Totodată, este cel mai tânăr actor cu două nominalizări la Premiile UNITER – una cu trei ani în urmă, când a fost nominalizat la Debut, alta anul trecut, când a fost nominalizat la categoria Cel mai bun actor în rol principal.
Arată ca un adolescent, dar nu preferă rolurile care s-ar încadra în această descriere, de vreme ce nu crede că teatrul trebuie să fie neapărat realist și conform. Ar putea foarte bine să joace și un bătrân sau o femeie. Totuși, prima nominalizare UNITER a obținut-o, pe când avea doar 23 de ani, cu rolul unui adolescent special din spectacolul „O întâmplare ciudată cu un câine la miezul nopții“, pe un text de Simon Stephens, în regia lui Bobi Pricop. „Personajul meu gândește doar în termeni de adevăr. Adevărul și numai adevărul. I se pare absurd să minți și pur și simplu nu o face, chiar dacă asta înseamnă să evite și metaforele. Metafora este, până la urmă, o îmbrăcăminte ciudată a adevărului, ceea ce o plasează tot în aria neadevărului, spune el. Ce rost ar avea să folosești un înlocuitor? De ce să zici «ești lumina ochilor mei» când vrei să zici «țin cu adevărat la tine»?“, spune Ciprian Nicula.
A absolvit școala de teatru din Cluj, la clasa profesorului Miklós Bács, și este distribuit în acest moment în cinci spectacole la Teatrul Național din București. Clujul rămâne, însă, un important centru cultural, cu care păstrează legături strânse. „Chiar acum urmează să merg la Cluj să văd ceva cu adevărat special, un spectacol al lui Cătălin Asanache, un coleg cu care am jucat în «Ești un animal, Viskovitz», primul meu spectacol în teatru. E un tip genial, meticulos, riguros, unul dintre colegii pe mintea și talentul căruia am fost gelos cândva. Pe 20 mai urmează să aibă premiera la Cluj, probabil la Fabrica de Pensule, cu «Living Shakespeare», un spectacol excepțional, o spun fără teamă că greșesc, sunt sigur că nu a mai văzut nimeni așa ceva. Este o creație a lui, ceea ce e mai mult decât interesant, pentru că, dacă există un mare pasionat de Shakespeare pe lume, atunci sigur el este acela. Nu cred să se fi scris vreo cronică internațională vreodată pe care el să n-o fi citit. A participat la Gala Hop chiar la ediția care avea ca temă nebunia lui Shakespeare și apoi a continuat cercetarea. Sunt foarte curios, o să fie ceva excepțional. Un one-man-show despre care nu are nimeni vreo informație. Doar el. Nu a arătat nimănui, nu vrea să spună nimic… să vedem. E riscant să spui că va fi ceva nou, după atâtea tipuri de abordări ale lui Shakespeare. Dar, în acest caz, chiar cred că va fi ceva nou“, spune Ciprian Nicula.
RL: Cum ajunge un tânăr actor, acum la 25 de ani, din Vâlcea, via Cluj, să aibă cinci spectacole la Teatrul Național din București și două nominalizări UNITER? Ai avut un rol interesant de debut, în „O întâmplare ciudată cu un câine la miezul nopții“, rolul băiatului ce nu poate minţi, care se strecoară cu greu printre artificiile de comunicare folosite de adulţii din jurul său, printre prejudecăţi şi minciuni-metaforă… Rolul care ți-a adus, din prima, o nominalizare UNITER.
Ciprian Nicula: Am început, în regim de colaborator, cu spectacolul „O întâmplare ciudată cu un câine la miezul nopții“, pe un text de Simon Stephens, în regia lui Bobi Pricop. Am preluat rolul lui Christopher, un adolescent special în vârstă de 15 ani, care, ca urmare a unei afecțiuni din spectrul autismului, nu visează, ci calculează în permanență, analizează, cântăreşte, măsoară, observă şi percepe viaţa prin filtrele absolut nepoetizate ale logicii. Presupun că mi-am făcut treaba și probabil că am convins că sunt un profesionist care vrea să lucreze. Pe vremea aceea, aveam 23 de ani, eram angajat la Teatrul din Vâlcea. Nu știu dacă personajul meu este un tip altfel. Nici nu știm ce e într-un fel și ce e în altul, până la urmă. Am căutat să înțeleg acest personaj cât mai bine. Sigur, n-am de unde să știu cum este să fii autist, însă am înțeles multe fie în cursul documentărrii făcute pentru acest rol, fie pur și simplu jucându-l. Sunt niște oameni care văd lucrurile complet diferit. Iar această diferență poate fi una de geniu. Dar au anumite dizabilități de a comunica așa cum înțelegem noi. Și au nevoie de ajutor. Oricum, exercițiul pe care îl propune acest spectacol este în mod particular interesant. Personajul meu gândește doar în termeni de adevăr. Adevărul și numai adevărul. I se pare absurd să minți și pur și simplu nu o face, chiar dacă asta înseamnă să evite și metaforele. Metafora este o îmbrăcăminte ciudată a adevărului, ceea ce o plasează tot în aria neadevărului, spune el. Ce rost ar avea să folosești un înlocuitor, când poți să rostești adevărul în mod direct? De ce să zici „ești lumina ochilor mei“ când vrei să zici „țin cu adevărat la tine“? În perioada repetițiilor chiar făceam diverse exerciții din această perspectivă, care mi s-a părut în mod particular interesantă, de unde au rezultat și niște glume. Ar merge o bere – le-am spus, la un moment dat, colegilor. Da, dar o bere nu are picioare, deci nu merge, personajul meu n-ar gândi așa. Un personaj ca al meu nu se concentrează pe ceva anume, ci vede totul dintr-o dată, creierul i se umple deodată, simultan, cu toate informațiile la care este expus într-un anumit moment. Pe când oamenii obișnuiți le iau pe rând, acum mănânc ceva, acum mă uit pe ziar, acum îl remarc pe vecinul de masă. Pentru acest rol am făcut tot felul de tipuri de documentare, începând de la filmele care sunt disponibile pe YouTube, dar am fost și la diverse ONG-uri, la grădinițele care au acest specific, am citit mult pe temă, am învățat multe de la doi gemeni cu sindrom pe care îi cunoșteam și pe care i-am reîntâlnit cu această ocazie.
Cu ONG-urile la care am fost am păstrat legătura și facem din când în când evenimente comune. Chiar una dintre edițiile acestui spectacol a fost ținută în fața unui public format numai din medici, eveniment urmat de o sesiune de dezbateri. Eu, unul, sunt timid, nu m-am descurcat cine știe ce, dar a vorbit în locul meu unul dintre cei doi gemeni, Andrei, care a reușit să impresioneze cu adevărat audiența cu o prelegere genială despre felul în care acest sindrom poate fi ținut sub control. El o înțelege mai bine, pentru că o înțelege din interior.
UFO?
E foarte interesant! Un spectacol despre vreo șapte oameni. Jocă și Bobi Pricop, adică citește o scrisoare în care Vyrypaev, autorul, ne anunță ce urmează să vedem: anume niște oameni care chiar au ceva de spus despre întâlnirea cu extratereștrii. Toți acești oameni vorbesc despre momente din viața lor în care au avut o senzație diferită decât ceea ce simt în restul timpului. O senzație formidabilă de calm, de simplitate, faptul că nu mai erau încărcați de ego, de griji… poveștile incluse în acest spectacol mistifică documentarul, detaliind teme care prezintă diverse variante ale stării de relaxare. Fiind vorba despre diverse tipuri de moment de senin, firește, te poți întreba unde sunt, mai exact, extratereștrii. Dacă sunt în exterior sau, ceva mai probabil, în interior. Aceste personaje vorbesc despre o întâlnire reală cu ceea ce înseamnă extra terestrul. Cu ieșirea din cotidian, cu înțelegerea profundă. Sunt niște oameni cărora li s-a întâmplat o minune. Au fost trăzniți, au trăit un moment spiritual.
Există diferențe notabile între școlile de teatru din țară? Știu că ai evaluat, la început de drum, facultățile de teatru din Sibiu, Cluj și București. Care ar fi atuu-rile fiecăreia dintre ele?
Stelian Roșianu mi-a atras atenția să mă gândesc bine înainte să aleg o facultate, pentru că profesorul coordonator are o atât de mare importanță, încât poți, în funcție de asta, să alegi dacă dai sau nu la teatru într-un anumit an. Eu am avut norocul să intru la clasa lui Miklós Bács, unul dintre profesorii fondatori ai şcolii de teatru clujene, actor al Teatrului Maghiar de Stat şi conferenţiar universitar doctor abilitat la Facultatea de Teatru şi Televiziune din cadrul Universităţii „Babeş Bolyai“ din Cluj. Sigur, nu sunt eu cel mai în măsură să-l evalueze, deși aș putea să fiu unul dintre cei care confirmă faptul că Miklós Bács nu construiește actori, ci mari iubitori de teatru. Și, într-adevăr, de la el au ieșit adevărați iubitori de teatru, de la Horia Suru, la coregrafa sau actrița Andreea Gavriliu, scenograful Adrian Damian… lista e lungă. Între facultățile din orașele despre care vorbești sunt în primul rând diferențe notabile de structură, dacă ne gândim și numai la faptul că Bucureștiul primește 50 de studenți în fiecare an, în timp ce Sibiul și Clujul au în jur de 12, până în 20. Așa că la București se lucrează, cel mai adesea, pe grupe care rămân oarecum izolate, chiar dacă studenții se mai întâlnesc cu toții la examenele de regie, de pildă. La Sibiu și Cluj anii sunt structurați pe clase de un profesor, ceea ce favorizează o dezvoltare unitară. De asemenea, la București, unde ai șansa să joci încă din facultate sau imediat ce ai terminat-o, este mult mai activă competiția, ceea ce probabil că este un lucru bun, deși eu nu mă dau în vânt. Sigur, și la Cluj eram uneori gelos pe colegii mei, care erau mai inspirați, mai inteligenți decât mine și ne întreceam între noi care să facă mai multe. Posibil ca în alte locuri concurența să se transforme, însă, în tensiune, ceea ce este complet diferit. Noi am început 16 și am terminat 12. Patru au abandonat. De altfel, acesta e un risc pe care fiecare ar trebui să-l ia în calcul înainte de a urma o astfel de facultate. Te trezești într-un univers total diferit de ceea ce știai și, chiar dacă ai mai făcut exerciții sau teatru de juniori – cum este cazul meu –, tot este dificil să te adaptezi dacă nu știi exact la ce să te aștepți. E multă informație nouă și, mai ales, o atmosferă nouă. Îți dai seama imediat dacă e pentru tine sau nu. Cu timpul, începi să faci și lucruri stranii și, foarte interesant, chiar dorești să le faci cât mai straniu cu putință. Parcă simți că ești într-o zonă călduță și ai vrea să împingi puțin lucrurile, astfel încât ceilalți să se simtă provocați. Uite, îmi amintesc un exercițiu pe care îl făceam la un moment dat, o improvizație pe care am făcut-o cu o colegă de-a mea, în care trebuia să ilustrăm ideea de incest, pornind de la un text de Grace Metalious, și anume Peyton Place. Povestea urmărește modul în care trei femei sunt obligate să se conformeze identității lor, atât ca femei, cât și ca ființe sexuale, într-un orășel conservator din New England. Într-o scenă mamă-fiu am mers așa de departe cu detaliile, cu pudră de talc, cu diverse gesturi – eu eram dezbrăcat complet într-o cadă – încât am fost opriți. Cam asta și voiam, să creștem tensiunea până la un nivel stânjenitor. Sigur, sunt un tip timid, însă pe scenă, când anumite decizii au rost din punct de vedere artistic, totul este diferit. Până la urmă, de asta ești actor, ca să te transformi.
Tragi-comedia este un gen preferat pentru tine? Având în vedere și un al doilea spectacol excepțional găzduit tot de TNB, „No Man’s Land,“ în regia lui Alexander Morfov, adaptarea scenică după un film premiat cu Oscar…
Probabil mulți cunosc povestea, având în vedere faimoasa ecranizare. Deși, la o primă lectură, pare o piesă despre conflictul din fosta Iugoslavie, „No Man’s Land“ este, de fapt, o satiră împotriva războaielor de pretutindeni, dar și împotriva comunității internaționale și a presei în goană după senzațional și rating. Și, în primul rând, este o poveste despre oameni. Știi, Morfov… , domnul Alexander Morfov…, vorbește despre felul în care ajung să se lupte între ei prietenii, vecinii. Și cred că este o temă care continuă să fie actuală, că putem învăța multe din asta, mai ales că din câte se vede, avem și noi diverse forme de tensiune, de dezbinare între oameni, pornind de la intrigi politice. Îmi place în mod special o replică din acest spectacol, care pare să fie din nou actual și în România: Nino, personajul pe care îl joc eu, ajunge să-și dea seama că se știe cu Ciki – jucat de Richard Bovnoczki. Se știu din copilărie, se văzuseră nu-știu-când la cinema, era și sora lui Nino acolo, și o prietenă a ei. Și brusc, din toată tensiunea, Ciki vrea să știe ce mai face sor’sa. „Ce-o mai fi făcând, nu mai știu de ea de ani de zile“, zice el, iar eu îi povestesc că trăiește tot în Banja Luka, dar că prietena ei a plecat în străinătate. Foarte bine, răspunde Ciki, fată deșteptă. Iar Nino spune, cu amărăciune și cu capul plecat: da, și eu am încercat, dar m-au prins la graniță și m-au adus aici. E o părere de rău, un regret profund, în fața sorții, nu a avut nicio putere să decidă, este tragedia acestui personaj. Fugea din țară pur și simplu ca să nu ia parte la chestia aia care nu ține de oameni normali. Și, pur și simplu l-au luat și l-au dus acolo. Ceilalți tac și tac cu așa de multe înțelesuri, încât joacă, de fapt, ce am zis eu. M-am născut în 1992, nu am trăit saga emigrărilor din România de după Revoluție, dar am o imagine emoțională asupra ei, pentru că fratele mai mic al tatălui meu a „fugit din țară“. A fugit prin Turcia, a fost o întreagă poveste, acum este stabilit în Italia. Știu bine de ce a plecat. Adică am dedus eu…
Cât despre genuri?
Tragi-comedia… mă gândesc din punctul de vedere al unui regizor și remarca ar fi că el poate da orice nuanță vrea unui text. Să ne gândim la Livada cu vișini sau la Pescărușul lui Cehov. Se zice că Cehov le-a gândit ca pe niște comedii și nu ca pe niște scrieri dramatice. Cu Cehov, însă, povestea este mai specială, pentru că el oricum te obligă să îi respecți în totalitate piesele, cele patru piese mari și late – așa cum spunea Kordonsky. Mă rog, de fapt, așa ar trebui să fie toate rolurile, să aibă cursivitate logică, pentru că așa înțelege și publicul. Doar că Cehov tocmai de aceea este considerat unul dintre cei mai mari dramaturgi, pentru că o face foarte bine. Cehov îți detaliază circumstanțele fiecărui personaj. Am învățat asta și de la Miklós Bács, care mi-a spus despre matematica lui Cehov, dar și de la Kordonsky, care a ținut vara trecută o serie de ateliere tematice la Teatrul Național din București. Orice circumstanță la Cehov poate fi verificată mai departe, în economia piesei, și o verifici dacă funcționează sau nu. Felul în care rostești replicile, atitudinea, totul este foarte clar în textele lui Cehov care, dacă o faci altfel, îți pune bariere. Am lucrat foarte mult pe o replică anume, respectiv „Bună ziua, Boris Alexeevici“, pe care o zice Nina, care ar trebui să fie spusă într-un singur posibil fel. La Cehov poate fi spusă într-un singur fel, pentru că circumstanțele sunt atât de clare, încât înțelegi în ce situație este Nina acolo. Dacă un personaj vrea să fie îndrăgostit de altul, poți verifica pe parcursul celorlalte scene dacă alegerea funcționează sau nu. Am jucat ceva Cehov în facultate, Treplev din Pescărușul, și cam atât deocamdată, însă sper să apară ocazii să aprofundez.
Oricare ar fi genul, interpretarea ta a convins și ești un fel de revelație a spațiului cultural în ultima perioadă. Sugera Bogdan Dumitrache că teatrul ar fi un gen nedrept, de fapt, pentru că după o muncă titanică de repetiții poți avea o seară proastă, iar publicul te va evalua doar în funcție de asta…
Dacă ai o seară proastă, ca actor trebuie să-ți cunoști bine de tot rolul, ca măcar-măcar să nu încurci. Coincidența este că împart scena cu Bogdan Dumitrache la ArCub, în spectacolul „Plastic“. Este un actor excepțional. Cumva are dreptate. În film, vine ziua filmării, știi exact ce ai de făcut, ai locul tău, te poți concentra pe ce trebuie să faci, apoi te cheamă oamenii într-un cadru pregătit și faci. Iar dacă ești concentrat, faci și bine. Am filmat și eu vreo două roluri secundare și, chiar acum, unul principal. Am început ducând tava în film, la propriu, la Marian Crișan, în Orizont. Asta este, unii încep ducând tava în teatru, eu am început ducând tava în film. Am avut în filmul ăsta un rol de ospătar, la pensiunea Orizont (o adaptare a ideii din Moara cu Noroc). Am lucrat și cu Cătălin Mitulescu, tot un rol secundar, pentru noul său film, probabil tot cu titlul provizoriu de „Heidi, fata munților“. Nu are legătură cu povestea veche. De curând am filmat cu regizorul sârb Sinișa Draghin pentru o producție care are titlul, probabil provizoriu, „Secretul“, unde am un rol principal, un taximetrist. Taximetrist pirat, care are norocul să ducă un client mai special, un bătrân care ajunge să-i încurce destul de serios viața. E o nebunie, un fantasy extrem de interesant.
Fotografii: Florin Ghioca – TNB
