9.8 C
București
marți, 26 martie 2024
AcasăCulturăEste revigorant să fac teatru într-un sistem perfect sănătos“

Este revigorant să fac teatru într-un sistem perfect sănătos“

 
Un teatru care, în ciu­da a mai bine de 150 de ani de istorie, s-a consacrat ca promotor al teatrului experimental și este cunoscut pentru susținerea tinerilor dramaturgi contemporani. Alec Secărea­nu joacă rolul unui bărbat care a pierdut sensul vieții în spectacolul „Gundog“, o adaptare a textului cu același nume semnat de Simon Longman, în regia lui Vicky Featherstone, directorul artistic al Teatrului Royal Court. Repetițiile au început în urmă cu câteva zile, pe 2 ianuarie, și vor dura până la sfârșitul lunii, iar premiera este programată pentru data de 31 ianuarie. Spectacolul se va juca în fiecare zi, de luni până sâmbătă, până pe 10 martie, când va avea loc ultima reprezentație. Alec Secăreanu era remarcat în urmă cu doi ani la Hala Sinatex din București, într-o montare interesantă a „Fight Club“, spectacol în regia Ilincăi Radulian pe faimosul text al lui Chuck Palahniuk. Filmul lui Francis Lee „God’s Own Country“, după unii un fel de „Brokeback Mountain“ plasat în Yorkshire, i-a adus actorului Alec Secăreanu atât notorietatea interna­țională, cât și o nominalizare la titlul de cel mai bun actor din partea BIFA. Este aceasta o trambulină pentru cariera unui actor din Est? „Încerc să-mi canalizez energia spre spectacolul de la Royal Court și să-l duc cu bine până la final. Din primăvară… rămâne de văzut. Sunt în discuții pentru două proiecte de film, unul în țară și unul în Marea Britanie, dar rămâne de văzut“, spune Alec Secăreanu într-un interviu acordat ziarului „România liberă“.

RL: „În cazul meu, marile bătălii n-au avut încă loc. Dar am început cu câteva lupte, dintre care pe unele le-am pierdut, pe altele le-am câștigat, altele încă se mai dispută. Am pierdut, de pildă, lupta cu idealismul pe care îl aveam la terminarea facultății“ – îmi spuneai nu demult, la începutul carierei tale internaționale, într-un moment în care jucai rolul unui soldat care credea în victorie, la Teatrul Național din București, în spectacolul „Recviem“ al lui Alexandru Dabija. Între timp, am văzut cu toții că cel puțin o mare bătălie s-a dat totuși. Care este bilanțul acesteia?

Alec Secăreanu: „God’s Own Country“ a fost foarte bine primit în întreaga lume. Sincer să-ți spun, nici noi nu ne așteptam, speram, dar nu ne așteptam. În momentul în care l-am filmat ne-am gândit numai la poveste, la personaje, ne-am concentrat pe procesul de a spune povestea și am încercat să rămânem cât mai sinceri vizavi de personajele noastre. Este extraordinar să vezi că toate lucrurile la care te-ai gândit atunci când ai lucrat la un proiect trec bariera ecranului și spectatorul rezonează cu ce ai vrut să spui. După premiera filmului de la Sundance, la începutul anului trecut, lumea a început să vorbească destul de mult despre film și de cele mai multe ori „de bine“. Am fost invitat la destul de multe festivaluri și am avut ocazia să vorbesc cu spectatorii după proiecția filmului, la sesiunile de Q&A. Este incredibil, dar mare parte din succes se datorează, de fapt, spectatorilor și fanilor filmului, care au vorbit despre el și au ajutat la promovarea lui, astfel încât au făcut să se creeze în jurul lui un „momentum“ de care orice film independent are nevoie. Ca să reluăm tema dezamăgirilor de la începutul acestui drum, sigur că am fost foarte contrariat când am terminat facultatea… Aveam mari așteptări de la piața românească de teatru, speram să existe o viziune, o coerență, un entuziasm general. Oricine dorește să facă parte, la un moment dat, dintr-o mișcare care să însemne ceva. Eu vin din zona teatrului independent, deci nu m-am bazat niciodată pe teatrul de stat să facă ceva pentru mine. De altfel, trăiesc cu impresia că teatrul de stat oricum s-a înțepenit, a intrat într-o zonă manieristă, este lipsit de imaginație, merge la nesfârșit pe cărări bătute, mizează pe niște rețete care și-au dovedit eficiența. Teatrul independent, pe de altă parte, se identifică și acum cu o zonă a mijloacelor precare. Faci spectacole care să prindă la public – logic, altfel nu ai cum să te finanțezi –, dar decorul este, cel mai adesea, modest, format din două scaune și o masă (de vreme ce nu există bani pentru ceva mai sofisticat), costumele sunt și ele așa cum sunt (cel mai adesea, actorii vin cu hainele lor de acasă). Este un teatru sărac, să admitem. Dacă încerci să cauți ce se întâmplă în teatrul independent, prima dată observi lipsa fondurilor, și o observi și ca spectator, și nu ar fi treaba ta de spectator să vezi lucruri de genul ăsta. Se vede că regizorul a făcut un fel de compromis cu banii ca să realizeze spectacolul ăla. În timp ce în teatrul de stat se pierd enorm de multe fonduri. Există și excepții, desigur, dar frustrarea mea uriașă este că vezi spectacole cu bugete extraordinare și nu înțelegi de ce s-au dus banii pentru un asemenea spectacol, care nu aduce nimic nou. Pe când în teatrul independent există așa de multe idei și atâta dorință de muncă, dar nu există finanțare pentru concretizarea lor.

 

Pornind de la teatrul independent, în urmă cu doi ani, la Hala Sinatex din București, jucai într-o montare interesantă a „Fight Club“, spectacol în regia Ilincăi Radulian pe faimosul text al lui Chuck Palahniuk. Să-l joci pe Tyler Durden este, fără îndoială, o provocare, mai ales după ce faimoasele replici au fost deja rostite de Brad Pitt într-un film iconic. Nu mai mică este provocarea de acum, când, având în palmares o nominalizare la titlul de cel mai bun actor britanic în anul 2017, ai început lucrul la un nou spectacol de teatru. La Londra, de data asta…

Spectacolul la care lucrez acum la Londra se numește „Gundog“ și este găzduit de Royal Court Theatre. Autorul textului este Simon Longman și l-a scris în cadrul unui program de scenaristică, proiect susținut de acest teatru începând din 2013. Regia îi aparține lui Vicky Featherstone, care este și directorul artistic al Royal Court. Este o onoare pentru mine să pot juca în acest teatru, care – dacă îmi permiți să spun așa – are o veche tradiție în dezvoltarea și montarea noilor spectacole de teatru. Foarte mulți dramaturgi contemporani și-au făcut debutul sau ­și-au văzut textele montate la acest teatru. Acțiunea, în cazul spectacolului la care lucrez, se petrece la o fermă în mijlocul pustietății, unde două surori, Anna și Becky, încearcă să țină familia unită, după moartea mamei lor. Timpul trece, dar foarte încet. La un moment dat, întâlnesc un străin care se plimbă fără țintă pe terenul lor. Cei trei fac un parteneriat, prin care speră să poată supraviețui împreună. Este un text despre izolare și despre sentimentul de apartenență. Inclusiv ideea de a aparține unui loc. Numele personajului pe care-l joc este Guy Tree, un om care și-a pierdut direcția cu ceva timp în urmă. Partenerii mei de scenă sunt actorii Alex Austin, Rochenda Sandall, Alan Williams și Ria Zmitrowicz. Tocmai ce am început repetițiile, pe 2 ianuarie, și vor dura până la sfârșitul lunii. Primul spectacol va avea loc pe 31 ianuarie. Vom juca în fiecare zi, de luni până sâmbătă, până pe 10 martie, când va avea loc ultima reprezentație. Pentru mine este revigorant să mă întorc la teatru și să pot să fac teatru într-un sistem sănătos, care funcționează după niște reguli agreate de toți oamenii implicați. Am avut șansa să dau probă pentru acest rol în decembrie, când am venit la Londra pentru Premiile BIFA, și mă bucur tare mult că această încercare s-a materializat.

 

A fost un bun început producția „God’s Own Country“ – „probabil cel mai bun film britanic al anului“, cum îl apreciau criticii de la The Telegraph. Un film care ți-a adus această nominalizare la un premiu de excelență: trofeul pentru cel mai bun actor într-un rol principal, distincție oferită de British Independent Film Awards. Ce alte drumuri ți-a deschis această nominalizare?

Nu cred neapărat în premii, adică nu le urmăresc și ­nu-mi fac un scop din asta. Este adevărat că m-am bucurat foarte tare când am auzit că am fost nominalizat pentru premiul de cel mai bun actor la BIFA și am fost copleșit. Concret, nu-mi dau seama cum pot să contorizez această nominalizare, încerc să-mi văd de treabă în continuare și iau lucrurile moment cu moment. Cred că primesc mai multe scenarii ca înainte, ăsta ar putea să fie un lucru care s-a schimbat, deși nu știu dacă numai nominalizarea este „de vină“. Un aport mare îl au și oamenii alături de care am plecat la drumul asta, respectiv agentul și managerul meu, cu care am o relație de lucru foarte strânsă.

 

Aceasta este, de altfel, o temă vastă. Visul internațional, pe care îl tră­iesc mai ales „acei ­actori de care n-a auzit nici dracu’“, așa cum spunea, cândva, Radu Iacoban, presupune și anumite schimbări în materie de management personal, pe care nu mulți artiști le valorizează cum se cuvine și ­probabil acesta este ­principalul motiv, ­spuneai tu cândva, pentru care breasla nu se ­profesionalizează în România. Care ar fi, în opinia ta și ca urmare a noii tale ­experiențe ­profesionale, ­principalele hibe ale acesteia?

Cred că vorbim de un sistem disfuncțional în profunzime, nu doar de probleme de management personal în cazul artiștilor. Sigur că miza mea a fost să lucrez în străinătate, în primul rând pentru că în țară, din păcate, nu ai ce să faci. Resursele și proiectele sunt limitate. Se fac șapte-opt filme pe an, care, de regulă, au aceeași distribuție. De fapt, dacă te uiți la filmele românești din ultimii zece ani, ai putea avea impresia că doar 15 actori au terminat Universitatea în România în ultima vreme. Dincolo de acest neajuns, nu există piață, opțiunile sunt puține, nu înțeleg cum se descurcă mulți dintre colegii mei. Mă rog, și eu a trebuit să-mi iau tot felul de job-uri pe parcursul carierei doar ca să-mi plătesc facturile. Ai senzația că trebuie să pleci la fiecare proiect de la un punct 0, că nimic din ce ai făcut până atunci nu se pune de fapt. Afară, o dată ce ai apucat să ai un proiect major, se deschid niște uși, totul merge mai departe. Iar șansa de a munci într-un sistem sănătos este revigorantă. Desigur, te obligă să ai tu însuți o atitudine sănătoasă, tradusă, cel mai adesea, în termeni de viziune și autodisciplină. Pentru că un sistem sănătos din temelii se construiește pornind de la felul în care funcționează sindicatul până la faptul că actorii din școlile britanice învață încă din facultate noțiuni de disciplină personală, într-un cadru mai larg referitor la managementul profesiei. Pe mine m-au tratat ca membru al sindicatului lor. Încă de la început am muncit serios alături de agentul meu din România, mi-am actualizat fotografiile de casting, ceea ce înseamnă să pui la dispoziția directorilor de casting poze care să-ți pună în evidență cât mai bine trăsăturile. Am actualizat, la standardele necesare, și materialele video sau prezentările de tip CV, adică acea serie de lucruri fără de care nu ai ce să cauți la ușa unui director de casting sau a unui agent.

 

Ce alte planuri ai?

Pentru moment, încerc ­să-mi canalizez energia spre spectacolul de la Royal ­Court și să-l duc cu bine până la final. Din primăvară… rămâne de văzut. Sunt în discuții pentru două proiecte de film, unul în țară și unul în Marea Britanie, dar rămâne de văzut. Sper să pot să-ți spun cât de curând „fac filmul cutare sau cutare“, dar pentru moment nu pot să spun foarte multe. 

Cele mai citite

Cine este BOBER, castorul care a devenit subiectul #1 în trending pe Twitter România

În peisajul digital contemporan, termenul „memecoin” a căpătat o nouă dimensiune, devenind nu doar o formă de divertisment, ci și o piesă intrigantă în...

Declarațiile selecționerului Edward Iordănescu înaintea amicalului România – Columbia

Înaintea partidei amicale dintre România și Columbia, care se va disputa în această seară la Madrid, selecţionerul Edward Iordănescu a afirmat că doar ridicându-şi...

Rusia susține că le oferă avocați din oficiu celor patru autori ai atacului terorist

Autoritățile Rusiei susțin că le oferă avocați din oficiu, plătiți de stat, celor patru arestați care sunt acuzați că au comis atacul terorist din...
Ultima oră
Pe aceeași temă