20.8 C
București
joi, 28 martie 2024
AcasăCulturăFantoma lui Nicolae Ceaușescu fascinează America

Fantoma lui Nicolae Ceaușescu fascinează America

Când vine vorba de șoc cultural, probabil că ar fi greu să-ți imaginezi strigoiul Elenei Ceaușescu cântând “Take Me Home, Country Roads”, hit-ul lui John Denver, scrie Washington Post despre “Waxing West”, un spectacol pe un text al scenaristei române Saviana Stanescu, care a avut premiera zilele trecute la Women’s Voices Theater Festival, în Washington. Absurdul câștigă teren în piesa halucinantă a Savianei Stănescu (foto), o producție 4615 Theatre Company, în montarea regizorului american Jordan Friend. Sigur, vampirul soției dictatorului comunist apare cu un rost, anume de a spori starea de confuzie a Danielei, o cosmeticiană din România care emigrează în Statele Unite, unde speră că se va căsători cu un american.  Simpatică, dar foarte vulnerabilă în pijamalele ei gri, Daniela (interpretată de actrița Alexandra Nicopoulos) se străduiește să-și găsească un loc confortabil într-o lume pe care n-o mai înțelege, în care atât rolurile tradiționale de gen, cât și noțiunile de comunitate, sunt demult istorie. Ar trebui oare să gătească și să facă șmotru pentru Charlie, programatorul cu care a fost trimisă să se căsătorească? Sau poate că ar fi mai bine să încerce variante intelectualiste, așa cum face Uros, prietenul ei fără adăpost, care e obsedat de Gilgamesh? Și, pe deasupra, cum să-și stăpânească amintirile legate de Revoluția Română, în special cele privind execuțiile lui Nicolae și Elena Ceaușescu? Amestecând amintiri cu proiecții, realism cu detalii fantasmagorice, “Waxing West” este imprevizibilă și amuzantă, scrie Washington Post, evocând, printre altele, o scenă absurdă, în care Daniela se străduiește să-i satisfacă o mare fantezie sexuală lui Charlie: ea este bucătarul, iar el – un curcan prăjit. “Cred că piesa e foarte relevantă acum, când problemele legate de imigrare și deportare sunt acute datorită președintelui Trump și politicii sale de a limita venirea în SUA a noilor imigranți, cu micile mari variații ale Visului American în fiecare caz”, spune Saviana Stănescu, într-un interviu acordat ziarului „România liberă“.

 

Rep.:  La aproape 30 de ani de la revoluția română, iată ceva dezamăgire. Noul Guvern se aseamănă cu vechiul, economia este în declin, iar oamenii suferă încă de pe urma ororilor psihologice provocate de fostul dictator Nicolae Ceaușescu. Prin urmare, emigranții din piesa dvs „Waxing West“ trăiesc visul american. Dar, până la urmă, care mai este visul american pentru emigranții est-europeni în general?

Saviana Stănescu: „Waxing West“ este de fapt prima mea piesă solidă în engleză, scrisă în 2003-2004, când studiam Dramatic Writing (Scriere Dramatică) în cadrul programului de masterat MFA la New York University, Tisch School of the Arts. A luat încă din școală premiul Golden pentru excelență în dramaturgie, ex-aequo, împreună cu o piesă a lui Rajiv Joseph, colegul meu de masterat. A avut o producție la NYU, apoi cea din 2007, cu compania lui Richard Schechner East Coast Artists, la cunoscutul teatru La MaMa din New York. Atunci piesa a luat Premiul de Teatru Inovator NY pentru Script Original. După aceea a mai fost produsă la San Francisco, a avut și un spectacol-lectură foarte interesant, regizat de Radu Afrim la Teatrul Odeon din București… Acum a fost re-descoperită de o companie de teatru tânără din Washington DC (creată și condusă de fostul meu student Jordan Friend, care și regizează spectacolul), 4615 Theatre Company, care a produs piesa la Teatrul High-wood ca parte a Women’s Voices Theatre Festival.

După cum ați văzut, a avut cronici foarte bune în Washington Post, Broadway World, DC Theatre Scene, printre altele. Mă bucur desigur să văd că are parte de un nou val de vizibilitate. Cred că piesa e foarte relevantă acum, când problemele legate de imigrare și deportare sunt acute datorită președintelui Trump și politicii sale de a limita venirea în SUA a noilor imigranți, cu micile mari variații ale Visului American în fiecare caz. Da, visul american există încă, reprezintă ideea că America este țara tuturor posibilităților, în care ai parte de o viață decentă, sau chiar devii bogat, dacă muncești și te dedici succesului în carieră și viața de familie. În Waxing West eu chiar mă joc cu stereotipurile legate de visul american și arăt cum acesta se transformă rapid în coșmar pentru mulți imigranți. Sigur că am vrut să atenuez puțin impactul acestor adevăruri tragice și am construit o lume a coșmarurilor de cabaret absurd și suprarealist pentru protagonista mea, Daniela. Ceaușescu și Elena apar ca vampiri vodevilieni care cântă și dansează, torturând-o psihologic pe eroină. Am combinat stereotipurile americanilor despre Ceaușescu cu cele despre Dracula, creând un personaj absurd și satiric, care însă atinge probleme politice/istorice reale. Piesa mea e un fel de odisee tragicomică a imigrării, în care umorul funcționează la modul un ochi plânge unul râde. Cum spunea și George Bernard Shaw – if you are to tell people the truth, you better make them laugh, other-wise they kill you. Și eu încerc să-i fac pe oameni să râdă în timp ce -procesează problemele serioase ale stereotipului Visului -American.

 

Amintirea comunismului este încă și mai interesantă, citeam zilele trecute în The Sentinel, dacă este sugerată de fantomele celor doi conducători, Nicolae și Elena, apăruți acum în chip de vampiri. Niște vampiri de vodevil, care cântă și dansează, ca un omagiu adus teatrului absurd și unora dintre reprezentanții săi de seamă, ca Ionesco sau Beckett. De altfel, spunea regizorul cu care ați colaborat, însăși teatrul dvs se află cu un picior în realism și unul în absurd. Mai interesează pe cineva Nicolae și Elena Ceaușescu?

Da, cum spuneam mai sus, din observațiile mele empirice, sunt câteva lucruri stereotipuri pe care americanii de rând le știu despre România: dictatorul Ceaușescu, Dracula, și Nadia Comăneci. O profesoară de origine română care a imigrat în SUA în anii ’80 îmi spunea cum toată lumea o întreba dacă e gimnastă când le zicea că e din România. Mi s-a părut amuzant. În cazul meu toată lumea mă întreba de Dracula, culminând cu niște colegi care m-au dus la Rocky Horror Picture Show în primul meu an la New York, i-au spus prezentatorului că sunt din România, iar el a strigat de pe scenă că avem un musafir din țara lui Dracula – Saviana! Vă dați seama cum m-am simțit. Apoi cineva de la un Radio în NYC mi-a luat un interviu de Halloween și m-a întrebat numai de vampiri și de Dracula. Am vorbit de stereotipuri, dar mi-au tăiat partea cu pricina… Bram Stoker, care ne-a creat stereotipul cu Dracula este irlandez. Poate că ajută -turismul la Castelul Bran, dar noi, românii, nu am reușit să capitalizăm cu adevărat pe acest personaj. Nu se caută un scenarist româno-american sau un regizor sau actor român la Hollywood atunci când se face un film despre Dracula, cred că ar trebui să se întâmple asta.

Mai mult decât atât, în lumea de limbă engleză, cea mai cunoscută piesă despre România (chiar despre Revoluția din 1989) este „Mad Forest“ de Caryl Churchill, o autoare britanică. Această piesă este produsă foarte des în teatre și universități din SUA. Cu tot respectul pentru o scriitoare pe care o admir, cred că e cazul să fie produse mai multe piese de autori români dacă sunt interesați de aceste lucruri din istoria României. Spre exemplu, autorii de origine latino, african-american, asian-american, etc, sunt foarte uniți și pledează pentru scriitori, regizori și actori din aceste comunități, se susțin reciproc foarte mult. Și eu am tot încercat să susțin dramaturgi români și internaționali, dar e mult mai greu să pătrunzi în mainstream dacă nu ești american, britanic, sau australian, așa că sunt, desigur bucuroasă că „Waxing West“ are presă așa bună în Washington. Trebuie să ne spunem și noi, imigranții, străinii, poveștile, într-o manieră care are sens pentru noi. Asta e ARTivism pentru mine. Eu nu scriu o piesă având așteptări pentru succes, sunt concentrată pe a spune ce am de spus, cu integritate și adevăr – adevărul meu per-sonal, în stilul meu, trebuie să simt că am reușit să comunic ce aveam de comunicat într-o manieră estetică/dramatică origi-nală, care mă face să mă simt împlinită artistic. Mă interesează, desigur, ca piesa mea să ajungă la public și aibă un impact emoțional, să facă oamenii să gândească despre anumite lucruri, să râdă, să plângă, într-un mod inteligent, nu melodramatic. Bineînțeles că îmi doresc ca „Waxing West“ și alte piese ale mele să se joace în continuare, la teatre din America și din lume, să aibă impact, să emoționeze, să provoace și să amuze. Și dacă ar aduce și mai mulți bani, ar fi minunat.

 

De altfel, la finalul anului trecut, scriați că, la 28 de ani de când s-a murit pe străzi în Revoluție, urmează să începeți o nouă bătălie pentru dreptate și adevăr. Despre ce este vorba?

Este vorba despre această nouă bătălie pentru imigranți în era zidurilor și a deportărilor… O nouă luptă pentru ca vocile artiștilor ca mine, veniți din altă țară (care nu e Norvegia…) să fie auzite.

 

Trăim un moment cultural în care artiștii explorează modalități de a integra activismul în munca lor – citesc în caietul simpozionului Theatre & Resistence, o reuniune internațională la New York, în cadrul căreia ați fost vorbitor – de asemenea la începutul acestui an. Cum arată acest curent și care sunt temele lui principale în Statele Unite și cum credeți că stau lucrurile în România?

Da, aici în SUA am devenit o ARTivistă, militez prin teatru și artă pentru THE OTHERS (ceilalți), pentru drepturile oamenilor marginalizați, discriminați, lipsiți de putere. Știu că activismul are o conotație negativă la noi în România, din cauza anilor de comunism și a limbajului de lemn asociat cu activismul, dar aici în SUA problemele de acest gen (rasismul, xenofobia, homofobia) sunt reale și dureroase, iar artiștii pun aceste probleme în centrul creației lor. Asta nu înseamnă însă că arta angajată e similară cu realismul socialist sau propaganda, înseamnă doar că scriitorii și artiștii fac eforturi ca – în diferite stiluri – să atace aceste probleme în opera lor. E un fel de Renaștere a culturii centrate pe revoluții comunitare și aspecte legate de identitatea personală și de grup. Au și o puternică tradiție în acest sens cu avangarda anilor ’60-’70, când se protesta împotriva războiului din Vietnam, pe fondul unei revoluții sexuale și a accentuării feminismului. Într-adevăr trupe ca Bread and Puppet, The Performance Group, Open Theatre, Living Theatre, Mabou Mines, sunt bine cunoscute ca inovatoare în sensul combinării teatrului cu activismul. Dar și dramaturgii sau actorii americani sunt preocupați de teatrul politic sau de angajare socială. Aș aminti numai câțiva: Tony Kushner (pe probleme LGBTQ), Anna Deveare Smith (pe conflicte rasiale), David Henry Hwang, Lynn Nottage, J.T. Rogers, Katori Hall, Nilo Cruz. Cred că mă înscriu și eu în această tradiție de inovatori stilistic care consideră că teatrul are un rol important în a provoca schimbări sociale (the role of theatre in triggering social change). E cumva ironic pentru mine să trăiesc acum într-o nouă fază a activismului politico-artistic, după ce am copilărit și m-am format în comunism, dar asta e, explorez aceste similarități în piesele mele. E o adevărată mină de aur creativ. Am scris și un monolog amuzant numit Cină cu Marx, în care dezbatem aceste probleme la un restaurant, flirtând puțin, ca la o întâlnire amoroasă care nu se termină prea bine.

 

Activismul, însă, cred că tocmai este perceput drept o chestiune -enervantă și uneori incompatibilă când se asociază cu alte domenii de activitate, jurnalismul, de pildă. În artă, probabil că cel mai des am auzit critica potrivit căreia este o formă de a aplica pentru anumite -programe de finanțare care au teme specifice. Cum stau lucrurile de fapt?

E foarte mult de vorbit aici, un adevărat eseu pe tema finanțării artei în SUA. Nu vreau să expediez aceste probleme importante în câteva fraze, s-ar putea ține o conferință de 3 ore pe aceste teme… Pot să spun doar că în general finanțările sunt private, dar nu neapărat pe anumite teme. Eu văd mulți directori de teatre care cultivă potențialii sponsori și donori, iar aceștia dau bani doar pentru a susține teatrul, nu pentru a impune anumite estetici sau teme. Chiar nu am văzut așa ceva. Sigur sunt festivaluri și chiar teatre centrate pe vocile femeilor sau altor minorități. Dar asta e normal, pentru că nu s-au prea făcut progrese. Sunt statistici care arată că piesele femeilor produse pe Broadway sunt încă doar la 17%, ca acum 30 de ani… Asta nu se întâmplă pentru că piesele scrise de femei sunt mai slabe, ci pentru că cei care decid ce se produce sunt în general bărbați albi heterosexuali care au anumite gusturi cu privire la ce înseamnă o piesă bună… La fel, piesele autorilor de culoare sau LGBTQ nu sunt produse, așa că e absolut normal ca să existe festivaluri ca BlackFest sau Pussy Fest spre exemplu. Nu se întâmplă asta pentru că o impun cei cu bani, e invers, liberalii progresiști susțin minoritățile și diversitatea, așa că dau bani pentru aceste festivaluri create de artiști. Eu sunt membră a Comitetului de Diversitate, Echitate și Includere al Dramatists Guild (Uniunea Dramaturgilor) care – deși sună propagandistic pentru cei crescuți în comunism – este absolut necesar pentru a apăra drepturile minorităților. O mamă albă a unui copil negru spunea într-o conferință recentă că băieții albi sunt învățați de mici că vor stăpâni lumea, pe când cei negri sunt învățați să aibă grijă să nu fie împușcați de un polițist pe stradă, fără să fi făcut nimic…

 

Ce spectacole după -piesele tale putem vedea în acest moment în România și care sunt proiectele pe care le vei începe aici în noul an?

În acest moment în România cred că se mai joacă doar Viză de Clown (titlul american – „Aliens With Extraordinary Skills) la Teatrul Odeon, cu Nicoleta Lefter în rolul principal. Spectacolul este în repertoriu și poate fi văzut din când în când. Din păcate, având atât de mult de lucru aici în SUA, nu m-am putut concentra pe piese în română. Aș vrea să revin în România pentru un an, ca să mai scriu în românește. Lucrez la un roman în română numit Oceanele Zairei Sota. Editura Tracus Arte tocmai mi-a publicat o antologie de poezie, cântând ei construiau o cușcă, și aș vrea să vin să fac un turneu de lecturi de poezie. Vorbind de feminism, îmi amintesc că aceste poeme au fost considerate feministe la publicarea volumelor mele de poezie (Amor pe Sîrmă Ghimpată – 1994, Sfaturi pentru Gospodine și Muze – 1996, Proscrisa – 1997). Culmea e că și acum sunt relevante în sensul feminist, dacă ne gândim la mișcarea #MeToo… Așa că istoria pare să se repete la infinit, ca tragedie, ca farsă, ca telenovelă, ca operă bufă, ca thriller, ca poem dramatic…  

 

 

 

 

Cele mai citite

Lufthansa a evitat o grevă a salariaților chiar de Paște

Compania aeriană germană Lufthansa şi un sindicat care reprezintă personalul de la sol au anunţat miercuri că au ajuns la un acord privind salariile...

Reforma austerității, îmblânzită. Plafonări peste plafonări de la Guvern

După austeritatatea de anul trecut și cu un deficit bugetar la limită, Executivul face cadouri pentru români, iar angajații din companiile de stat pot...

O femeie de 31 de ani a fost reținută pentru efectuarea repetată de intervenții chirurgicale estetice minim invazive

O femeie în vârstă de 31 de ani a fost reţinută pentru 24 de ore, urmând să fie prezentată magistraţilor cu propunere legală, pentru...
Ultima oră
Pe aceeași temă