Până atunci fusese respectat cel de pe vremea lui Cuza. Inspirându-se de la Curţile europene, Th. Văcărescu propune anumite reguli, care, aprobate de Carol, vor rămâne în funcție la Curtea Hohenzolernilor români.
Legile referitoare la Casa Regală română erau relativ puţine. Practic, în perioada 1881-1918, cercetările au înregistrat un Ceremonial al Curţii Regale, în 1882, o Lege pentru înaintarea în armată a membrilor acesteia, în 1892, şi un Decret privind cifra regală, în 1915. Cu excepţia acestora, în arhiva Casei Regale s-a mai păstrat un decret al Regelui Ferdinand, din 10 mai 1917, privind „orânduiala protocolului de ierarhie al Curţii Regale”.
Curtea domnească era locul de reşedinţă a suveranului. Era formată din Casa civilă, Casa militară şi Casa civilă a principesei Elisabeta (ulterior se adaugă şi Casele civile ale lui Ferdinand şi Maria). Casa civilă îi cuprindea pe toţi cei care îndeplineau vreo însărcinare pe lângă rege. În Casa militară intrau adjutan-
ţii regali activi, onorari şi ofiţerii de ordonanţă ai regelui. Casa civilă a reginei cuprindea doamnele şi domnişoarele de onoare şi şambelanii care se găseau în preajma reginei. Personalul Casei Regale nu era numeros, cinci persoane erau în Casa civilă, şapte în Casa militară. Serviciul reginei Elisabeta avea trei doamne de onoare, al reginei Maria – paisprezece, al principelui Carol – un general şi un căpitan. Pe timpul lui Ferdinand se stabileşte precis şi „ordinea ierarhică la curtea noastră”. Funcţia de administrator al Casei Regale era îndeplinită de către Louis Basset, care mai era şi secretar al regelui. Obligaţiile administratorului erau multe. Pe lângă activităţile organizate din ordin regal, supravegheate de către administraţie erau şi cele de recreere, cum ar fi seratele, serile de teatru, unde invitaţii erau numai din rândul anturajului regal. Se adăugau acestora şi mesele oferite de Carol I, cu ocazia zilei de 10 mai, în Grădina Botanică. Administraţia se mai ocupa de primirea omagiilor. Există în arhivele Casei Regale un registru cu persoanele care au depus omagiile lor Domnitorului. Evidenţa acestora se păstrează. În fiecare zi această evidenţă era semnată de maiorul de serviciu sau de adjutantul princiar. Pentru audienţe există Condica Audienţelor de la Palat.
Totdeauna și la timp
Carol I ţinea înainte de toate ca miniştrii să fie informaţi „totdeauna dinainte şi la timp” de întâlnirile cu suveranul. Atunci când un ministru solicita o primire urgentă la suveran, cererea sa era supusă imediat lui Carol. Erau prevăzute reguli după care se trimiteau decretele şi mesajele Parlamentului pentru semnătură, în plicuri sigilate, scrise pe un anume fel de hârtie şi numai pe o singură pagină (doar „la trebuinţă” pe două pagini). Regele Ferdinand va aduce unele modificări ceremonialului de pe vremea unchiului său, mai mult ca să-l pună în acord cu modificările acestuia din Belgia şi Italia. Aşa se explică Nota din 17 ianuarie 1915, trimisă de mareşalul Curţii Regale lui Emanoil Porumbaru (1845-1921), ministrul Afacerilor Străine, prin care îi solicita să analizeze modul în care erau organizate Curţile regale din Belgia şi Italia, mai ales în ceea ce privea atribuţiile funcţionarilor. Mareşalul Curţii supraveghea activităţile desfăşurate de angajaţii şi servitorii Curţii; primea şi comunica ordinele privind ceremoniile, serbările şi recepţiile petrecute la Curte sau la care aceasta participa; supraveghea respectarea ceremonialului respectarea ordinii şi a regulilor stabilite la Curte; exercita poliţia interioară a Palatului.
Mareşalul Curţii avea un rol important şi în organizarea partidelor de vânătoare. El trebuia să-i înştiinţeze pe preşedintele Consiliului de Miniştri, precum şi pe prefectul judeţului unde urma să aibă loc vânătoarea. Persoanele invitate erau anun-
ţate de către mareşalul Curţii, prin liste circulare, cu indicarea localităţii şi zilei în care avea să se desfăşoare vânătoarea, a locului de întâlnire și costumaţiei. Domnul desemna, prin mareşalul Curţii sau prin adjutanţii săi, pe cel care urma să conducă vânătoarea şi persoanele care îl însoţeau. Dacă invitaţii erau chemaţi a prânzi şi a petrece seara împreună cu Principele/Regele, ţinuta prevăzută întotdeauna era haina (redingota) neagră. Invitaţia la acest eveniment era una protocolară.
Tot Mareşalul Curţii se ocupa şi de eliberarea şi retragerea titlului de furnizor al Curţii. Acesta primea un brevet cu „armele ţării alăturea cu firma… pe numele brevetatului şi numai pentru comerţul sau profesiunea pentru care s-a acordat”. În timpul domniei lui Carol I, mareşali ai Curţii au fost George C. Filipescu (1866-1874; 1900-1902), Theodor C. Văcărescu (1874- 1882) şi gen. Mihail Priboianu (1902-1914).
La 31 decembrie şi 1 ianuarie erau organizate balurile Curţii la care participau corpul diplomatic, miniştrii, membrii ambelor Adunări Legiuitoare, ai Înaltelor Curţi de Casaţiune şi Conturi, ai Consiliului Comunal al Capitalei, ai curţilor şi tribunalelor, funcţionarii superiori şi şefii de servicii ai diferitelor ramuri ale administraţiunii publice, armata, reprezentanţi ai proprietăţii şi ai comerţului, precum şi un mare număr de notabilităţi din toate stările sociale, care erau chemate să prezinte felicitările lor Domnitorului. Curtea regală era un spaţiu de reguli europene.
Averea regală
Cum Carol I nu avea copii (principesa Maria, singurul copil, murise la vârsta de 4 ani, în 1874), după ce, la 9/21 noiembrie 1880 şi la 17/29 decembrie 1886, principele Leopold de Hohenzollern, fratele lui Carol, şi Wilhelm, nepotul lui cel mai în vârstă, au renunţat la calitatea de moştenitori prezumtivi, la 14/26 martie 1889, al doilea fiu al lui Leopold, principele Ferdinand, a fost declarat oficial moştenitor al Coroanei României. Prevăzători, guvernanţii ţării voiau să asigure stabilitate politică României orânduind, după regulile în fiinţă, succesiunea capului statului. În acelaşi timp, pentru a lega cât mai strâns familia domnitoare de „solul ţării“, guvernanţii i-au creat o situaţie materială mai bună; la 4/16 iunie 1884, pe lângă lista civilă prevăzută pentru fiecare domnie şi care era fixată de Constituţia din 1866, s-a instituit şi Domeniul Coroanei, prin legea din 10 iunie 1884. „Prin instituirea Domeniului Coroanei aţi afirmat din nou că monarhia ereditară constituţională este piatra angulară a edificiului nostru naţional şi aţi voit să-mi daţi o nouă dovadă de iubire şi încredere, a spus regele. Primesc acest semn de devotament şi fiţi încredinţaţi că în Palatul meu, care este al naţiunii, toate ideile, toate simţămintele, toate nevoile cele mari ale ţării vor găsi totdeauna răsunet puternic şi în toate împrejurările un sprijin călduros”.
Bugetul general al Administraţiei Curţii şi Domeniilor lui Carol I din 1881, anul în care a devenit rege, era de 1.962.648,94 lei resurse generale şi de 1.572.991 cheltuieli generale, ceea ce ducea la un excedent de 389.657,74 lei. De exemplu, în 1884, acest buget provenea din lista civilă, din cele trei moşii regale, Poeni, Broşteni şi Sinaia, din depozitele bancare, din apanajul lui Carol de la Sigmaringen, din venitul adus de imobilele din străzile Modei, Fântânii, Vamei şi Amzei din Bucureşti, din rambursări şi diverse… Aceste cifre variază în anii următori. În 1884 excedentul e de numai 43.861,91 lei, în 1887 e de 208.370,75. În 1892 venitul general al lui Carol I se ridica la 3.300.010 lei, din care cheltuielile generale erau de 2.556.693,56 lei. Rezulta un excedent de 743.316,44 lei. În anul următor excedentul se ridica la 897.457,27 lei. Provenienţa veniturilor: lista civilă, aceeaşi ca şi cu zece ani în urmă, venitul din cele patru moşii regale (între timp fusese cumpărată şi Slobozia), din Domeniul Coroanei, care aducea mai mult decât lista civilă. Lor li se adăugau depozitele, mult mărite (acţiuni la Dacia Română, Patria, Banca Naţională, Banca Agricolă, Fabrica de hârtie Buşteni, Fabrica de sticlă Azuga, Fabrica de ciment Azuga etc.) şi apanajul de la Sigmaringen.
Manageri pricepuți și influenți
Din Domeniul Coroanei făceau parte 12 moşii (6 la câmpie, 5 la munte şi una colinară) cu o suprafaţă totală de 129.721,4691 ha, din care 49.456,8191 ha agricole, iar 80.264,6500 ha pădure. O persoană numită şi plătită de Coroană, cu titlul de Administrator al Domeniilor, fără a avea statutul unui funcţionar public, avea rolul de a administra proprietăţile, „în limitele ordinelor şi instrucţiunilor date de Coroană“. Până în 1913, administrator a fost Ioan Kalinderu, după aceea Barbu Ştirbei, amândoi foarte pricepuţi manageri, cum am spune astăzi. Totodată, foarte influenţi în societatea şi politica românească, nu numai la Curte. Coroana primeşte aceste domenii fără a plăti cauţiune. Ea nu plăteşte nici impozit către stat, suportând doar taxele impuse de judeţ şi comună. Toate contractele şi actele încheiate pentru administrarea Domeniului Coroanei sunt scutite de taxă de timbru sau de înregistrare (doar pentru taxele judiciare, atunci când se intentau procese, se aplicau aceleaşi dispoziţii ca şi în procesele intentate de stat).
Administraţia Domeniilor a fost stabilită la Bucureşti, fiind împărţită în trei secţiuni: agricultură, silvicultură şi contabilitate. Iar moşiile au fost împărţite în 11 circumscripţii, conduse de un administrator cu pregătire de agricultor sau silvicultor. În 1906, Domeniul Coroanei avea 934 de salariaţi, exceptându-i pe zilieri şi pe muncitorii sezonieri.
Generatoare de schimbări
Domeniile Coroanei erau înzestrate cu tot ceea ce îngăduia o agricultură modernă într-o ţară ca România. Ele dezvoltă industrii casnice, silvice, agricole: lăptăria, olăria, frângheria, ceramica, ţiglăria, împletiturile din răchită, fabricarea de perii. În cătunul Găieşti, de pe domeniul Mălini, se creează o întreprindere de jucării şi păpuşi pentru a da de lucru femeilor şi copiilor. În acelaşi timp, ele schimbă viaţa locuitorilor în mijlocul cărora există, prin crearea de şcoli, teatre săteşti, societăţi culturale, biblioteci, ateliere, grădini şcolare, cursuri de adulţi, infirmerii. Înfiinţează bănci populare, societăţi de economie. Nu se uită bisericile, peste tot îngrijite. Toate acestea sunt realizate pe un fond de prosperitate. Totalul sumelor încasate de domeniile regale între 1884-1912, deci în 28 de ani de existenţă, este de 40.250.331,08 lei. Totalul cheltuielilor este de 11.978.635,45 lei. Venitul net ajunge la 28.271.695, 63 lei.
Fireşte, membrii familiei regale aveau şi ei un venit din partea statului, potrivit rangului şi poziţiei fiecăruia. Dar familia regală română era departe de alte familii domnitoare europene ca avere şi câştiguri materiale (Romanov din Rusia, Habsburg din Austria, Hohenzollern din Germania, dar şi Savoia din Italia). Nu însă şi de dinastiile din Grecia, Bulgaria, Serbia, Muntenegru. În acest caz, raportul era invers. La urma urmei, dinastia română avea în Europa poziţia ţării peste care domnea.
Din caseta personală a suveranilor, în afara cheltuielilor personale, provin şi ajutoarele financiare acordate unor instituţii sau persoane nevoiaşe. Cererile adresate suveranilor pentru ajutor sunt numeroase şi totdeauna sunt onorate: Biserica Ciolanu, Şcoala Orfanilor Catolici din Iaşi, Biserica Trei Ierarhi, Biserica din Câmpulung, Biserica Bucoveţu de pe malul Jiului, Biserica Catolică din Butea, jud. Roman, Biserica Sf. Treime din Ploieşti şi, din Bucureşti, Biserica mitropolitană, Biserica Kreţulescu, Biserica Stejarul, Congregaţiunea Templului Coral. Ajutor financiar din partea suveranilor primesc elevi şi funcţionari, precum cei ai Şcolii Tehnice de maşini agricole din Iaşi, orfanele Aristia şi Safta Georgescu, văduve, veterani de război, săraci. Impresionantă este lista de articole de îmbrăcăminte destinate primăriei Capitalei şi a Iaşiului. La 24 aprilie/6 mai, chiar de ziua ei, Elisabeta pune bazele Azilului “Elena Doamna”. Sensibilă la suferinţă, regina va cheltui toată viaţa pentru alinarea acesteia.
Şi o va face mai cu seamă după moartea atât de timpurie, la doar 4 ani, a fiicei sale Maria. În fiecare an, la 12/24 noiembrie, împărţea din caseta ei ajutoare băneşti la câte opt fete sărace, patru din Bucureşti şi patru din Iaşi. Cu scop caritabil, regina a înfiinţat Societatea “Vatra Luminoasă” şi a comandat maşini de scris cu alfabet Braille. De asemenea, a înfiinţat Societatea “Pâinea zilnică”, unde oferea temporar orbilor adăpost gratuit, cu mic dejun şi prânz. Cu scop caritabil a fost creată şi “Societatea Regală Elisabeta”. Avea 15 membri, numiţi de regină, şi un comitet numit tot de ea. Ceea ce îşi propunea era vizita la domiciliul copiilor săraci şi ajutorarea lor.
Un comitet format din doamne avea şi Societatea de “Cruce Roşie”, prezidat de Elisabeta. Felul de a fi al reginei a atras şi mulţi impostori, care căutau să profite de bunătatea ei, obligându-l pe Carol să acopere cheltuieli uneori foarte mari, cum s-a întâmplat în cazul Societăţii “Vatra Luminoasă”. Nu există între dosarele Casei Regale şi acelea privind cheltuielile principesei Maria. Doar bugetele de cheltuieli ale lui Ferdinand din anii 1901-1910. Lista civilă a principelui moştenitor era de 48.000 de lei în 1901, de 120.000 în 1907 şi de 240.000 în 1910. În sumele de bani care îi erau alocate nu apar deficite. Ferdinand nu era un cheltuitor.
Ion Bulei
