19.6 C
București
joi, 28 martie 2024
AcasăCulturăCeremonialul Curții Regale (II)

Ceremonialul Curții Regale (II)

Inspirându-se de la Curţile europene, Th. Văcărescu propune anumite reguli, care, aprobate de Carol, vor rămâne în funcție la Curtea Hohenzollernilor români.

În 1872, după tratative cu Dimitrie Ghica, preşedintele Eforiei Spitalelor, căruia îi aparţinea pământul din jurul Sinăii, Carol avea să cumpere 1.000 de pogoane lângă Mănăstirea Sinaia. Se întâmpla la 8 ani după ce, într-o zi de august 1866, abia sosit în România, însoţit de Dimitrie A. Sturdza, de dr. Carol Davila şi de maiorul Fălcoianu, Carol ajungea la Sinaia prima oară. Plecase la 5 dimineaţa, cu un poştalion tras de 8 cai, ajungând la Ploieşti pe la 9 (primire solemnă din partea autorităţilor, apoi opriri la Floreşti, la conacul dnei Cantacuzino, dejun la Băicoi, la prinţesa Trubeţkoi, născută Ghica).

Călătorise în condiţii bune până la Comarnic şi apoi, pe un drum desfundat de ploi, agăţat de pante, mai mult prin vadul Prahovei, a ajuns la Mănăstirea Sinaia pe la 7 seara. Îi aştepta o cină cu păstrăvi, pui fript şi mămăligă. Şi câteva modeste, dar curate, chilii de mănăstire. Carol avea să revină la Sinaia în august 1867, în mai şi în august 1868, în august 1870 şi, din nou, anul următor, când o va aduce şi pe Elisabeta, care i-a împărtăşit bucuria pentru Sinaia. „Aerul aici este mereu răcoros şi curat… Aşa că pe zi ce trece mi se întăreşte dorinţa de a începe cât mai curând construcţia unei reşedinţe“, îi scria Carol tatălui său, în 1872. Sinaia satisfăcea dragostea sa neobişnuită pentru natură. Atunci când vizita un oraş, simţea o mare bucurie când se plimba printre vechile clădiri, vizita galerii de tablouri şi obiecte de artă, dar adevărata sa bucurie era atunci când privea şi simţea pădurea.

Era din acest punct de vedere un apropiat al compatriotului său, prinţul Bismarck. Înainte de a alege Sinaia ca reşedinţă de vară, el se gândise şi la Mănăstirea Bistriţa, din judeţul Vâlcea. Îl atrăsese zona prin arhaismul ei. Dar împotriva alegerii Bistriţei fuseseră câteva impedimente: depărtarea de Capitală, greutatea aprovizionării, lipsa de căi de comunicaţie şi, mai rău, lipsa unei perspective, care de altfel s-a şi adeverit, ca vreodată o mare linie ferată de trafic intens să treacă prin Bistriţa. Şi domnitorul a ales Valea Prahovei. Construcţia reşedinţei avea să înceapă în 1873. Zece ani mai târziu, la 7 octombrie 1883, castelul, în forma sa de chalet, era terminat.

Sinaia devine locul cel mai căutat de lumea bună din La Belle Époque. Părea că oraşul se năştea în jurul Peleşului, superbul castel regal, atracţie pentru toţi cei care ajungeau la Sinaia. Încet, încet, începea să se umple de case frumoase, vile, cum sunt numite mai ales după primul război mondial. La Sinaia şi-au construit vile mai întâi prinţul Dimitrie Ghica (beizadea Mitică) şi Nicolae Blaremberg. Apoi Slătineanu, Costinescu, Ştirbei, Lahovari, dr. Stoicescu, V.A. Urechia, Argetoianu, Take Ionescu, Gh. Cantacuzino. Noua burghezie se alătura vechii aristocraţii. Erau vile frumoase, construite în stiluri diferite, în care totuşi domina Renaşterea germană (imitaţie de la Castelul Peleş). În afară de vile, la Sinaia încep să apară hotelurile: Palace, Regal, Ungarth, Caraiman… La acesta din urmă trăgeau miniştrii străini acreditaţi în România. La Ungarth se organizau în fiecare sâmbătă baluri.

La Hotel Regal se organizau, cu sau fără protocol, dejunuri şi ospeţe. Lumea se distra în sunetul muzicii orchestrei lui Grigoraş Dinicu sau după romanţele la modă ale lui Cristache Ciolacu. O ambianţă reconfortantă. „Sinaia era locul de predilecţie al boierilor, în care mocofanii nu erau admişi decât cel mult 24 de ore, ca să dea o raită prin faţa castelului şi să mănânce la umbră de brad“, cum scria Radu C. Rosetti într-o evocare fermecătoare. Veneau la Sinaia şi oameni de litere. Alecu Urechia şi fratele său, Nestor, care ne-au lăsat încântătoare pagini despre Bucegi. Venea Bucura Dumbravă, scriitoarea de limbă germană al cărei roman, „Haiducul şi pandurul“, este inspirat de legenda lui Iancu Jianu şi de faptele lui Tudor din Vladimiri.

Îndemnat de C. Dobrogeanu-Gherea (acesta cumpărase Vila Albuleţ din Sinaia) şi de Urechia, a început să vină la Sinaia şi I.L. Caragiale, care a închiriat o căsuţă în cartierul Izvor. În curtea casei şi-a amenajat o cabană de scânduri. Se gândea că acolo avea să scrie. Dar rar a avut chef de scris la Sinaia. Pentru că lui Caragiale nu-i plăcea muntele. Zicea că înălţimile îi dau ameţeli. Ecaterina Logadi, fiica sa, ne povesteşte că marele dramaturg a mers odată la „Sfânta Ana“, la Stâna Regală, şi aventura a fost o catastrofă: „Cu mare greutate, legat la ochi, şi dus de mână ca un orb, a putut să coboare spre casă“.

La Sinaia, Carol trăia foarte izolat. Când poeta Carmen Sylva avea şedinţe literare sau serate muzicale la Castelul Peleş, regele îşi chema adjutantul de serviciu şi pleca să se plimbe prin pădure. Totdeauna în aceeaşi uniformă de general român. Era exagerat de cumpătat, nu bea mai mult de un pahar de vin, aproape totdeauna alb, iar şampanie bea doar la evenimente. Fuma puţin, iar spre sfârşitul vieţii avea să nu mai fumeze deloc. Uneori obișnuia să joace cărţi. Istoricul Vasile Docea ne dă o idee despre jocurile care se practicau la Curtea Regelui Carol I.

Menţionează mai întâi piquet-ul, un joc în doi, faţă în faţă şi ochi în ochi. Un joc în care în partea lui de levate se răspundea cu o carte de aceeaşi culoare cu cea jucată de adversar. Acelaşi meticulos istoric consemnează 48 de partide între 1882 și 1892. În afara Peleşului şi a Palatului de la Cotroceni, Carol nu practica jocuri de cărţi. O mai făcea uneori la reşedinţa familiei sale de la Sigmaringen şi a soţiei sale de la Neuwied. De fapt, pentru Carol totul era politică. Ea era adevăratul temei al fiinţei sale. „Regele Carol era tot atât de cunoscător în politica externă, cât şi în cea internă“, observa Maria. Regele juca şi biliard. De cele mai multe ori cu Ferdinand. După-amiaza, cum ne spune Maria, care era şi ea chemată să asiste la joc, „închipuindu-şi că eu petrec privind la jocul lor, în timp ce mă asfixiau cu fumul gros al ţigărilor de foi… Ah! Cât uram ciocnirea grelelor bile de biliard“.

Vara, centrul politicii româneşti se muta la Sinaia, urmându-l pe Regele Carol I. Aşa că, de pildă, la 7 iulie 1900, pentru instalarea Guvernului P.P. Carp, noii miniştri au venit la Sinaia pentru depunerea jurământului. P.P. Carp plecase cu o seară înainte din Bucureşti şi se oprise la Floreşti, la Gh.Gr. Cantacuzino, unde rămăsese peste noapte. La Băicoi s-a urcat şi el în trenul special în care se aflau şi ceilalţi miniştri. În gara din Sinaia, au luat trăsuri de piaţă până la Hotelul Sinaia şi la Petit Hotel. La prânz erau aşteptaţi la Peleş. La ora 12 a sosit la castel stareţul Mănăstirii Sinaia, chemat printr-o scrisoare încă de dimineaţă pentru jurământul noilor miniştri. După ora 12, la zece-cincisprezece minute au sosit miniştrii, câte doi sau câte unul, în trăsuri de piaţă.

Au fost invitaţi la dejun, în sala de mese a castelului. Instalarea oricărui guvern urma un ceremonial, devenit şi la români, în vremea lui Carol I, o obişnuinţă a vieţii publice. Regele, în uniformă, primea jurământul în poziţie de drepţi, într-un fel rigid, după modelul ofiţerilor prusaci. Jurământul era citit de fiecare cu mâna pe cruce, după care era iscălit de miniştri (aşezaţi în ordinea vechimii lor în ministere). Mai târziu, asistând la o astfel de ceremonie, I.G. Duca avea să scrie: „Aveam impresia că suntem o companie militară. Atunci mi-am dat şi mai bine seama cum acest principe introdusese, în toate, formele militarismului german, de care toată fiinţa lui era îmbibată“. După depunerea jurământului, regele a ţinut o scurtă alocuţiune în limba română (pe care o vorbea cu un puternic accent german, dar corect gramatical), arătându-şi „marea mulţumire“ că are un minister al Partidului Conservator „întreg“, în împrejurări financiare aşa de grele, şi promiţând „tot concursul său“.

N. Filipescu s-a bucurat de cuvintele angajante ale regelui. Spre deosebire de anul precedent, când, la formarea Cabinetului lui Gh.Gr. Cantacuzino, nu făcuse decât să-i atragă atenţia acestuia „să nu abuzeze de puterea sa“. Miniştrii au trecut apoi în sala de consiliu, au ţinut primul Consiliu de Miniştri prezidat de rege. La 3 şi un sfert au părăsit castelul în trăsuri: Carp cu Maiorescu, Lahovari cu Olănescu, Marghiloman cu Arion şi N. Filipescu cu I. Grădişteanu. La 5 şi 10 minute, cu o întârziere de 20 de minute datorată lui Marghiloman, cu acelaşi tren special miniştrii s-au întors la Bucureşti.

 

Peleșul, deschis publicului

Având modelul tatălui său, care deschisese larg porţile Castelului Sigmaringen încă din 1867, Carol I a simţit, la rându-i, nevoia ca tot ce adunase la Castelul regal de la Sinaia să fie şi văzut. De aici ideea de a deschide castelul publicului vizitator. Faptul se va întâmpla frecvent după 1910. Dorinţa monarhului ca Peleşul să fie vizitat se va perpetua şi după moartea sa. Castelul nu va mai fi locuit cu regularitate, Ferdinand şi Maria preferând Pelişorul, iar Carol al II-lea şi Mihai I – Foişorul. Dar la Peleş erau găzduiţi oaspeţi de vază, iar Carol al II-lea l-a folosit pentru evenimente oficiale şi în mod curent el întrebuinţa cabinetul de lucru al unchiului. Sumele încasate cu prilejul diverselor vizite, din 1920, erau vărsate pentru operele de caritate ale Reginei Maria (mai târziu, după naţionalizarea din 1948, chiar va deveni muzeu oficial din 1953).

Castelul era deschis deopotrivă publicului românesc şi vizitatorilor străini, mai cu seamă celor de rang aristocratic. Ca să nu mai vorbim de invitaţi. Printre cei mai de vază dintre ei, pe vremea lui Carol I, a fost împăratul Franz-Joseph în 1896, ocazie cu care aici, la castel, a fost reînnoit tratatul României cu Tripla Alianţă. Faptul e consfinţit de un relief comemorativ datorat lui Jean-Jules Lecomte du Nouy, aflat în Sala de marmură. Oaspeţi au mai fost principele Alexandru de Battenberg, al Bulgariei, mult preţuit de Familia Regală a României, ţarul Ferdinand, urmaşul lui Alexandru, deloc stimat la Curte, regele Gustav al Suediei, reginele Ema a Olandei şi Maria Theresa a Bavariei. La Peleş vin şi sunt ospătaţi arhiducii Rudolf şi Stéphanie de Habsburg, în 1884, dar şi Franz Ferdinand de Habsburg, în 1909, an în care vine la Peleş şi Kronprinţul Wilhelm al Germaniei.

Din Istanbul vine Iussuf Izzedin, principele moştenitor al Imperiului Otoman. Familia Regală română e vizitată la Peleş de marele duce Boris al Rusiei, de ducele Alfred de Edinburgh, de Charlotte şi Bernhard al III-lea de Sachsen-Meiningen, de numeroasele lor rude. Prilej de satisfacţie pentru suverani de a le arăta bogăţiile castelului şi frumuseţea împrejurimilor. Tot la Peleş sunt găzduiţi mulţi dintre invitaţii reginei la manifestările sale culturale, mai ales la concerte (aproape zilnic susţinute, de regulă, de Regină la pian, de G. Enescu la vioară şi de Gr. Dinicu la violoncel). La concertele reginei veneau personalităţi ca Sarah Bernhardt, Catulle Mendès, Sarasate, Thibot, Hubermann… Tuturora, scrie regina Maria, Carmen Sylva „ştia să le preţuiască prezenţa, să le deştepte simpatia şi entuziasmul.

Le înflăcăra imaginaţia cu vorbe de laudă, îi asculta cu răsuflarea oprită şi revărsa asupra capetelor lor aprecieri pline de înţelepciune şi toţi plecau de lângă ea subjugaţi de farmecul ei“. Peleşul era departe de Europa dacă priveai harta acesteia, dar prin bogăţiile sale şi prin generozitatea şi înţelepciunea unor suverani înzestraţi cu har dinastic devenea parte a continentului şi suflet al unei ţări din ce în ce mai mult europene.

 

Printre cei mai mari ctitori de țară

Satisfacţia lui Carol este evidentă. Noul îl incita. E cu adevărat mare bucuria sa de a participa la inaugurarea unei căi ferate, a unei clădiri, a unui pod, a unei gări, aeroport sau a unui vapor… Caută să nu lipsească de la nicio inaugurare, de la nicio aşezare a unei pietre de temelie la o construcţie importantă. Notează despre toate aceste evenimente cu sentimentul împlinirii. Este peste măsură de încântat de „fermecătorul nostru castel“ (se referea la Peleş) sau de cel de la Cotroceni. Scrisul său din corespondenţă e tremurat atunci când vorbeşte despre aceste realizări.

E încărcat de emoţia participării „la construcţia ţării mele“, cum îi plăcea să spună.

„Astăzi, în noaptea de Crăciun… mă dedic consideraţiilor retrospective“, îi scria el, la 24 decembrie 1893, soţiei sale, aflată în acel moment în Germania. „Mă întreb cum ar fi fost configuraţia Europei dacă eu n-aş fi venit în România. Această aserţiune sună ca o trufie (chiar era – n.n.), dar eu sunt convins că destinele popoarelor depind adesea doar de un om, care este, în acest caz, unealta lui Dumnezeu. România a devenit o putere de care volens nolens trebuie să se ţină seama şi de aceea astăzi şi în viitor în istoria universală va acţiona decisiv. Încă de la începutul domniei mele a fost centrul de greutate al chestiunii orientale. Poate şi altcineva ar fi putut să preia această misiune şi ar fi dus-o la capăt cu mai mult succes, dar mă întreb dacă ar fi avut răbdarea şi tenacitatea să ia asupra lui toată osteneala şi munca şi să suporte toate luptele şi adversităţile. O întreprindere atât de grea depinde adesea mai mult de temperament decât de capacitate. De aceea, după 27 de ani de domnie în care am avut o viaţă aspră, presărată cu lovituri dure ale destinului, pot să privesc în urmă cu o anumită mulţumire şi să nu mă tem că activitatea şi rezultatele mele vor fi supuse unei critici aspre.“

Şi avea dreptate. Istoria nu numai că nu l-a judecat, dar l-a aşezat printre cei mai mari ctitori de ţară.

Ion Bulei

Cele mai citite

Luis Rubiales, fostul președinte al Federaţiei Spaniole de Fotbal, ar putea ajunge la închisoare

Luis Rubiales, fostul preşedinte al Federaţiei Spaniole de Fotbal, riscă să ajungă la închisoare din cauza problemelor ce continuă după finala Cupei Mondiale de...

Lufthansa a evitat o grevă a salariaților chiar de Paște

Compania aeriană germană Lufthansa şi un sindicat care reprezintă personalul de la sol au anunţat miercuri că au ajuns la un acord privind salariile...

Un bărbat din Harghita a găsit un proiectil și două cartușe în curtea casei

Un bărbat dintr-un sat din Harghita a sunat miercuri seara la 112 și a anunțat că a găsit în curte în urma unor săpături,...
Ultima oră
Pe aceeași temă