Într-o mișcare continuă, pentru care l-ar invidia orice tânăr confrate, Horațiu Mălăele are o energie debordantă. Face tenis, pictează, joacă în multe piese, pe care le și regizează, la teatre independente sau de stat, umple săli cu spectacole de muzică și poezie, one man show-uri ori alături de alți artiști, scrie el însuși sau colaborează la cărți scrise de alții despre el.
Lucrezi la montarea pe scena Teatrului de Comedie a piesei „Fierarii“, ce va avea premiera la finalul lui februarie. În general, cum alegi piesele pe care le regizezi?
Nu am o metodă. Acum mulți ani am întâlnit un dramaturg din Banatul sârbesc, Milos Nicolici, care mi-a dăruit această piesă. Este o piesă ce vorbește, celor ce vor să vadă și să audă, despre războaie și consecințele lor în plan familial, despre granițe, despre mondializare și toate rahaturile astea, cu o forță comică ieșită din comun. Mi-a plăcut foarte tare pentru că are o compoziție dramatică formidabilă, neașteptată, inedită. Am găsit și distribuția – Maia Morgenstein, George Mihaiță, Mircea Rusu, Valentin Teodosiu și eu. Muzica e semnată de George Marcu, scenografia de Maria Miu. Cred că în ecuația aceasta ar fi un succes să fie un eșec! Vă sfătuiesc să veniți să-l vedeți pentru că vă vom spune nespuse lucruri. Știute, dar nespuse. Spunea Oscar Wilde: „Dă-i o mască omului și-ți va spune adevărul!“.
Cum reacționezi când te supără ceva?
Depinde, am și un mod aristocrat-isteric în care mă manifest, dar și un mod lucid, temperat, în care iau lucrurile în râs sau, mă rog, le îmbrac într-o maioneză umoristică si întâmplarea devine mai puțin supărătoare. Apoi încerc să uit. L-am întrebat odată pe Radu Beligan care este formula longevității și liniștii lui sufletești? Mi-a răspuns: „Mănâncă puțin, citește mult și pune totul la spate“.
Sunt reprezentații ale unui spectacol care ți se pare că nu merg la publicul prezent în sală?
Într-o piesă există niște replici cheie, care pot să măsoare gradul de inteligență al publicului prezent în sală în acea seară. Dacă reacția la acele replici este minoră, atunci însemnează că anumite lucruri trebuie puțin îngroșate până simți că te-ai racordat. Țin la această manevră pe care actorul, din respect, trebuie să o facă din mers. Deși, continui să cred că fiecare spectacol își are publicul pe care-l merită.
Ai emoții când în public sunt prieteni de-ai tăi?
Sigur că da. Sunt niște puncte care ard. Iar dacă sunt actori poți chiar să te prăjești, pentru ca ăștia colportează înzecit impresia spectacolului. „Mai bine să ai parte de un epitaf prost după moarte decât să intri în gura actorilor cât eşti în viaţă“ – spunea Shakespeare.
Ți s-a întâmplat să ai în sală un fost profesor de-al tău sau un alt personaj pe care tu-l apreciai foarte mult?
Desigur. De multe ori. Îmi aduc aminte fiecare dată când în sală s-a aflat maestrul Radu Beligan. Parcă nu eram eu, eram extrem de emoționat și tulburat, pentru că țineam foarte mult la el și statuia pe care deja i-o înălțasem era absolut strivitoare.
Ți-a spus cineva vreodată, cu obidă, că ești oltean?
Pentru că una dintre avuțiile naționale este bășcălia, iar între timp substantivul s-a adjectivat, mai strigă unii după mine „olteanule!“, poate nu cu obidă, mai curând cu aleasă ironie. Sper.
Și, la urma urmelor, eu nu sunt oltean, ci gorjean și nu mă deranjează deoarece cunosc ce înseamnă Gorjul în compoziția țării și sunt mândru că sunt ceea ce sunt .
Te duci des pe acolo?
Da, mă duc pe la mama de multe ori sau, mă rog, de câte ori apuc. Acolo e fratele meu, acolo sunt rudele mele, deci mă duc cu foarte mult drag. Este un spațiu în care mă regăsesc, este un spațiu binecuvântat și vindecător.
Am o experiență pe care vreau să ți-o povestesc. Făcusem pe scenă o rană superficială la picior, care a început să ulcereze și, în cele din urmă, am făcut o infecție care a ajuns aproape de os. Când nu am mai găsit deloc leacuri folositoare, când toate antibioticele deveniseră inutile și am auzit că sunt în pericolul de a-mi pierde o parte din picior, am oprit toate spectacolele și am plecat la mama la Târgu-Jiu. Mama a suflat, a descântat, m-a oblojit cum a știut ea și în două săptămâni eram vindecat. Asa încât de câte ori sunt în pericol ori îi dau telefon ori mă duc acasă la mama.
Când omul trece printr-o cumpănă se apleacă asupra credinței?
Credința comportă zeci de direcții, nu avem acum motive să la discutăm. Dar în momentul în care apare o boală, o spaimă, o teamă, fiecare în parte poate fi un avertisment că te găsești în afara granițelor armoniei universale. Atunci ar trebui să cauți să te regăsești și să te reașezi pe locul cuvenit.
Ai afirmat vreodată: nu, acest lucru nu e posibil?
Am spus și am crezut că multe lucruri nu sunt posibile. Dar, pentru că artele vizuale fac frecvent naveta imposibil-posibil, a fost unul din argumentele pentru care am dat la teatru.
Mai apoi, am avut revelația unor oameni, a unor profesori care mi-au dovedit că imposibilul meu era lesne posibilul lor.
La început de carieră, cu Toma Caragiu cel titanic, cu care am fost într-o relație de reală prietenie până la prematura lui dispariție. Apoi, a fost întâlnirea mea cu Vlad Mugur și gândirea lui luminată și extraterestră. Întâlnirea mea cu Marquez – geniul meu preferat, natura mea fiind aplecată spre suprarealism. Întâlnirea mea cu cu Vasile Nițulescu, actorul socratic care a bombardat formidabil lumea boematică a anilor ‘80, cu Marin Sorescu, cu Nichita Stănescu și lumea lui, un geniu de bogat și generos. Întâlnirea mea cu cărțile și spusele lui Petre Țuțea, cu Cioran. Sunt oameni care mi-au marcat viața și au creat, într-un fel, alcătuirea care sunt. Nici eu nu știu cine sau ce sunt de fapt, dar forma asta, să spun zăpăcită, în care mă scald, mi se pare că este natura mea. Este o zăpăceală confortabilă.
Revii des la scrisul lui Marquez?
Revin de multe ori, mai întotdeauna. Nu citesc o singură carte, citesc mai multe deodată. Am recitit de curând „Principele“ și l-am redescoperit pe Eugen Barbu ca un imens scriitor. Cred că acuzația de plagiat și opțiunile lui politice i-au umbrit pe nedrept și în exces opera. Axiologic vorbind poate că lucrurile se vor așeza cândva în ordinea lor firească. Autorități literare cu scaun la cap vor trebui să despartă opera de greșeala și vremelnicia proprietarului și să o livreze posterității la adevărata ei înălțime. Nu poți să-l acuzi pe Oscar Wilde că avea altă orientare sexuală, când opera lui e formidabilă!
Cam care ar fi „poruncile“ de care ții tu cont în viață?
Mă gândeam zilele trecute că mi-ar plăcea să fiu un tiran care face bine oamenilor cu forța. Există deja zece porunci divine pe care nu trebuie să le citești ca să le știi, ele există în gena umană. Un om știe când face rău și când face bine. Și un câine știe când face rău și când face bine. A face rău, adică a opri un om de la rostul lui, este o crimă capitală după părerea mea.
Spuneai undeva că ai grijă să pui bani deoparte pentru a da oamenilor mai necăjiți decât tine.
Da, o fac, pentru că banul, până una alta, mijlocește vieți, adică este o formă de supraviețuire. Am tot timpul niște bani puși deoparte pentru oamenii necăjiți. Chiar dacă unii se mai îmbogățesc din banii aceia, umilința prin care trec că se află în momentul acela pe stradă, la mila publică, e groaznică!
Ce faci când te apucă tristețea?
Mă așez și aștept sa treacă. Acum, moartea unui om din propria-ți familie răspândește o tristețe care trece greu. Dar credința că nu dispărem de tot, este motiv de speranță și supraviețuire. Românul mai spune: om muri și om vedea! Deși cred că, pentru ateu și pentru credincios, moartea e un vehicul cu destinații diferite.
La ce folosește umorul?
Păi, numai umorul ne-a făcut să putem trece peste cancerul comunist! Râzând poți depăși multe faze nenorocite ale existenței. Pentru că râsul e muzica sufletului. Așa cred și așa a crezut toată generația mea. Fănuș Neagu spunea – și e foarte bine ca generațiile viitoare să știe lucrul acesta – „Noi facem parte dintr-un stol pe care nu l-ați cunoscut, al cocorilor de jertfă“.
Râzi când ești spectator?
Dacă e cazul, râd. Îmi aduc aminte de ce mi-a spus Toma Caragiu odată: „Băi, actorule, odată am fost atât de bun, că un chior din sală a râs de a căzut de pe scaun“. „Toma, eu eram ală!“, i-am răspuns.
Și eu eram. S-a întâmplat la „D’ale carnavalului“, unde jucau profesorul meu Octavian Cotescu, Gina Patrichi, Marinuș Moraru, Rodica Tapalagă, Ștefan Bănică. Erau formidabili!
Râd cu mare plăcere la reprezentațiile multora, unii dintre ei, prieteni. De exemplu Radu Gheorghe – acum mai retras din motive știute de el – de câte ori îl văd e un lucru îmbogățitor pentru mine!
Ai un PR, un impresar?
Nu am simțit nevoia să am un PR deocamdată. Glorificarea care mi s-a făcut îmi este suficientă. Mai mult nu mi-ar trebui. Să stau în stradă ca Michael Jackson, să smulgă oamenii hainele de pe mine nu mă interesează, e bine așa cum e; sunt la locul meu.
Suntem în an centenar. Cum ar trebui să-l marcăm?
Ar trebui să fim bucuroși și mândri că suntem aici și că suntem împreună! În momentul în care te bucuri găsești soluțiile cele mai vrednice ca să sărbătorești!
Citat 1
„Mi-a spus Toma Caragiu odată: «Băi, actorule, odată am fost atât de bun, că un chior din sală a râs de a căzut de pe scaun». «Toma, eu eram ală!», i-am răspuns. Și eu eram. S-a întâmplat la «D’ale carnavalului», unde jucau profesorul meu Octavian Cotescu, Gina Patrichi, Marinuș Moraru, Rodica Tapalagă, Ștefan Bănică. Erau formidabili!“
Citat 2
„L-am întrebat odată pe Radu Beligan care este formula longevității și liniștii lui sufletești? Mi-a răspuns: «Mănâncă puțin, citește mult și pune totul la spate».“
