea, de la care aflasem crâmpeie relevante despre activitatea desfășurată la Roma și Paris. Ulterior, în 1930, a fost inaugurat un alt institut la Veneția, în Palazzo Correr, prin strădaniile aceluiași neobosit Nicolae Iorga.
Pentru o scurtă perioadă, corespunzând cu anii celui de-al Doilea Război Mondial, a funcționat un institut român de cercetări și la Berlin, condus de ilustrul lingvist Sextil Pușcariu. Pentru că a ființat în vremea lui Hitler, activitatea sa – e drept, limitată, date fiind condițiile de război – a fost trecută într-un con de umbră din rațiuni nejustificate, cu toate că demersurile aferente înființării institutului fuseseră demarate înainte de venirea lui Hitler la putere, iar cel care i-a pus bazele nu avea nimic de-a face cu preceptele ideologice naziste. O altă clădire, destinată drept centru de cercetări aromânești, reprezenta o donație primită de Nicolae Iorga din partea guvernului albanez la Santi Quaranta. Pe când i se osifica organizarea, a intervenit războiul cu Italia, astfel că lăcașul respectiv nu a devenit cu adevărat funcțional. În prezent avem sub umbrela Academiei două institute de cercetări și formare academică în afara granițelor, prin reactivarea Accademiei di Romania și a așa-numitului Istituto Romeno di Cultura e Ricerca Umanistica di Venezia, ambele cu activitate dinamică.
În opinia mea, pentru formarea elitelor intelectuale asemenea institute sunt vitale. Demersurile întreprinse pe lângă oficialitățile politice nu s-au finalizat până în prezent cu rezultate pozitive, iar lucrurile avansează cu dificultate. Perspective mai optimiste s-ar profila în direcția afilierii științifice a Institutului Român de la Freiburg im Breisgau la Academia Română. Acesta a fost înființat în 1959, fiind adițional Bibliotecii Române, fondată cu zece ani mai înainte, de un grup de patrioți adversari ai comunismului. Biblioteca de la Freiburg posedă un depozit de carte și de documente excepțional de valoros. Se află aici aproape toate periodicele diasporei românești din Australia până în Franța și Canada, corespondența și arhiva unor importante personalități literare și politice românești. Sediul Bibliotecii reprezintă o proprietate privată, astfel că sunt mari impedimente spre a se opera investiții din România pentru repararea și recondiționarea unor încăperi ce ar putea deveni camere de oaspeți rezervate bursierilor noștri, precum am convenit cu directorul așezământului, distinsul doctor și scriitor Mihai Neagu.
Și încă un lucru nu lipsit de interes: Institutul Român din regiunea Pădurea Neagră a primit, în urmă cu câțiva ani, drept donație de la foștii luptători în războiul civil din Spania o clădire în zona rezidențială din Madrid. Institutul din Freiburg nu i-a găsit imobilului o destinație adecvată și, la inițiativa directorului Mihai Neagu, s-au făcut acte de donație către Academia Română. Punerea clădirii în posesie implică inerente dificultăți, ea fiind ocupată momentan de chiriași ilegali. Academia nu are posibilitatea să o recupereze și să îi asigure reparațiile și întreținerea și ar dori să conlucreze în acest sens cu Ministerul Afacerilor Externe și cu Institutul Cultural Român. O soluție rezonabilă ar fi să disponibilizăm jumătate din local Institutului Cultural Român pentru activitățile sale, iar cealaltă jumătate să fie reținută de Academie pentru rosturi științifice.
În afară de aceasta, s-au schițat anumite demersuri, deocamdată destul de firave, pentru reactivarea Școlii Române de la Paris. Un succes în direcția amintită ar fi extrem de benefic pentru promovarea culturii naționale și formarea profesională a tinerilor într-un mediu elevat, un focar cu pregnante reverberații artistice. Vreau să sper că oficialitățile noastre vor conștientiza că afirmarea românității pe plan internațional nu este posibilă fără o pregătire laborioasă a tineretului intelectual în centrele de efervescență culturală, care să genereze elite de cea mai aleasă factură. Precum avertiza, cu bună dreptate, Nicolae Iorga, „fără steag de cultură, un popor e o gloată, nu o oaste“.
Casetă
Victor Spinei, pe repede-nainte
Născut în octombrie 1943, Victor Spinei este istoric, arheolog, doctor în istorie, membru corespondent (2001-2015), membru titular (din 5 iulie 2015) și vicepreședinte (din 27 noiembrie 2015) al Academiei Române. Este Profesor Emeritus al Facultății de Istorie din cadrul Universității „Alexandru Ioan Cuza“ din Iași. Între anii 2003 și 2011 a fost director al Institutului de Arheologie Iași. A publicat un număr important de lucrări științifice, cursuri universitare și volume cu tematică istorică. De asemenea, este membru în comitetele de redacție ale unor reviste precum „Arheologia Moldovei“ (Iași, București), „Historia Urbana“ (Sibiu), „Cercetări istorice“ (Iași), „Consemnări culturale“ (Iași).
Continuarea interviului în ediția de weekend a „României libere“
