„Să trec prin așa de multe locuri românești din Moldova, Basarabia și Ucraina, să încerc să le înțeleg, să întreb și să aflu ce s-a întâmplat cu ele în ultima sută de ani… pentru mine înseamnă foarte mult. Pietrele nu s-au schimbat. Deși multe s-au schimbat între timp“, spune regizorul basarabean Igor Cobileanski, unul dintre cineaștii care refac drumul fotografului german Kurt Hielscher, artistul care a prezentat Europei, în 1933, o Românie recent devenită mare. A rezultat unul dintre cele mai prețioase albume ale timpului, considerat de cronicarii vremii drept cea mai frumoasă și mai elegantă carte tipărită pe continent până atunci.
Punând față în față trecutul și prezentul, proiectul „O călătorie de 100 de ani“ este o inițiativă a Fundației „Domeniul Otetelișanu“, ce se derulează în parteneriat cu Ministerul Culturii și Identității Naționale pentru aniversarea Centenarului României. Cum arată astăzi locurile fotografiate de Kurt Hielscher în 1930? Este o întrebare la care răspund mai multe documentare realizate în cadrul acestui proiect, printre ele numărându-se și cel la care lucrează Igor Cobileanski.
De la Suceava la Fântâna Albă
Este drumul pentru care Igor Cobileanski a trecut prin Moldova, Basarabia și Ucraina, a filmat în Codrii Cosminului, în zona Cernăuților, pe drumuri forestiere imposibile, sau în rezervația de zimbri de la Neamț, un loc în care oamenii se străduiesc să repare păcate mai vechi. „Ca un semn de iertare, încercăm să trimitem zimbrii înapoi în sălbăticie. Să nu mai sufere. Dar ei se tot întorc. Pentru că, între timp, s-au obișnuit cu suferința“, spune Igor. A stat de vorbă cu ultimul armean de la Suceava. Sigur, este vorba de o generalizare simbolică, o nostalgie la dispariția uneia dintre cele mai mari comunități armenești din România. La Suceava nu mai există nici bisericile, nici armenii din Strada Mare sau Mică Armenească. A rămas să vorbească despre toate acestea doar un muzeu modest, în care pare să nu intre nimeni niciodată. Va fi deci povestea unei dispariții. O lume care dispare. A filmat, la Fântâna Albă, faimoasa biserică fotografiată de Hielscher, impunătoare ca o catedrală și construită cândva cu granit și piatră aduse de la Moscova. Astăzi este pustie, părăsită, purtând cu ea o tristețe copleșitoare, adâncă. Igor Cobileanski a filmat groapa comună în care au fost cândva aruncați de-a valma sătenii împușcați în 1941 la Fântâna Albă pentru că doreau să traverseze frontiera către România.
„Când am început această călătorie, nu eram pe deplin conștient care va fi profunzimea, importanța ei. Când stai o lună și fierbi în același suc, gândindu-te la aceleași lucruri, ai la un moment dat niște revelații. Iar pentru mine, ca basarabean, înseamnă foarte mult asta. România înseamnă mult mai mult decât o cetățenie sau o țară. Să trec prin toate aceste locuri și să le înțeleg, să întreb și să aflu ce s-a întâmplat cu ele în ultima sută de ani a fost o încărcare puternică a unor baterii emoționale. Știu, sunt vorbe înflăcărate și arhicunoscute, însă nu știu cum ar putea fi spus mai bine ceea ce simt“, spune Igor Cobileanski.
O călătorie pe urma lui Kurt Hielscher
Artiștii porniți în această călătorie – profesioniști în cinematografie, artă fotografică, design digital, literatură, alături de istorici și documentariști – și-au luat ca reper fotografiile realizate de Kurt Hielscher.
„Este un moment absolut fantastic, revelatoriu, atunci când ajungi exact în locul în care a stat fotograful german acum 80 de ani și încerci să emiți din exact aceeași perspectivă, cu aceeași focală… Te întrebi de ce o fi ales exact locul ăla, de ce nu s-a dus mai în stânga sau mai în dreapta cu doi-trei metri. Observi cum s-au schimbat lucrurile în jurul obiectului fotografiat. E o comunicare aproape poetică. E ca și cum ai vorbi cu cineva fără să-l cunoști, dar care îți este foarte aproape și îți este foarte drag. Înțelegi oamenii și locurile prin ochii tăi, dar și prin ochii lui. (…) Din toate perspectivele, mi se pare foarte frumos ce s-a întâmplat. Iar posibilitatea de a povesti despre ele și altora este fabuloasă. Să vadă și ei ce am văzut eu, să audă ce-am auzit eu și, dacă este făcut bine, să simtă, poate, ce am simțit eu. (…) Este o experiență unică pentru mine“, spune Igor Cobileanski.
