„Descoperă Artiștii Contemporani Români“. Florentina Voichi

Florentina Voichi s-a născut în 1953 la Cra­iova, într-o familie de intelectuali: tatăl a absolvit Facultatea de Matematică de la București, urmată, la câțiva ani, de Universitatea Politehnică din Timișoara și a ocupat funcția de profesor universitar la Universitatea din Craiova, iar mama, descendentă dintr-o familie înstărită, a fost educată după modelul epocii, la pension.

Așadar, cele două fiice ale familiei Marinescu beneficiază de o educație aleasă. Florentina Marinescu (Voichi este pseudonimul artistei) studiază de la 4 ani pianul, iar la 5 ani susține un concert la Filarmonica din Craiova. În paralel cu lecțiile de pian învață limba franceză cu un institutor. La vârsta de 8 ani, după patru ani de studiu intensiv al pianului, studiază timp de doi ani un instrument mult mai pretențios – vioara.

În școala generală obține rezultate foarte bune la învățătură, fiind mereu premianta clasei. La 11 ani descoperă Cercul de pictură de la Casa Pionierilor din Craiova și este fascinată, îl frecventează și realizează primele sale lucrări în ulei. Despre hotărârea de a urma cursuri de pictură, artista povestește că a fost prima ei decizie personală, ba mai mult, a renunțat la lecțiile de vioară pentru a putea dedica mai mult timp picturii. Din păcate, după nici un an, cursurile de pictură au dispărut din oferta educațională a Casei Pionierilor, iar Florentina a fost silită să continue stu­diul picturii pe cont propriu, acasă.

Faptul că avea rezultate foarte bune la învățătură îi motivează părinții să o impulsioneze să se înscrie la un liceu teoretic și să se pregătească pentru o carieră de medic. Florentina Voichi, conștientă de pasiunea pentru pictură, negociază decizia părinților, urmează cursurile Liceului Teoretic din Craiova, dar alege să se înscrie la profil uman, socotind că-i va folosi în profesiunea pe care dorea să o urmeze – cea de pictor. Pe parcursul studiilor liceale află de la un profesor că există un cerc de pictură organizat la Colegiul Național „Carol I“ din Craiova, pe care începe să-l frecventeze. Atmosfera de la cursurile de pictură predate de profesorul Budică, fost student al pictorului Corneliu Baba, a sedus-o pe tânăra de 16 ani: „Profesorul ne proiecta picturi renascentiste și în timp ce lucram ne punea discuri cu muzică clasică – Vivaldi, Mozart.

Urmase modelul pedagogic al maestrului Baba; și el era un meloman și cânta la vioară“. Profesorul Budică a susținut-o pe Florentina în demersul ei, astfel că la 17 ani îi organizează o primă expoziție personală, la Cra­iova, în cadrul căreia au fost expuse picturi de dimensiuni impresionante: 100 x 170 cm. Ba mai mult, când își finalizează studiile liceale și hotărăște să dea admiterea la Institutul de Arte Plastice din București, profesorul Budică o prezintă pe Florentina Voichi profesorului Corneliu Baba și îi arată lucrările ei. Primește cuvinte de încurajare din partea lui Corneliu Baba, iar acestea, firesc, o încântă.

Conștientă fiind că la Institutul de Arte Plastice nu se intră ușor, că sunt locuri foarte puține, iar ceilalți candidați care au urmat un liceu de artă sunt mai pregătiți decât ea, cu determinarea-i caracteristică se pregătește pentru examenul de admitere: „Voiam să învăț! La examenul de admitere la facultate, una dintre probe era să faci 10 crochiuri după nud, în 10 minute fiecare. La Liceul de Artă din Craiova aveau model, dar poza îmbrăcat – în pulovăr și pantaloni –, deci nu îmi folosea. În căutarea unui model care să pozeze nud, prin relațiile pe care le avea mama, am ajuns la Spitalul din Craiova, doctorii m-au trimis la morgă și acolo am făcut studiu după nud“. Din păcate, timpul dedicat pregătirii nu a fost suficient și admiterea la Institutul de Arte s-a soldat cu un eșec, care, departe de a o descuraja, a motivat-o și mai tare.

Și-a alocat un an pregătirii temeinice pentru următorul examen de admitere. Pentru că intenționa să dea admitere la Departamentul de Ceramică-Sticlă-Metal al Institutului, unde concurența nu era așa sufocantă, timp de un an a luat lecții de modelaj de la profesorul Florian Lazăr Alexe, iar la București a descoperit un loc mai potrivit pentru studiu după nud: „La Borcan (atelierele de creație din Str. Doamnei) ne adunam mai mulți care voiam să lucrăm după nud și plăteam un model“. După un an de pregătire, Florentina Voichi dă din nou examen la Institutul de Arte, reușește să fie admisă și optează pentru secția Metal a Institutului. În 1977 își finalizează studiile universitare și este repartizată la Centrul de Design, pentru realizarea stagiului. După trei ani de stagiatură la acest centru, își înaintează demisia și, pentru a-și asigura existența, lucrează pentru Fondul Plastic.

După terminarea facultății, Florentina Voichi se împrietenește cu un grup de sculptori, din care făceau parte Constantin Popovici, Mihai Stănescu, Jurivale, personalități marcante ale sculpturii românești care, din pricina stării de decadență a artei și a contextului cultural, au hotărât să se poziționeze la distanță de scena publică, în semn de protest refuzând să mai lucreze sau să-și expună lucrările public. Impactul pe care l-au avut acești sculptori asupra proaspetei absolvente a fost semnificativ: ­„Aveam o ­lume paralelă, ne întâlneam des, aveam tot felul de discuții interesante, toți erau mai mari decât mine. Ascultându-i pe ei și văzând și eu ce se întâmplă în contextul cultural bucureștean, m-am retras – pictam, dar participam rar la expoziții, mai dădeam lucrări la Saloanele municipale…“.

Prima expoziție personală Florentina Voichi o are în 1987, la București, urmată de una la Craiova în 1988, iar din 1990 devine membru al Uniunii Artiștilor Plastici din România. Perioada de autoizolare a Florentinei Voichi a durat aproape 25 de ani, timp pe care și l-a dedicat picturii și studiului, refuzând să mai expună lucrări în spațiul public.

O schimbare de fronturi în cariera artistei a fost în 2001, când a participat la o conferință a reputatului critic de artă Victor Ieronim Stoichiță ce a avut loc la New Europe College din București: „Am auzit la radio despre această conferință, mă interesa subiectul și am participat. După terminarea conferinței, am mers la Victor Ieronim Stoichiță, i-am amintit că am asistat la ­cursurile de Istoria artei ținute de el în calitate de asistent la Institut și i-am spus că mi-au plăcut foarte mult. I-am dat și un pliant care conținea câteva vorbe despre activitatea mea și câteva lucrări și l-am invitat la atelier“. Florentina Voichi povestește că nu se aștepta ca V.I. Stoichiță să dea curs invitației sale, dar istoricul a onorat-o și i-a făcut o vizită artistei la atelier. Preț de două ore au dezbătut diverse teme de istoria artei.

O afirmație a istoricului de artă, că lucrarea „Meninele“ a lui Velásquez nu poate fi explicată, a provocat-o atât de mult încât a început să se preocupe de un studiu de-a dreptul academic pe acest subiect. Dacă inițial plănuia să se informeze temeinic despre lucrarea lui Velásquez pentru a-i oferi un răspuns lui V.I. Stoichiță, cercetarea s-a extins și s-a materializat în volumul „Cartea pictorei“, un temeinic studiu detectivist despre care Octavian Soviany scrie în postfață: „Și tocmai aceste povestiri-eseuri alcătuiesc centrul de greutate al volumului, căci, indiferent dacă va comenta (într-un text sclipitor și plin de originalitate) «Meninele» lui Velásquez sau va încerca să descopere legile fundamentale ale picturii, Florentina Voichi este profundă și subtilă, ingenioasă și gravă, iar observațiile sale știu să pună de fiecare dată în lumină aspectul insolit, «fața nevăzută a lucrurilor», în jurul căreia glosează cu superioară înțelegere“. Așa a apărut în 2007, la Editura Vinea, „Cartea pictorei“, semnată Florentina Voichi.

Apoi din nou s-a așternut liniștea până în 2010, an ce a schimbat definitiv felul în care Florentina Voichi se situează în sfera artelor vizuale, marcând o revenire la pictură și startul unui parcurs de excepție pentru artistă.

În 2010, Florentina Voichi îl întâlnește pe sculptorul Mircea Roman, cu care de atunci formează unul dintre cele mai reușite cupluri de artiști contemporani români. Întâlnirea celor doi artiști este una de destin, care o scoate pe Florentina Voichi de pe un drum pe care fusese așezată vreme de 25 de ani și îi provoacă o schimbare de paradigmă – de la pictorița retractilă, etern absentă din spațiul public, devine pictorița cu activitate expozițională bogată, preocupată nu numai ca lucrările ei să pătrundă în spațiul public, ci și să organizeze și să curatorieze expoziții pentru colegii de breaslă.

Vineri, 5 aprilie 2019, ora 18.00, la Muzeul de Artă din Craiova a avut loc vernisajul expoziției de pictură „Legături de sânge“, semnată Florentina Voichi. În deschidere au luat cuvântul directorul Muzeului de Artă din Craiova, Emilian Ștefârță, și Călin Stegerean, curatorul expoziției, care în prefața catalogului notează:

„Expoziția de pictură a Florentinei Voichi articulea­ză într-o cadență gravă un discurs despre personaje care se relaționează în primul rând datorită legăturilor de sânge. Fără să fie ilustrarea teoriilor psihanalitice despre relațiile dintre mamă și fiu sau tată și fiică, dar și fără să poată ignora realitatea care a generat o nouă știință la începutul secolului XX, artista sondează aspecte din zone ale vieții care, de obicei, au de-a face cu teritoriile personale, de cele mai multe ori escamotate de convențiile sociale. Discursul artistic este susținut de o paletă cromatică proprie, de-a dreptul insolită în contextul picturii românești, nu numai actuale, cu culori grele, saturate, uneori până la căderea în obscuritate totală. O anumită culoare, roșu garanță, evocatoare a sângelui, revine în aproape toate lucrările și le unifică în rezonanțe simbolice. 

Singulară în arta din România este și tematica expoziției pe care Florentina Voichi și-a asumat-o cu tenacitate pe parcursul mai multor ani, asupra unora dintre lucrări revenind de nenumărate ori. Cu acest prilej descoperim o artistă ce cunoaște îndeaproape meșteșugul de atelier, care-i permite să dezvolte compoziții laborioase, să manevreze cu multă virtuozitate materia cromatică, să «patenteze» rezolvări plastice personale care o situează fără dubiu într-o posibilă galerie a inovatorilor în domeniu.

Sensul și meritul expoziției sunt, dincolo de forța cu care din punct de vedere plastic acestea ajung la noi, provocarea unor meditații despre originea și evoluția unor sentimente și atitudini ce evoluează în spațiul familiei, nu întotdeauna confortabile, a căror reflectare în spațiul public este încă una discretă, deși manifestarea lor generează o serie de comportamente cu mare impact atât în viața indiviuală, cât și în societate.“

Biografia Florentinei ­Voichi este o lecție a timpului ­recuperat într-un fel frumos. Mai multe detalii despre activitatea profesională a ­Florentinei Voichi găsiți pe www.ateliere.net.