Folosim cookie-uri pentru a personaliza conținutul și anunțurile, pentru a oferi funcții de rețele sociale și pentru a analiza traficul. De asemenea, le oferim partenerilor de rețele sociale, de publicitate și de analize informații cu privire la modul în care folosiți site-ul nostru. Aceștia le pot combina cu alte informații oferite de dvs. sau culese în urma folosirii serviciilor lor. În cazul în care alegeți să continuați să utilizați website-ul nostru, sunteți de acord cu utilizarea modulelor noastre cookie.

Alexandra Badea, între Franţa şi România

Alexandra Badea s-a apucat de scris piese şi, în 2008, textul său „Mode d'emploi"  a primit chiar un premiu la „Journees de Lyon des auteurs de theatre". Alături de alte două texte ale regizoarei, piesa a fost ...

Share

Robert Balan 0 comentarii

28.04.2010 - 13:13
Alexandra Badea s-a apucat de scris piese şi, în 2008, textul său „Mode d'emploi"  a primit chiar un premiu la „Journees de Lyon des auteurs de theatre". Alături de alte două texte ale regizoarei, piesa a fost publicată în volum în Franţa în cursul anului trecut. În urmă cu câteva săptămâni a terminat un nou spectacol la Bucureşti: „Google ţara mea!" de Mihaela Michailov la Teatrul Foarte Mic.

 

Cum ai ajuns în Franţa?
Alexandra Badea: Am venit cu o bursă la master la Sorbona. Simţeam nevoia să plec pentru o vreme din România. Aveam nevoie să mă încarc din altceva, să trăiesc în alt sistem, să cunosc alţi oameni. Se epuizase ceva, o etapă şi personală şi profesională. Am avut un moment, după studioul Casandra (unde reu­şi­sem cu colegii mei de clasă să punem pe picioare un teatru, o echipă, să creăm un public), când am ezitat să plec. Dacă aş fi primit un semn că lucrurile se schimbă, că sistemul teatral se deschide, poate aş fi re­venit după un an. Lucrurile nu s-au întâmplat aşa. În Franţa am întâlnit nişte oameni cu care am vrut să lucrez. Am creat cu Mă­dălina Constantin o companie de teatru.

Ai montat şi în Franţa şi în ţară. Care este diferenţa dintre cele două sisteme?
A. B.: Diferenţele sunt foarte mari. În Franţa artistul este independent financiar. Nu depinde de directorii de teatru. El poate avea prin structura lui subvenţii de la Ministerul Culturii, Primărie, Regiune şi poate deveni co-producător al spectacolelor sale. Nu intră într-o poziţie de inferioritate în negocierea cu un director. Nu există vizionări. În momentul în care un regizor este invitat într-un teatru, directorul îşi asumă toate riscurile artistice şi nu intervine în niciun fel în procesul de creaţie. 
De asta cred că deschiderea spre experiment este mai mare. În Franţa ai controlul asupra reprezentaţiilor spectacolului tău, asupra promovării lui, a turneelor. Un spectacol nu moare într-un teatru după ce şi-a epuizat publi­cul. El poate circula în toată Franţa şi în spaţiul francofon.
Un alt element important este statutul actorilor. Nu există actori angajaţi permanent într-o trupă decât la Comedia Franceză. Actorii au libertatea de a-şi alege proiectul şi regizorul cu care lucrează. Nu sunt obligaţi să joace într-un spectacol în care nu cred. Diferenţa între onorariile regizorului, dramaturgului şi actorilor nu este atât de mare ca în România. Există un sistem de remuneraţie şi un statut social, „intermitent în domeniul spectacolului" , care permite şi actorilor şi regizorilor să fie plătiţi şi între proiecte. Dacă ai lucrat 507 ore în 10 luni ai dreptul, încă nouă luni după efectuarea acestor ore, la un salariu dat de stat, care se calculează ca o medie a onorariilor primite. Asta este foarte important pentru că actorii nu mai sunt obligaţi să se împartă între zeci de proiecte, re­cla­me, seriale în acelaşi timp, iar regizorii nu sunt obligaţi să facă şase spectacole pe an. Rămâne mai mult timp pentru cercetare, pentru documentare, pentru pregătirea unui proiect.

Unde te simţi mai bine? În Franţa
 sau în România?
A. B.: Eu mă simt bine acolo unde lucrez şi unde simt că e nevoie de mine. E clar că în Fran­ţa e mai comod. Condiţiile de lucru sunt mai uşoare, lucrez cu actori pe care îi cu­nosc, alături de care mă construiesc. În România mă motivează noile întâlniri; îmi place să descopăr oamenii cu care lucrez, să ajung să îi cunosc şi, de multe ori, îmi doresc să îi reîntâlnesc în alte proiecte. Uite, de exemplu, la Timişoara am lucrat două stagiuni la rând şi mi-a fost foarte bine. N-am simţit niciun moment că e doar proiectul meu. Într-un fel şi actorii cu care am lucrat m-au ales pe mine. La Tea­trul Foarte Mic a fost cam acelaşi demers.

Cât de greu ţi se pare să „intri pe piaţă" ca tânăr artist? Există vreun sprijin de undeva?
A. B.: În România problema e că directorii de teatre nu prea descoperă nici actori, nici regizori. Mi-aduc aminte că într-o întâlnire la UNITER un director de teatru spunea : „Eu nu am timp să merg prin beciuri să caut tineri. Să vină ei la mine." În Franţa, tocmai asta e miza unui director de teatru. Cine pe cine a „descoperit". Cine l-a adus pe Rodrigo Garcia primul. Cine „a debutat" un regizor care a ajuns rapid la Festivalul de la Avignon. Cred că peste tot este greu pentru un tânăr artist, dar cadrul instituţional te ajută mai mult acolo. În Franţa există o structură JTN (Tânărul teatru naţional) unde, timp de trei ani, absolvenţii şcolilor naţionale de teatru pot găsi sprijin pentru proiectele lor. 
Debutul este susţinut. În generaţia mea de exemplu, la Casandra, am avut 
multe cronici bune, participări în festivaluri, nimeni nu a avut niciun sprijin imediat după.

Ce spectacole produce compania
 pe care ai înfiinţat-o în Franţa?
A. B.: Eu nu montez decât texte contemporane. Mă interesează ce se întâmplă acum în lume, cum politicul distruge individul, cum reuşim să supravieţuim în tipul ăsta de societate. De câţiva ani am început să scriu tocmai pentru că simţeam o nevoie acută de a vorbi despre nişte lucruri pe care nu le găseam în alte texte. În ultimul timp, în Franţa, am lucrat mai mult pe textele mele.

Acum la ce mai lucrezi?
A. B.: În Franţa am făcut un spectacol pe primul meu text „Mode d'emploi". În România am un proiect tot cu Mihaela Michailov (autoarea pieselor „Google ţara mea!", „Complexul România" de la TNB şi „ Cum traversează Barbie criza mondială" pus în scenă la Timişoara - n.r.), la Sibiu pe tema supravegherii. În rest, scriu...

Stai la Paris dar vii în ţară destul de des. Cum îţi vezi tu foştii prieteni, colegi? Cum se vede România din afară?
A. B.: În România e multă agitaţie şi prea pu­ţi­ne fapte. E un consum mare şi inutil de energie. Oamenii au devenit foarte agresivi, foarte focusaţi pe problemele lor, foarte individualişti, consumişti...Poate din frustrare, din greutăţi, din lipsă de speranţă. Nu ştiu. Cred că schimbarea vine din noi. Nu din ceilalţi. Dacă fiecare ar începe cu el...

Despre ce e noua ta montare din Bucureşti?
A. B.: Despre prejudecăţi, discriminare, diferenţe imaginare, frici, panici, lipsă de reacţie şi atitudine, perversiuni naţionaliste. Despre efectul de turmă, despre gândirea unică, despre teama de a fi altfel. Despre ce a devenit ţara asta, despre ce au devenit oamenii din ea. Despre lucruri despre care nu ne prea place să vorbim.

Atunci de ce am vrea 
să le vedem/ascultăm?
A. B.: Pentru că lucrurile astea fac parte din noi şi nu putem construi nimic fără a le privi în faţă.

Chiar crezi ca există o problema
 discriminării în România?
A. B.: Evident. Şi asta nu e numai în capul meu. Ea apare foarte clar în sondaje. În România e un rasism asumat, instituţionalizat. Ăsta e periculos.

Citește totul despre:

Comentarii

loading...