Folosim cookie-uri pentru a personaliza conținutul și anunțurile, pentru a oferi funcții de rețele sociale și pentru a analiza traficul. De asemenea, le oferim partenerilor de rețele sociale, de publicitate și de analize informații cu privire la modul în care folosiți site-ul nostru. Aceștia le pot combina cu alte informații oferite de dvs. sau culese în urma folosirii serviciilor lor. În cazul în care alegeți să continuați să utilizați website-ul nostru, sunteți de acord cu utilizarea modulelor noastre cookie.

Spectacol 3D cu marionete: Anaglifele lui Radu Dinulescu

Cred că eram pe la început de gimnaziu când rămâneam minute în şir în librărie întorcând pe toate părţile, cu spaima fermecată a nepriceputului întru matematici, o carte groasă, cu ...

Share

Doru Mareș 0 comentarii

20.07.2011 - 20:56

Cred că eram pe la început de gimnaziu când rămâneam minute în şir în librărie întorcând pe toate părţile, cu spaima fermecată a nepriceputului întru matematici, o carte groasă, cu coperte de carton: „Anaglife geometrice". 

La sfârşit erau mai  multe planşe cu contururile aparent încâlcit-estompate şi un soi de ochelari de celofan, pe stânga albaştri şi pe dreapta roşii (sau invers?). Îi puneai şi vedeai desenul gata să se lase prins în mână! La câteva decenii distanţă, ca tot cetăţeanul Capitalei care se respectă şi nu-şi poate refuza copilul, m-am trezit cu nişte ochelari asemănători (bine, nu de celofan...) la un cinematograf de Mall, pentru a călători pe itinerariul lui Jules Verne spre „centrul pământului".

Nu ştiu dacă regizorul Radu Dinulescu a parcurs şi el aceleaşi jaloane biografice (deşi suntem cam de-o vârstă), dar, dintr-un motiv ori altul, evident şi el e obsedat de tridimensionalitate, mai ales în vremuri în care convenţia coplanară începe să poată fi depăşită. Prin peisajul carpato-danubiano-pontic o sugerase tot Verne, acum 113 ani, în „Castelul din Carpaţi", e drept, utilizând holograma.

Deocamdată, în tandem cu belgianul Armand Richelet Kleinberg, Radu Dinulescu a „inventat" la Teatrul de Marionete din Arad, pe care îl şi conduce, „primul spectacol 3D cu marionete din lume", „Tovarăşul de drum", poveste după Andersen a micului Johannes care din orfan va ajunge prinţ. Aşadar, avem scena clasică pe care se desfăşoară povestea blândă a păpuşilor, perechea de ochelari bicolori (cu ceva dureri de ochi post festum) şi o spaţialitate convingătoare, garanţie fiindu-i reacţia copiilor.

Sigur, tehnica de lucru e la început de drum, iar Armand Richelet Kleinberg are dreptate: oricărui posibil suport al artei spectacolului îi trebuie verificată în profun­zime capacitatea de expresivitate teatrală. S-a reproşat sistemului propus un anume efect de distanţare faţă de scenă, aşa cum se întâmplă în cazul filmului, specificitatea teatrului fiind întâlnirea nemijlocită dintre actor şi spectator. Însă cum un miop, de pildă, nu pierde nimic din transferul de energie presupus de actul teatral numai fiindcă poartă ochelari, până la urmă acelaşi lucru se întâmplă şi în cazul tehnicii 3D.

Pentru a fi convingători, Radu Dinulescu şi Armand Richelet Kleinberg au încercat sistemul şi cu actori reali de la Naţionalul din Târgu Mureş, plecând de la celebrul roman al lui Jules Verne „Călătorie spre centrul pământului", ceea ce a presupus şi o solicitare specială a actorilor care trebuie să consoneze în mişcări, imaginându-şi volumele decorului virtual pe care spectatorul le percepe ca reale. În consecinţă, dacă sistemul va merge înainte (şi nu văd de ce nu s-ar întâmpla aşa, mai ales că înseamnă şi o reducere serioasă a preţurilor de producţie), actorii vor trebui să înveţe şi un soi de adaptare „în orb" la un decor existent numai pentru spectator.

Poate, de aici, spectacolul de la Arad a părut mai convingător, frumuseţea în sine a păpuşilor şi a costumelor lor (inteligent lucrate de Elena Hegyi şi Ioan Pitic) intrând, ca să zic aşa, în concurenţă cu unele detalii discutabile ale spectacolului de la Târgu Mureş (unde, anumite erori de costum se adaugă unor inevitabile stângăcii de mişcare). Pe de altă parte, relativ recenta ecranizare americană în 3D a aceluiaşi roman s-a constituit într-o reală concurenţă depăşită, cred, relaxat şi „altfel". Până la urmă, fascinaţia laboratorului şi a explorării mi se pare o aventură de invidiat prin comparaţie cu obiectele finite, omologate, standardizate şi gata să intre în producţie de serie. Iar actorii şi spectatorii participanţi la respectiva aventură sunt chiar elita genului şi garanţia neosificării lui.

Deocamdată, iniţiativa lui Radu Dinulescu e un meritoriu act de pionierat, de Livingstone ajuns în spaţiile albe ale unui continent artistic abia bănuit pe hartă. 

Citește totul despre:

Comentarii

loading...