Poate că într-o bună zi va opri un tren și în gara mea – își spun patru personaje, incapabile să găsească soluții salvatoare concrete sau măcar să vadă „trenul vieții“, care chiar vine din când în când și le trece prin față, pentru a se pierde apoi în depărtare. „Salvarea există. Este cunoaștere, îmbrățișarea adevărului, gândind adevărul nu ca pe o formă fixă, ci ca pe o cale“, spune actorul Claudiu Bleonț, care a preluat rolul unui magician ciudat, chemat să dea sens straniei lumi a acestor oameni pierduți în iluzii, care și-au găsit adăpost într-o gară părăsită unde trăiesc izolați, visând că într-o bună zi poate că un tren se va opri și îi va duce în altă societate, mai simplă, mai curată, mai luminoasă. „Orchestra Titanic“, spectacolul lui Felix Alexa cu care Teatrul Național din București deschidea stagiunea din 2018, propune o lume dezintegrată, absurdă, fără speranță, din care personajele – neputincioase, deși inspirate de felurite teorii, ipoteze și dorințe – doar își imaginează că ar vrea să evadeze, pentru că, în realitate, lamentarea și iluzia sunt singurele lor repere. „Dar mie îmi plăcea în gară. Beam și sufeream. Sufeream…“, spune unul dintre personaje.
Vreau să fiu liber – cam asta ar spune personajele, fiecare în felul său. „Păi fii, cine te ține?“, spune Claudiu Bleonț. Textul este semnat de unul dintre cei mai apreciați autori contemporani europeni, bulgarul Hristo Boicev, care și-a imaginat această poveste într-un moment în care Bulgaria nu făcea parte încă din Uniunea Europeană și tocmai de aceea anumite metafore ar putea fi înțelese ca o translare dinspre individual către general, trimiteri spre situația țărilor foste comuniste, visătoare, așteptând ca Europa Occidentală să le salveze din dezastrul lăsat de regimul totalitar. Acțiunea se petrece în gară, iar trenul este așteptat, la propriu, în fața unei linii de cale ferată. Aflată în pragul prăbușirii, încărcată, sufocată de obiecte, gara îi adăpostește pe cei patru oameni veniți din zone sociale diferite, dar pe care îi unește băutura, un vehicul bun către lumea visului.
„Magicianul nu-i judecă, deși este un fin psiholog, ci crede că fiecare are dreptul să-și aleagă icoana în care dorește să creadă. Eu cred că lumea politică este o curvă – ar putea spune cineva. Eu cred că oamenii sunt ticăloși. Eu cred în Partidul Comunist… eu cred. Ne obișnuim într-o rutină, ne e frică să abandonăm tiparele vechi, ne e frică de moarte, deși suntem, în esență, produsul a două celule care cândva au murit. Firește, din această perspectivă, ar fi și de mirare cum de spunem prea ușor cuvinte prea mari, gen «teritoriile mele», «nația», «puterea»…“, spune Claudiu Bleonț, care în acest sezon este aplaudat într-o serie de spectacole remarcabile, găzduite de Naționalul bucureștean, dar și de Teatrul din Craiova, și care la 1 mai a fost aplaudat, în cadrul Festivalului Shakespeare, în „Athens by Night – Nopți Ateniene“ după W. Shakespeare, în regia lui Charles Chemin, un spectacol montat la Teatrul Național Craiova.
RL: „Orchestra Titanic“ este un spectacol remarcabil: o Bulgarie ieșită din comunism așteaptă salvarea Uniunii Europene – cam acesta pare a fi punctul de pornire al unei comedii filosofice absurde, un spectacol care vorbește, de fapt, despre o condiție umană universală, anume despre dorința de evadare în iluzie…
Claudiu Bleonț: Când Felix Alexa mi-a propus acest text, văzusem „Colonelul Pasăre“, un spectacol foarte bun, la Teatrul Bulandra, pe un text care te lasă cu impresia, așa cum bine spunea cineva, că delirul balcanic seamănă uneori cu visul unui copil proaspăt îmbăiat. Autorul, Hristo Boicev, a fost o revelație, mai ales că simțeam, după ce anii ’90 au schimbat totul, cât de mare este nevoia lumii noi pentru un discurs adaptat. Gândește-te că noi, ăștia din Est (poate mai puțin polonezii, care au avut acel teribil moment de conștientizare, momentul Solidaritatea), am trăit într-un mediu închis, fără diversitate, fără texte, stiluri și abordări diferite. Dramaturgia contemporană compensează această lipsă, potrivit unui principiu care devine replică în această piesă: „Asumă-ți existența și fii creativ“.
Ideea generală a acestui spectacol a fost rostită cel mai bine, poate, de Vasile Chirea, cândva rectorul Universității de Arte Plastice, care a ieșit în faimosul balcon și a spus un lucru ce pare acum un loc comun, dar care era intrigant pe atunci: comunismul este o teorie născută de mintea umană, care se potrivește destul de bine într-o mânăstire. Nu e o idee greșită, ci poate una utopică – a spus el. Îți imaginezi, mulțimea a început să-l fluiere. Stați așa – spune el. Comunismul face, însă, o greșeală fundamentală: dă tot atâta apă la bambuși cât și la cactuși. Aceasta ar fi una dintre problematicile puse în discuție de acest spectacol, deși comunismul rămâne doar o temă secundară, un punct de pornire pentru alt tip de discurs. Bulgarii din această piesă, deși sunt identificați prin numele clare de sorginte slavă (Meto, Liubka, Luko, Doko), au tipare psihologice universale, de fapt.
Au gândurile oricărei ființe care trăiește în acest moment pe această planetă, cu tot ce a adus fizica cuantică, începând de la ideea că observatorul este cel care determină realitatea. Făceam un exercițiu de tipul ăsta în anul I de facultate, o vreme când am avut bucuria să-l am profesor, printre alții, și pe Grigore Gonța. Un domn pe care în mod nedrept Uniunea Teatrală l-a trecut cu vederea. Laurențiu Azimioară, un alt profesor al nostru, ne aduna câte doi, ne ruga să stăm zece minute să ne uităm la un perete și apoi să povestim ce-am văzut. Nu erau două povești la fel cu privire la același beton, dovadă că oamenii văd lucruri diferite. Sau realitatea, hai să zicem așa, se așterne diferit în fața oricărui privitor. În ’92 s-a luat premiul Nobel pentru Fizică pentru ideea asta, și îți mărturisesc că am tăiat atunci articolul din ziar și am mers cu el în portofel câteva luni. Știi, eu făcusem materialism dialectic la școală. E drept că-l făcusem în limba germană, dar tot materialism dialectic era.
Personajele stau în gară și așteaptă salvarea, repetând obsesiv și mecanic, ca într-un teatru al iluziilor, scena visată când trenul se va opri în gara părăsită. Iar Magicianul Harry, personajul dvs., le aduce salvarea prin moarte. Un dez-iluzionist, nu? „Omul trebuie să se trezească!“, spune Harry, care le propune celorlalți să se transforme în membrii unei „orchestre“ a vasului Titanic, care cânta când vaporul se scufunda. Sigur, ei vor cânta… „Oda bucuriei“ de Beethoven, devenită astăzi imnul Uniunii Europene…
Magicianul este un deziluzionist, foarte bună ideea. Sparge, distruge perspectivele celorlalți. Ceea ce nu e tocmai plăcut pentru ei, chiar dacă noile idei ar fi mai aproape de real. „Dar mie îmi plăcea acolo, în gară. Beam și sufeream. Sufeream…“, spune unul dintre personaje. Vreau să fiu liber – spune, în felul lui, fiecare dintre personaje. Păi fii, cine te ține? Magicianul nu-i judecă, deși este un fin psiholog, ci crede că fiecare are dreptul să-și aleagă icoana în care să creadă. Eu cred că lumea politică este o curvă – poate spune cineva. Eu cred că oamenii sunt ticăloși. Eu cred în Partidul Comunist… eu cred. Ne obișnuim într-o rutină, ne e frică să abandonăm tiparele vechi, ne e frică de moarte, deși suntem, în esență, produsul a două celule care cândva au murit.
Firește, din această perspectivă, ar fi și de mirare cum de spunem prea ușor cuvinte poate prea mari, gen „teritoriile mele“, „nația“, „puterea“… Ce? Este, probabil, doar o auto-orientare. Eu, eu, eu…, iar această atitudine zădărnicește salvarea. Dar ea există. Salvarea este cunoaștere, îmbrățișarea adevărului, gândind adevărul nu ca pe o formă fixă, ci ca pe o cale. Mersul pe această cale te face să-l conții. Fără să-l numești, pentru că în acest caz devine dogmă. Cred în destin, de pildă. Nu e vorba de o credință oarbă, fără cercetare, așa cum ar sugera budismul. Pentru mine, știința și religia sunt două fețe ale aceluiași sens. Din această perspectivă, destinul ar putea fi consecința unui cumul de premise. Îmbrățișez liberul arbitru în sensul lui Dalai Lama și culmea e că sunt slujitor într-un fel formal al acestui adevăr.
Să ne amintim că teatrul are o singură mască. Expresia ei este diferită. Este o singură imagine, doar că una este serenă, iar alta întunecată. De asemenea, să ne gândim și la Sisif, ce minunată poveste! O condamnare la o muncă veșnică de rutină, să împingi bolovanul ăla imens până în vârful dealului, și el să tot cadă. Și, la un moment dat, Sisif începe să râdă în hohote. Și, în acel moment, condamnarea veșnică devine o libertate constantă. Ai văzut „Zorba“, capodopera lui Michael Cacoyannis – un text al lui Nikos Kazantzakis, pe care, de altfel, autorul bulgar Hristo Boicev l-a și dramatizat. Abia la final, când el își pierde tot proiectul, toată visarea, și realizarea, abia atunci el este un om liber. Negativul se transformă în pozitiv. Lucrul la acest spectacol a implicat un procedeu asemănător. Cel puțin la nivel uman. Textul lui Hristo Boicev nu e tezist. Pe undeva, are o sămânță și o rezonanță cu textul lui Beckett, „Așteptându-l pe Godot“.
Și Vișniec plasează uneori personajele din această perspectivă. Boicev, însă, este foarte concret: unul dintre personajele sale este ceferist, femeia a fost prostituată, există și un șef de gară, alături de un artist escroc, care a făcut și ceva pușcărie, dar și Conservatorul, genul ăla de personaj din „12 scaune“. După Revoluție apare personajul ăsta. Tupeistul, șmecherul, unul care se dă ceva ce nu e, dar este tolerat de o societate în criză, în căutare. Ceferistul a vrut să-și vândă ursul ca să-și ia băutură, ceea ce s-a mai întâmplat și pe la noi, dacă vă amintiți povestea cu Circul, care prin ’90 voia să vândă ursul, că nu aveau bani de salarii. Dar s-au răzgândit: Nu, băi, e crezul nostru, e ursul nostru, hai să avem demnitate! Nu facem așa ceva! Filmul „Ursul“, al lui Dan Chișu, e pe tema asta. Cazul e real.
Probabil ar trebui să adaug și faptul că acest rol a venit în momentul în care viața mea se schimba radical. Rolul meu de tată a venit destul de târziu, la 54 de ani. Târziu, desigur, din perspectiva comună. La 21 de ani e prea devreme, la 35 sau 40 mai merge. La mine a venit la 54. Și a venit o lume întreagă în viața mea, care m-a transformat. Teatrul a fost ani de zile, în mintea mea, un anumit fel de a vedea lumea și viața, și pe mine în ea și, deodată, am simțit că sunt retezat de la picioare. Am avut revelația asta și am mărturisit-o. Am realizat că noi pentru asta suntem, pentru a duce viața mai departe.
„Orchestra Titanic“ este un spectacol care, fără ostentație, vorbește despre noi și actualitate, despre modul cum privim lumea din jur, cât și despre „teatrul iluziilor“ deșarte și absența forței de salvare dintr-o societate aflată în derivă – spune critica. O poveste dusă mai departe prin artiști…
Ar fi un orgoliu să ne numim ar-tiști, iar eu prefer să îmi țin orgoliul în limite rezonabile. Fiecare om care creează realitatea este un artist. În felul în care relaționează cu oamenii, în felul în care vede lumea. Chiar dacă este plantator de morcovi sau măturător. Ideea de a mătura ca și cum tot orașul ăsta ar fi sufrageria ta, aceasta ar putea fi o artă. Nu doresc să fiu utopic sau arogant, însă starea permanentă de ranchiună și nemulțumire ne-ar putea aduce la o temă anterioară, anume aceea că observatorul determină realitatea. Ceea ce spune și religia, într-un mod foarte limpede: nu cerceta paiul din ochiul altuia, pentru că ar putea fi, de fapt, bârna din ochiul tău.
Filmam, cu trei nemți, pentru Hannibal – „Final Countdown“, coproducţie Parafilm International şi ZDF Film (Germania).
Eram în India și ne făceam de lucru într-un complex din Jaipur, unde se întâmpla să fie organizată și o întâlnire a medicilor din Rajasthan. Mă miram și eu pe acolo, pierdut printre sari-uri strălucitoare și impecabile, ciugulind din minunățiile lor pline de mirodenii, când am zărit un tip cu turban, în sandale, cu un material drapat în jurul taliei, care ridica o cupă cu apă în dreptul soarelui, stătea minute în șir așa, apoi, cu mișcări lente, sorbea din această cupă. Oare cât de echilibrat era acest om? Sunt unii care au portofele, carduri, cărți de vizită, unii care s-ar putea mândri că au puterea de a schimba lumea, de a apăsa pe butoane cu bombe nucleare, te și miri ce, și poate că ei ar părea într-adevăr puternici, până în momentul în care sunt puși în relație cu un astfel de punct de reper. Asta relativizează totul. Ce rămâne? Rămâne să cred că aș putea vedea realitatea și altfel, să cred în văzutele și nevăzutele ei, așa cum spune Crezul. În cazul lui Felix Alexa, prin regia lui de filigran, prin cuvintele cu o extraordinară putere, prin felul în care devenim mediatori, simt că nu joc teatru, ci că oficiez. Oficiez în mod profan.
Puterea cuvintelor este, de altfel, și principalul experiment din provocatoarea piesă „Autorul“ de Tim Crouch, în regia lui Bobi Pricop, la Teatrul „Marin Sorescu“, în care dețineți un rol. Ce putere au, până la urmă, cuvintele?
„Autorul“, un spectacol splendid! Cu Bobi am avut, de altfel, două experiențe extraordinare, adăugând la listă și spectacolul „Un Stejar“, textul aceluiași autor. Știi, cândva, la început, student fiind, am intrat aici, în Teatrul Național, și i-am auzit pe marii actori, care pe atunci aveau vârsta mea de acum, care spuneau că teatrul produce boli profesionale. Eu, copiluț naiv, mă gândeam: „Mamă, ce bătrâni sunt ăștia! Nu mai înțeleg că teatrul este o permanentă sărbătoare“… Totuși, fiecare emoție are o energie, iar la școala de teatru și film Lee Strasberg se lucrează pe această dinamică pulsatorie. Îl folosim în teatru, te poți gelozi, poți avea tot felul de exerciții pentru a găsi sentimente.
În Cațavencu, de pildă, mi-am setat un dispreț față de cineva, ca să pot fi la fel de mușcător pe cât era Cațavencu, eu, altminteri, neavând nicio treabă cu omul ăla. Am jucat Filoctet, un vârf de furie care se revarsă pe cei din jur, și nu aveam pe cine să mă înfurii la nivel maxim. De la Stanislavski, via Grotowski, avem un mod de abordare a performanței unui actor: să te cred, să te înțeleg și să mă intereseze ceea ce spui. Dar cum să facem asta, că nu sunt cuvintele mele! Eu nu sunt Sofocle! Eu nu sunt Shakespeare! Există rostire tehnică, voce, culoare… Și în momentul ăsta joc tot felul de personaje, joc Napoleon Bonaparte în „Paganini“ de Mick Davis, jucam „Spargerea“ – la Craiova, Filoctet era inclus și el, Amadeus în „Salieri“, Richard al III-lea, cum ai putea să rostești cuvinte de o asemenea putere, cuvinte cutremurătoare, viscerale, cum sunt cele rostite de aceste personaje, să le spui atât de puternic, vreme de trei ore, iar ele să nu treacă prin tine? Rămân, îți rămân în gând.
Charles Laughton spunea, la un moment dat, că refuză să joace roluri negative, pentru că asta îi tulbură viața personală. Patriarhul teatrului contemporan, Peter Brooke, a fost întrebat, într-un workshop la Berlin, cât reprezintă personajul și cât actorul când joci pe scenă. 50-50 a fost răspunsul lui. Când Andrei Șerban a montat „Lear“ cu fete a demonstrat că oricine poate juca orice personaj, de vreme ce oricum jumătate nu ești tu. Așa cum spunea Grotowski, actorul este o punte. Timon din Atena… dar eu nu sunt Timon, ci Claudiu Bleonț. La un moment dat, însă, te poți confunda cu puntea. Cam aceasta este puterea cuvintelor. „Autorul“ a fost un cadou pentru mine. Este unul dintre cele mai frumoase texte moderne, de fizică cuantică, din teatrul contemporan. Avem un public care stă și ascultă. Nu vede nimic. Ascultă o istorisire și pleacă marcat. Veniți la Craiova pe 11 mai! Numai bine, că pe 12 vedeți și „Elefantul“! Ce text e „Elefantul“…!
Chiar așa, ce text e „Elefantul“? Mai ales că e vorba de o sintagmă destul de populară zilele acestea în spațiul public: „Elefantul din cameră“. De data aceasta, vorbim de o premieră pe scena Naționalului din Craiova…
„Elefantul“, un text fabulos! Cineva, aflat la o recepție, află că pe la 1880 femeile erau tratate de isterie cu vibratorul. Se aprinde un beculeț, începe documentarea… și personajul meu ajunge să reia această poveste, tratând femeile de o supra-sarcină energetică și sexuală care dădea manifestări atipice. Povestea se desfășoară în perioada victoriană, când, istoric, chiar existau oameni în grădini zoologice, când sexualitatea era complet reprimată și efectele erau devastatoare. Nici măcar nu exista cuvântul orgasm, îi spuneau paroxism. Cam așa a fost inventat vibratorul și cam asta este povestea acestui spectacol fabulos.
„Athens by Night“ în Festivalul Shakespeare de la Craiova?
Charles este genial și a montat acest spectacol din două piese ale lui Shakespeare, ambele se petrec în Atena Greciei antice – „Timon din Atena“ și „Visul unei nopți de vară“. „Athens by Night“ devine un decor ambivalent special, cu potenţialitate secretă şi extravagantă, între palate și pădure, piatră veche și natură, realitate și vis, viață și teatru. Deşi diferite, cele două piese sunt despre evadarea dintr-o lume codificată. Și este o trecere în revistă a tot ceea ce este denumit la Shakespeare iubire. Iubirea sexuală, relativitatea sexualității, iubirea între lumină și întuneric, iubirea socială – partea solară a lui Timon –, iubirea de frate, cu reversul său – ura, toate sunt acolo.
Aveți o relație specială cu Shakespeare, judecând și după „Căutându-l pe Shakespeare prin Richard al III-lea“…
Shakespeare te pune în situația de a înțelege condiția umană. Condiția de muritor. ’Geaba alergi după mașini, latifundii… Gesturile ar putea avea explicații profunde, totul este să avem răbdare să le înțelegem. În cazul la care vă referiți, însă, poate că e suficient să-l cităm doar pe Caramitru, care îl cita, la rândul său, pe atunci, pe Polonius: „E nebun, e nebun, e nebun“.
